ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6669/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 31 august 2010, reclamantul D.I. a chemat în judecată pârâta C.J.P. Maramureș, contestând refuzul pârâtei de a-i recunoaște drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că solicitarea formulată nu a fost dovedită, deși a depus înscrisuri din care rezultă că a fost persecutat din motive etnice. Prin sentința nr. 2.758 din data de 06 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 7556/2/2010 de Curtea de Apel București, s-a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 21 martie 2012, sub nr. 413/33/2012. 2. Sentința Curții de apel Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 308 din 20 aprilie 2012, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. Referitor la excepția autorității de lucru judecat, prima instanță a constatat că este neîntemeiată deoarece nu subzistă tripla identitate de părți, obiect și cauză. Deși litigiu de față se desfășoară între aceleași părți care au figurat și în dosarul nr. 3824/100/2007 al Curții de Apel Cluj și are aceeași cauză, respectiv în ambele procese reclamantul tinde la valorificarea drepturilor recunoscute prin Legea nr. 189/2000, obiectul celor două acțiuni diferă.

În dosarul nr. 3824/100/2007 al Curții de Apel Cluj reclamantul a solicitat anularea adresei nr. 16584 din 02 mai 2007 emisă de C.J.P. Maramureș, în timp ce în prezenta cauză se solicită anularea adresei nr. 96751 din 27 august 2008 emisă de către aceeași instituție Nici excepția tardivității acțiunii nu poate fi primită deoarece pârâta nu a făcut dovada datei comunicării adresei nr. 96751 din 27 august 2008 astfel că termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu au început să curgă. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autoritățile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinților săi de refugiați pe motive etnice pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Răspunsul dat de C.N.S.A.S.

atestă faptul că părinții reclamantului I.M. și D.T. nu figurează în evidențele create de către fosta Securitate și nu oferă nici un indiciu privitor la o eventuală strămutare sau stabilire forțată a domiciliului părinților reclamantului în localitatea Pitești. Simpla împrejurare că reclamantul deține înscrisuri doveditoare că s-a născut în localitatea Sighet în data de 14 noiembrie 1937 și că părinții săi locuiau la data respectivă în Sighet, str. Ferestrăului, nr. 17, coroborată cu faptul că în perioada 06 septembrie 1940 – 06 martie 1945 tatăl său, D.T., a ocupat funcția de mecanic la D.C.F.

Pitești nu este de natură a conduce la concluzia că această mutare de domiciliu din Sighet în Pitești a fost determinată de persecuții din motive etnice ca urmare a regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945. În concluzie, prima instanță a reținut că niciun înscris depus la dosarul cauzei nu confirmă că reclamantul s-ar fi aflat în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 în una din situațiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000. 3. Recursul declarat de reclamant Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul D.I., neîncadrat în drept, solicitând admiterea recursului.

În memoriul de recurs, redactat într-un mod confuz, recurentul reiterează situația de fapt a familiei refugiate, în contextul evenimentelor petrecute în perioada 1942 – 1944, arătând, în esență, că a făcut dovada cu înscrisuri autentice că în perioada de referință a fost persecutat din motive etnice, făcând trimitere în acest sens la probatoriul administrat la instanța de fond. 4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă C.J.P. Maramureș a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante După cum rezultă din partea introductivă a considerentelor, recurentul – reclamant D.I. a contestat refuzul pârâtei de a-i recunoaște drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000. Prima instanță a respins acțiunea reținând că niciun înscris aflat la dosarul cauzei nu confirmă faptul că reclamantul, în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, s-a aflat în una din situațiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000. Concluziile primei instanțe sunt corecte, ele fiind împărtășite și de instanța de control judiciar. Reevaluând ansamblul probator administrat la prima instanță, Înalta Curte reține că în speță reiese cu evidență neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000. Criticile recurentului sub aspectul dovedirii acestei condiții nu pot fi primite, deoarece în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță în mod corect a ajuns la concluzia că niciun înscris nu confirmă faptul că acesta s-ar fi aflat în ipoteza normei prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că recurentul a făcut demersuri la autoritățile abilitate pentru a obține documente care să ateste refugiul părinților, însă actele eliberate în acest sens nu oferă indicii cu privire la o eventuală stabilire forțată a domiciliului acestora, după cum bine a remarcat judecătorul fondului.

Adeverința eliberată de C.N.C.F. București confirmă doar că tatăl recurentului a lucrat la depoul C.F.R. Pitești în perioada 1942-1944, însă nu poate constitui în niciun caz o dovadă a refugiului. Simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție etnică, nu poate fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999. Având în vedere că în faza procesuală a recursului nu au fost aduse elemente probatorii noi care să conducă la o altă situație de fapt, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.I. împotriva sentinței nr. 308 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2013.