ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6669/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

1.

Obiectul

acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 31 august 2010,

reclamantul D.I. a chemat în judecată pârâta C.J.P. Maramureș, contestând

refuzul pârâtei de a-i recunoaște drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că i-a fost respinsă cererea de

acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că

solicitarea formulată nu a fost dovedită, deși a depus înscrisuri din care

rezultă că a fost persecutat din motive etnice.

Prin sentința nr. 2.758

din data de 06 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 7556/2/2010 de Curtea de

Apel București, s-a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă

și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 21 martie 2012, sub nr.

413/33/2012.

2.

Sentința

Curții de apel

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 308

din 20 aprilie 2012, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată

de pârâtă și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Referitor la excepția

autorității de lucru judecat, prima instanță a constatat că este

neîntemeiată deoarece nu subzistă tripla identitate de părți, obiect și cauză. Deși

litigiu de față se desfășoară între aceleași părți care au figurat și în

dosarul nr. 3824/100/2007 al Curții de Apel Cluj și are aceeași cauză,

respectiv în ambele procese reclamantul tinde la valorificarea drepturilor

recunoscute prin Legea nr. 189/2000, obiectul celor două acțiuni diferă.

În dosarul nr. 3824/100/2007

al Curții de Apel Cluj reclamantul a solicitat anularea adresei nr. 16584 din

02 mai 2007 emisă de C.J.P. Maramureș, în timp ce în prezenta cauză se solicită

anularea adresei nr. 96751 din 27 august 2008 emisă de către aceeași instituție

Nici excepția

tardivității acțiunii nu poate fi primită deoarece pârâta nu a făcut dovada

datei comunicării adresei nr. 96751 din 27 august 2008 astfel că termenul de 6

luni, respectiv de un an, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu au

început să curgă.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că reclamantul nu se află în posesia unui

document oficial eliberat de autoritățile competente din care să reiasă

calitatea sa ori a părinților săi de refugiați pe motive etnice pentru perioada

6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Răspunsul dat de C.N.S.A.S.

atestă faptul că părinții reclamantului I.M. și D.T. nu figurează în evidențele

create de către fosta Securitate și nu oferă nici un indiciu privitor la o

eventuală strămutare sau stabilire forțată a domiciliului părinților

reclamantului în localitatea Pitești.

Simpla împrejurare că

reclamantul deține înscrisuri doveditoare că s-a născut în localitatea Sighet

în data de 14 noiembrie 1937 și că părinții săi locuiau la data respectivă în

Sighet, str. Ferestrăului, nr. 17, coroborată cu faptul că în perioada 06

septembrie 1940 – 06 martie 1945 tatăl său, D.T., a ocupat funcția de mecanic

la D.C.F. Pitești nu este de natură a conduce la concluzia că această mutare de

domiciliu din Sighet în Pitești a fost determinată de persecuții din motive

etnice ca urmare a regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945.

În concluzie, prima

instanță a reținut că niciun înscris depus la dosarul cauzei nu

confirmă că reclamantul s-ar fi aflat în intervalul 6 septembrie 1940 - 6

martie 1945 în una din situațiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

3.

Recursul

declarat de reclamant

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamantul D.I., neîncadrat în drept,

solicitând admiterea recursului.

În memoriul de

recurs, redactat într-un mod confuz, recurentul reiterează situația de fapt a

familiei refugiate, în contextul evenimentelor petrecute în perioada 1942 –

1944, arătând, în esență, că a făcut dovada cu înscrisuri autentice că în

perioada de referință a fost persecutat din motive etnice, făcând

trimitere în acest sens la probatoriul administrat la instanța de fond.

4.

Apărările

intimatei

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata - pârâtă C.J.P. Maramureș a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

1.

Argumente

de fapt și de drept relevante

După cum rezultă din

partea introductivă a considerentelor, recurentul – reclamant D.I. a contestat

refuzul pârâtei de a-i recunoaște drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.

Prima instanță a

respins acțiunea reținând că niciun înscris aflat la dosarul cauzei

nu confirmă faptul că reclamantul, în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie

1945, s-a aflat în una din situațiile enumerate de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Concluziile primei

instanțe sunt corecte, ele fiind împărtășite și de instanța de control

judiciar.

Reevaluând ansamblul

probator administrat la prima instanță, Înalta Curte reține că în speță reiese

cu evidență neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Criticile recurentului

sub aspectul dovedirii acestei condiții nu pot fi primite, deoarece în baza

probatoriului administrat în cauză, prima instanță în mod corect a ajuns

la concluzia că niciun înscris nu confirmă faptul că acesta s-ar fi aflat în

ipoteza normei prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare.

Este

adevărat că recurentul a făcut demersuri la autoritățile abilitate pentru a

obține documente care să ateste refugiul părinților, însă actele eliberate în

acest sens nu oferă indicii cu privire la o eventuală stabilire forțată a

domiciliului acestora, după cum bine a remarcat judecătorul fondului.

Adeverința

eliberată de C.N.C.F. București confirmă doar că tatăl recurentului a

lucrat la depoul C.F.R. Pitești în perioada 1942-1944, însă nu poate

constitui în niciun caz o dovadă a refugiului.

Simpla

mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de

persecuție etnică, nu poate fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Având

în vedere că în faza procesuală a recursului nu au fost aduse elemente

probatorii noi care să conducă la o altă situație de fapt, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1)

teza a doua C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.I. împotriva sentinței nr. 308 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2013.