ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 17/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 17/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta SC P. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC E.O.N.M.D. SA

la plata sumei de 1.774.851,3 lei compusă din: 1.036.192 lei contravaloare

produse și servicii aferente perioadei martie-decembrie 2010 și 738.659,35 lei

penalități de întârziere calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010-2 august

2012.

Prin sentința

civilă nr. 24 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul lași, secția a ll-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între părți s-au derulat

relații comerciale, în baza contractului din 21 decembrie 2007, potrivit căruia

reclamanta s-a obligat să procure și să pună lunar la dispoziția pârâtei

cantitatea de 1.000.000 file pretipărite și 700.000 de plicuri.

Potrivit

prevederilor contractuale, reclamanta urma să livreze pârâtei produsele

solicitate potrivit comenzilor emise de aceasta din urmă iar plata urma să se

facă după acceptarea facturii de către beneficiar (art. 4, art. 8.1, art. 9.1

subpct. 1 din contract).

Potrivit

înțelegerii părților, reclamanta furniza pârâtei produsele pe care aceasta din

urmă le solicita prin comenzi succesive, urmând ca plata facturilor emise

pentru aceste produse să se facă după încheierea unui proces-verbal de

predare-primire. în acest sens, s-a reținut a fi relevant în stabilirea existenței

obligației pârâtei, art. 10.3 din contract, potrivit căruia, achizitorul are

obligația de a efectua plata către furnizor, numai pentru serviciile

recepționate pe bază de proces-verbal de predare-primire.

În ceea ce

privește facturile emise în perioada aprilie 2010 - decembrie 2010 (din 01 mai

2010, din 01 iunie 2010, din 01 iulie 2010, din 01 august 2010, din 31 august

2010, din 15 septembrie 2010 și din 02 noiembrie 2010 ) s-a reținut că

reclamanta avea obligația contractuală de a furniza produse către pârâtă,

exclusiv în baza comenzii acesteia din urmă, în acest sens, prevederile

contractuale fiind precise (art. 4, art. 8.1). Mai mult decât atât, prin art. 9.1

subpct. 1 din contract, reclamanta se obligă ca, la livrarea produselor, să

țină cont de orice tip de corespondență privind comenzile de tipărire. în timp

ce, prin art. 9.2 reclamanta, în calitate de furnizor, se obligă să furnizeze

produsele la termenul stabilit în comenzile care se vor transmite.

Așadar, s-a

apreciat că potrivit clauzelor contractuale, obligația de plată a

beneficiarului se naște la data încheierii procesului-verbal de predare-primire

și nu la emiterea facturii iar în prezența refuzului de acceptare a facturilor

și a restituirii lor, este incertă îndeplinirea obligației reclamantei de

furnizare a produselor.

În aceste

condiții, s-a constatat că acțiunea este nefondată deoarece pârâta avea

obligația de a efectua plățile numai pentru serviciile recepționate pe bază de

proces-verbal de predare-primire. Or nu numai că nu există vreun astfel de

proces-verbal ci, pârâta a refuzat la plată, în mod expres toate facturile

menționate mai sus, prin adresele din 11 iunie 2010, din 9 iulie 2010, din 12

august 2010, din 15 septembrie 2010, din 12 noiembrie 2010 precum și adresele

aflate la filele 49, 53, 55, 56, 59 și 62 din dosarul cu înscrisuri depus de

către reclamantă în dosarul declinat al Tribunalului Bacău.

De asemenea, nu

a fost reținută puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 92 din 10 mai

2012 a Tribunalului Bacău, menținută prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 a

Curții de Apel Bacău, deoarece, deși cauza acțiunii este identică, reprezentată

de contractul din 21 decembrie 2007, analiza și statuările instanței, se referă

la alte raporturi juridice decât cele supuse analizei instanței prin acțiunea

ce face obiectul prezentei cauze.

Astfel, s-a

constatat, pe de o parte, că instanțele de judecată au statuat irevocabil

asupra unor raporturi juridice distincte, respectiv livrări de produse ce au

fost facturate anterior perioadei solicitate, fiind analizate exclusiv

serviciile facturate prin facturile din 01 martie 2010, și din 01 aprilie 2010

iar pe de altă parte că, nu se poate reține cu autoritate de lucru judecat o

așa zisă conduită contractuală a părților, reprezentată de o prestare de

servicii fără comenzi, conduită reținută de altfel cu titlu de excepție și cu

caracter de prezumție și prin hotărârile judecătorești menționate.

Astfel,

Tribunalul Bacău a prezumat prestarea serviciului prin coroborarea cu

înregistrarea în contabilitate de către pârâtă a celor trei facturi și cu plata

inițială a acestora.

S-a reținut

însă că există într-adevăr putere de lucru judecat în ceea ce privește

obligația pârâtei referitoare la plata facturilor din 01 martie 2010 și din 01

aprilie 2010, cu referire directă în speță, la capătul precizator al acțiunii

de față privind obligarea pârâtei la plata sumei 18.766,2 lei reprezentând

penalități de întârziere aferente acestor trei facturi.

Analizând

solicitarea reclamantei, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată

deoarece, așa cum s-a reținut în mod definitiv și irevocabil prin sentința

civilă nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău, pârâta a înregistrat în

contabilitate aceste facturi la 01 mai 2010 și Ie-a achitat la 26 mai 2010.

În această

situație, s-a constatat a nu fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11.2

potrivit cărora, pârâta este obligată la plata de penalități dacă nu își

onorează obligațiile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei

convenite la art. 10.2 care prevede că pârâta este obligată să plătească suma

în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii.

Așadar, a

rezultat că, pârâta datora penalități dacă nu achita factura în termen de 45 de

zile de la înregistrare, or, așa cum s-a reținut irevocabil, pârâta a făcut

plata în termen de 25 de zile de la 01 mai 2010, dată la care Ie-a înregistrat.

În concluzie,

acțiunea s-a constatat a fi nefondată, reclamanta nefăcând dovada, potrivit

obligațiilor contractuale, a unei obligații de plată a pârâtei, cu privire la serviciile

pretins efectuate și pe cale de consecință și capătul de cerere referitor la

penalități s-a apreciat a fi nefondat.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel lași, secția civilă, care prin

Decizia nr. 176 din 30 iunie 2014 a respins apelul reclamantei.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut în ceea ce privește

comportamentul contractual al părților, că parte din facturile emise de către

reclamantă au fost refuzate la plată, conform dovezilor aflate la dosarul

cauzei (filele 49, 53, 57, 59).

Cu privire la

facturile din 1 martie 2010, din 1 martie 2010, din 1 aprilie 2010, cu adresa

din 10 august 2010 pârâta a solicitat restituirea sumei de 309.315 lei, plătită

din eroare și facturată cu aceste facturi.

Cu privire la

factura din 15 septembrie 2010, s-a încheiat procesul-verbal de recepție

calitativă din 29 septembrie 2010, deși s-a refuzat achitarea contravalorii

facturii deoarece nu au fost respectate prețurile din contract.

S-a mai reținut

că în privința facturilor din 1 martie 2010, din 1 aprilie 2010 există

autoritate de lucru judecat față de Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Bacău prin care a fost păstrată sentința civilă

nr. 92 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău.

În legătură cu

aceste trei facturi, s-a reținut că nu au existat comenzi ale achizitorului la

data livrării și că livrarea a fost acceptată prin semnarea facturilor de către

achizitor, părțile nemaiîncheind proces-verbal de predare-primire iar facturile

au fost înregistrate în contabilitatea societății.

Pentru aceste

considerente, în Dosarul nr. 7652/110/2010, s-a respins acțiunea formulată de

SC E.O.N.M.D. SA lași prin care solicită să se constate că suma de 309.315,5

lei aferentă celor 3 facturi, este o plată nedatorată însă tot în

considerentele acestei decizii se reține că aceste trei facturi au fost

achitate la data de 26 mai 2010.

Cu privire la

penalități, s-a reținut că în mod corect prima instanță a calculat ca și termen

de scadență 45 de zile de la data înregistrării facturii la achizitor (prin

adunarea termenelor prevăzute de art. 11.2 și 10.2 din contract), de la data de

1 mai 2010. în consecință, pentru aceste trei facturi, s-a constatat că pârâta

nu datorează penalități, contravaloarea acestora fiind achitată în termenele

prevăzute de contract.

Cu privire la

facturile pentru care pârâta Ie-a restituit cu adresele menționate anterior,

s-a reținut că din clauzele contractului din 21 decembrie 2007, rezultă fără

putință de tăgadă, că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de

comandă, transmisă de achizitor (art. 41, 8.1.a., 9.1, 9.7), iar achizitorul

efectua plata către furnizor, numai pe bază de proces-verbal de predare-primire

și numai pentru serviciile recepționate (art. 10.3).

De altfel,

același lucru s-a reținut și în hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr.

7652/110/2010, dar cu particularitatea că pentru cele 3 facturi ce au făcut

obiectul acelui dosar, chiar în absența întocmirii unei comenzi, simplul fapt

al acceptării facturilor prin semnare și înregistrare în contabilitate, a

suplinit procesele verbale de predare-primire.

Or, pentru

celelalte facturi, pârâta nu a mai procedat în aceeași manieră, adică nu a

semnat facturile și Ie-a înregistrat în contabilitate, fără obiecțiuni, pentru

a aplica același raționament și în speța de față în temeiul puterii de lucru

judecat. Pentru facturile din 1 mai 2010, din 1 iunie 2010, din 1 iulie 2010,

din 31 august 2010, și din 15 septembrie 2010, pârâta a emis adresele de

restituire (filele 49, 53, 57, 59, 62), având în vedere că nu există o comandă

a acesteia de achiziționare a produselor.

S-a reținut că

în ipoteza în care pârâta ar fi procedat în aceeași manieră reținută în Dosarul

nr. 7652/110/2010 și pentru aceste facturi, ar fi putut opera puterea de lucru

judecat la care a făcut referire reclamanta, or, în condițiile în care

reclamanta nu a procedat conform clauzelor contractuale și a furnizat produse

în lipsa unor comenzi din partea pârâtei, sumele facturate pentru cele șase facturi

restituite nu sunt datorate de către pârâtă.

Pe cale de

consecință, s-a apreciat că nici penalitățile, ca și accesorii ale debitului

principal, nu sunt datorate.

În ceea ce

privește susținerea reclamantei potrivit căreia conform art. 6.3 din contract,

pentru colile pretipărite și plicurile cu logo nu era necesară emiterea de

comenzi separate, s-a reținut că la art. 2 din contract se menționează ce se

înțelege prin termenii cuprinși în contract. Astfel, prin termenul

„produse" - la care face referire art. 6.3. din contract, cu excluderea

facturilor - se înțelege: formulare tipizate, materiale informative și/sau

publicații.

Or, nu rezultă

din clauzele contractului, având în vedere și cea prevăzută de art. 4.1 din

contract referitoare la obiectul contractului, că pentru produsele facturate ce

constituie obiectul prezentului litigiu era suficientă încheierea contractului

din 21 decembrie 2007, nefiind necesare emiterea de comenzi pentru fiecare

factură în parte.

Cu privire la

momentul calculării penalităților, pentru cele trei facturi achitate, s-a

reținut că art. 10.2 din contract face referire la „înregistrarea facturii la

achizitor" iar reclamanta susține că trebuie avută în vedere înregistrarea

facturii la registratură și nu în contabilitate, or, în condițiile în care

clauza contractuală nu face referire la acest aspect, clauza se interpretează

în favoarea debitoarei.

Pentru

celelalte facturi, s-a apreciat a nu avea relevanță acest aspect din moment ce

s-a reținut că debitul principal nu este datorat de către pârâtă.

În ceea ce

privește dispozițiile etapei 5 din procedura de lucru, invocate de reclamantă,

potrivit căreia aceasta avea obligația de a procura și pune lunar la dispoziția

pârâtei un număr de 1.000.000 coli pretipărite și 700.000 plicuri cu logo, fără

a mai fi necesară vreo comandă suplimentară, s-a reținut că necesitatea

existenței unui stoc tampon în depozitul reclamantei nu echivalează cu o

comandă fermă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din înscrisurile depuse,

rezultă că și prețul acestor produse s-a negociat având în vedere tocmai

posibilitatea reclamanților de a produce o asemenea cantitate de produse.

S-a mai reținut

că restituirea facturilor și refuzul la plată al produselor cuprinse în aceste

facturi a avut drept cauză lipsa unei comenzi din partea pârâtei, ca și

beneficiar, și nu contestarea cantității și calității produselor pentru a se

putea invoca de către reclamantă nerespectarea clauzelor art. 13.4 și 13.5 din

contract.

Împotriva

Deciziei nr. 176 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel lași, a

declarat recurs reclamanta SC P. SRL, invocând dispozițiile art. 299 coroborat

cu art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat

admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul

obligării intimatei la plata sumei de 2.091.016,38 lei, reprezentând

1.036.192,00 lei debit principal și 1.054.824,38 lei penalități de întârziere

contractuale.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care

au stat la baza pronunțării soluției, în sensul că instanța nu s-a pronunțat în

niciun fel cu privire la înscrisurile admise și administrate ca probe noi în

faza procesuală a apelului.

Astfel, a

arătat recurenta că la termenul de judecată din data de 12 mai 2014, la

solicitarea sa, instanța de apel a dispus obligarea depunerii de către

intimata-pârâtă a proceselor-verbale de recepție cu privire la produsele care

au făcut obiectul facturilor achitate, intimata depunând la dosarul cauzei un

număr mare de înscrisuri, constând în procese-verbale de predare-primire,

referate și extrase din evidența internă a comenzilor emise, care nu au însă

nicio legătură cu relațiile comerciale dintre cele două părți conform

contractului, și care în realitate confirmă fără putință de tăgadă că - cele

1.000.000 de coli și 700.000 de plicuri au fost livrate și recepționate lunar,

doar în baza dispozițiilor contractuale și a facturilor emise și comunicate

pârâtei în acest scop.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenta a susținut că prin hotărârea atacată a fost greșit interpretat actul

juridic dedus judecății, respectiv a fost schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al art. 4, 8.1, 9, 10, 13, 15, etc. din contractul din 2007,

astfel articolele menționate au fost analizate în Dosarul nr. 7652/110/2010,

iar prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013 a fost stabilit irevocabil adevărul

juridic referitor la modul de desfășurare a contractului, stabilindu-se că

prestatorul își executa obligațiile contractate atât în baza comenzilor emise

de achizitor cât și în absența acestora anterior livrării, comanda fiind emisă

ulterior livrării. De asemenea, prin aceeași decizie, s-a statuat asupra

faptului că furnizorul livra produsele achizitorului însă pentru livrări,

părțile nu încheiau procesele-verbale de predare-primire.

Prin analizarea

încă o dată a acestor articole, a susținut recurenta că instanța de apel a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a acestora, stabilind în mod

greșit că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de comandă,

transmisă de achizitor iar achizitorul efectua plata către furnizor, numai pe

bază de proces-verbal de predare-primire. Mai mult, instanța de apel a

argumentat suplimentar susținând că pârâta nu poate fi obligată la plata unor

facturi refuzate la plată și neînscrise în evidența sa contabilă.

A susținut

recurenta că interpretarea dată de instanța de apel este greșită, pârâta

neputând invoca în apărare propria culpă în sensul neînscrierii în evidențele

contabile a facturilor emise de reclamantă, pentru a se determina momentul

exigibilității acestora iar singura interpretare posibilă a dispozițiilor art.

10.2 din contract, este în sensul că scadența facturilor emise se raportează la

momentul primirii facturilor de către achizitor și a înregistrării acestora în

evidențele societății, altele decât cele contabile.

A mai criticat

recurenta decizia atacată sub aspectul greșitei interpretări a clauzei penale

în ceea privește plata penalităților conform contractului, soluțiile ambelor

instanțe de a respinge ca nefondate și aceste pretenții fiind greșite ca urmare

a interpretării eronate a dispozițiilor contractuale.

Astfel, instanța

a reținut în mod greșit faptul că termenul prevăzut la art. 10.2 și 11.2 din

contract se referă la data înregistrării facturilor în contabilitatea pârâtei,

însă, în opinia recurentei, acest termen se referă la data înregistrării

facturilor "la achizitor", în registratură și nu în contabilitatea

acestuia.

Referitor la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut

recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, din perspectiva greșitei soluționări a excepției autorității de lucru

judecat, având în vedere că decizia recurată a conferit autoritate unei

situații juridice contrare celei stabilite anterior prin sentința civilă nr. 92

din 10 mai 2012 a Tribunalului Bacău, menținută prin Decizia civilă nr. 46 din

9 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, intrate în puterea lucrului judecat.

În Dosarul nr.

7652/110/2010, instanțele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat

obligația SC E.O.N.M.D. SA de a achita facturile emise de reclamantă, în

temeiul contractului din 21 decembrie 2007, arătând totodată că nu are

relevanță pentru determinarea obligației de plată a facturilor de către pârâtă,

existența sau inexistenta unor comenzi anterioare emiterii facturilor, având în

vedere că modalitatea de lucru aleasă de părți nu a condiționat niciodată

înregistrarea facturilor la achizitor de existența unei comenzi anterioare.

Instanța a

argumentat respingerea excepției autorității de lucru judecat prin aceea că

pârâta ar fi avut un alt comportament în cadrul operațiunilor ce fac obiectul

facturilor din cauza pendinte față de cel avut în cazul operațiunilor ce fac

obiectul facturilor din cauza înregistrată sub nr. 7652/110/2010, însă, eroarea

comisă de instanța de apel este rezultatul exclusiv al ignorării de către

aceasta a înscrisurilor acceptate ca probe noi în apel, care, în opinia

recurentei, demonstrează fără dubiu că atât în cazul facturilor din dosarul

anterior cât și în cazul facturilor din cauza pendinte, livrarea produselor s-a

făcut în lipsa oricărei comenzi prealabile și fără să se fi încheiat

procese-verbale de recepție.

O altă critică

formulată de recurentă vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 969, 970 și 977 C. civ.

în acest sens,

s-a arătat că rezultă fără îndoială din probele administrate în cauză și mai

ales din considerentele Deciziei civile nr. 46 din 9 aprilie 2013 a Curții de

Apel Bacău, că voința părților a fost în sensul că semnarea de primire fără

obiecțiuni a facturilor este prin ea însăși suficientă pentru nașterea

obligației de plată în patrimoniul cumpărătorului, nefiind necesară comanda

prealabilă sau încheierea vreunui proces-verbal de recepție.

A precizat

recurenta că în acest mod au acționat părțile timp de aproape trei ani anterior

datei la care pârâta a decis în mod neloial să nu-și mai execute obligația de

plată a produselor livrate, produsele fiind livrate acesteia și din moment ce

nu a fost refuzată primirea produselor, nu Ie-a restituit ulterior și nici nu a

solicitat rezilierea contractului, este evident că prestația sa a fost conformă

cu voința reală a părților.

În final, în

sprijinul celor susținute, a invocat recurenta atât jurisprudenta națională cât

și cea a C.E.D.O. cu privire la excepția autorității lucrului judecat.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7

C. proc. civ. reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate, în

situația în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aspecte care în

mod cert nu pot fi reținute în ceea ce privește decizia recurată.

Din această

perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată

nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării

acesteia, în sensul că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat cu privire

la înscrisurile administrate ca probe noi în apel.

Examinând

decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se

constată că susținerea recurentei este nefondată, având în vedere că

argumentele instanței de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse pe larg

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus

la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, cu

respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la

înscrisurile despre care face vorbire recurenta, se constată că prin încheierea

de amânare a pronunțării din 2 iunie 2014, ce face parte integrantă din

hotărârea atacată, s-au reținut concluziile reprezentantului reclamantei

referitoare la înscrisurile depuse în apel de către pârâtă, în sensul că

procesele-verbale privesc alte produse și sunt încheiate unilateral, nefiind

însușite de către reclamantă.

Așa fiind, nu

poate fi reținută critica recurentei referitoare la nepronunțarea instanței

asupra înscrisurilor menționate, fiind evident că, deși nu se face referire

expresă în considerentele deciziei, soluția s-a fundamentat pe probatoriul

administrat în cauză și dispozițiile legale incidente speței.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurenta a susținut că instanța a schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al art. 4, 8.1, 9, 10, 13, 15, etc. din contract, reținând

că produsele trebuiau furnizate achizitorului pe bază de comandă, transmisă de

achizitor (art. 4.1, 8.1, 9.1, 9.7), iar achizitorul efectua plata către

furnizor numai pe bază de proces-verbal de predare-primire, argumente contrare

celor reținute prin Decizia nr. 46 din 9 aprilie 2013.

În cadrul

aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța a dat o

interpretare greșită dispozițiilor art. 10.2 din contract, reținând că pârâta

nu poate fi obligată la plata unor facturi refuzate la plată și neînscrise în

evidența contabilă, singura interpretare ce ar putea fi dată articolului menționat

fiind aceea că scadența facturilor emise se raportează la momentul primirii

facturilor de către achizitor și a înregistrării acestora în evidențele

societății. în continuare, a susținut recurenta că modalitatea greșită de

interpretare a dispozițiilor art. 10.2 și 11.2 din contract, a condus la

greșita interpretare a clauzei penale, termenul prevăzut la articolele

menționate referindu-se la data înregistrării facturilor la achizitor,

respectiv la registratură și nu în contabilitatea acestuia.

În ceea ce privește

criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, se constată că acestea sunt

nefondate, având în vedere că potrivit clauzelor contractuale evocate, părțile

au convenit că plata se face condiționat de predarea-primirea fără obiecțiuni,

în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii la achizitor, potrivit art.

10.2 din contract, iar conform art. 11.2, în cazul neplății în termen de 30 de

zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 10.2, achizitorul va fi

obligat la plata penalităților în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de

întârziere.

Mai mult,

potrivit art. 10.3 din contract, părțile au convenit că achizitorul are

obligația de plată către furnizor numai pentru serviciile recepționate pe bază

de proces-verbal de predare-primire.

Din această perspectivă,

se constată că nu poate fi reținută critica referitoare la greșita interpretare

a clauzelor contractuale, susținerile recurentei fiind nefondate, reprezentarea

acesteia asupra înțelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic" fiind eronată.

A schimba

natura sau înțelesul actului semnifică atribuirea de către instanță a unei alte

finalități actului juridic, încălcând astfel voința părților exprimată în

cuprinsul acestuia și implicit principiul forței obligatorii a actelor juridice

legal făcute - pacta sunt servanda - consfințit de art. 969 C. civ.

Or, în cauză,

ceea ce contestă recurenta nu este modalitatea de interpretare stricto sensu a

dispozițiilor contractuale, ci faptul că voința părților pe parcursul derulării

contractului ar fi fost alta decât cea convenită inițial, aspect care însă nu

poate fi imputat instanței din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care

vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a

criticat decizia recurată din perspectiva greșitei soluționări a excepției

autorității de lucru judecat, în raport de faptul că prin această decizie s-a

stabilit o altă situație juridică, contrară celei stabilite prin Decizia nr. 46

din 9 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău.

În ceea ce

privește soluția dată excepției autorității de lucru judecat, se constată că

este temeinică și legală, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1201 C.

civ., având în vedere inexistența triplei identități, de părți, obiect și

cauză. Astfel, în mod corect a reținut instanța de control judiciar că nu

există autoritate de lucru judecat în raport de cele reținute prin hotărârile

pronunțate anterior, având în vedere că în prezenta cauză, conduita pârâtei a

fost diferită de cea reținută în Dosarul nr. 7652/110/2010 în care, s-a constatat

existența unei situații particulare în ceea ce privește cele trei facturi ce au

făcut obiectul acelui litigiu.

Așa fiind, se

constată că deosebirea între cele două litigii este dată de conduita

contractuală a părților într-o anumită perioadă, conduită de altfel reținută cu

titlu de excepție și cu caracter de prezumție prin litigiul soluționat anterior

prezentei cauze, astfel încât nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat

prin raportare la considerentele hotărârilor pronunțate.

Pe cale de

consecință, pentru argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC P. SRL prin administrator judiciar

S.Q. Sprl Bacău împotriva Deciziei nr. 176 din 30 iunie 2014, pronunțată de

Curtea de Apel lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.