ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 143/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 143/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând asupra
recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr.
36/ A din 15 aprilie 2010,
Curtea de Apel Oradea a
respins,
ca nefondate, apelurile declarate de apelantul Statul român reprezentat de Ministerului
Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu
Mare și de apelanta SC F.C. SA Satu Mare în contradictoriu cu intimata
reclamantă R.I., intimații pârâți Municipiul Satu Mare prin primar și Farmacia G.
Satu Mare, împotriva Sentinței civile nr. 405/ D din 22 aprilie 2009 pronunțată
de Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în întregime.
Împotriva acestei
decizii a formulat cerere de revizuire apelanta SC F.C. SA Satu Mare,
solicitând admiterea acesteia și modificarea sentinței, în sensul respingerii
acțiunii introductive, cu privire la restituirea în natură, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii
de revizuire SC F.C. SA Satu Mare a invocat faptul că la data de 28 aprilie 2014,
urmare a unor cercetări asidue la Arhivele Naționale i-a parvenit o serie de
înscrisuri de natură a duce la concluzia că soluția pronunțată de instanța de
apel este nelegală.
Documentele nou
descoperite arată că farmacia exista într-adevăr în imobilul proprietatea lui F.S.,
I.T., R.E. și P.T, soția lui F.N., trecând ulterior în administrarea operativă
a Oficiului Regional Farmaceutic Maramureș, deci nu funcționa într-un spațiu
proprietatea familiei B.
Prin Decizia civilă nr.
346/ A
din data de 18 septembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a
respins, ca
nefondată, cererea de revizuire, având în vedere următoarele considerente:
Revizuirea este o
cale extraordinară de atac, motivele pentru care părțile pot uza de această
procedură fiind strict și limitativ prevăzute în art. 322 alin. (1) pct. 1-10 C.
proc. civ.
Conform prevederilor art.
322 alin. (1) C. proc. civ., cererile de revizuire se pot formula împotriva
hotărârilor rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare a unei
hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.
A invocat revizuenta
ca motiv al promovării cererii faptul că la data de 28 aprilie 2014, în urma
unor cercetări asidue la Arhivele Naționale, i-au parvenit o serie de
înscrisuri în măsură a duce la concluzia că hotărârea instanței este
netemeinică și nelegală.
Potrivit art. 322 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ., revizuirea hotărârii rămase definitive la instanța de
apel se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate
dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a modificat
hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere.
Una din condițiile
impuse de acest text legal imperativ este ca înscrisul doveditor la care se
face referire și de care partea înțelege să se servească în cadrul acestei
proceduri să fi fost reținut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi
înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții .
Printr-o împrejurare
mai presus de voința părții, legiuitorul a avut în vedere însă nu orice
situații, ci doar cele de forță majoră și care trebuie a fi dovedite.
În speță nu este
dovedită împrejurarea mai presus de voința părții, câtă vreme pe parcursul
litigiului, înregistrat la data de 20 noiembrie 2008 și finalizat la data de 18
martie 2011, partea revizuentă avea posibilitatea de a depune diligențe prin
formularea unor cereri la Arhivele Naționale și să obțină informațiile, actele
ce se susține că doar în anul 2014 a reușit a le procura, iar în măsura în care
nu i s-ar fi dat curs cererilor, putea solicita chiar sprijinul instanțelor.
Nu a dovedit
revizuenta faptul că ar fi suferit arhivele în județul Satu Mare distrugeri
dramatice cu ocazia inundațiilor și că în perioada în litigiu s-ar fi mutat
sediul, că era imposibilă obținerea unor înscrisuri, ori conform celor arătate
mai sus, chiar și în astfel de situații se putea apela la sprijinul instanțelor
pentru a se emite adrese în acest sens iar cauza se putea amâna până în
momentul comunicării. De altfel nu există vreun act din care să reiasă că s-ar
fi inițiat demersurile pentru obținerea acestor înscrisuri în perioada în care
s-a soluționat litigiul.
Față de
considerentele de mai sus, nefiind incidente dispozițiile art. 322 alin. (1) pct.
5 C. proc. civ., instanța a respins cererea de revizuire, ca nefondată,
menținând decizia în întregime.
În baza art. 274 C.
proc. civ. a fost obligată revizuenta să-i plătească intimatei R.J., 2.700 lei
cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs
revizuenta SC F.C. SA Satu Mare, criticând hotărârea instanței de apel prin
prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea
cererii și modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii
introductive a reclamantei cu privire la capetele de cerere privind restituirea
în natură.
În motivarea
recursului, revizuenta a susținut următoarele critici:
Nu se poate imputa
revizuentei lipsa implicării active în cursul litigiului de retrocedare cu
privire la obținerea actelor care stau la baza cererii întrucât nu a avut
posibilitatea obiectivă de a lua cunoștință de existența acestora.
Sub acest aspect,
învederează că, în fapt, poziția constantă a revizuentei pe parcursul judecării
celor trei cicluri procesuale a fost de negare a dreptului de proprietate al
reclamantei - intimate, cu atât mai mult cu cât dovada proprietății s-a făcut
cu ajutorul unei adeverințe emanând de la chiar unul dintre pârâții din
prezenta cauză.
Or, instanțele, greșit
au acceptat o adresă neînscrisă în cartea funciară ca titlu valabil de
proprietate tabulară în ciuda dispozițiilor legale și a practicii constante.
Revizuenta nu putea
avea cunoștință de existența înscrisului care stă la baza revizuirii, la data
procesului, și nici nu a avut cunoștință de acesta până la data primirii
acestuia de la Arhivele Naționale.
Cu ocazia mutării
arhivelor sătmărene au fost descoperite o serie de fotografii care atestă că la
data emiterii adresei, în spațiul efectiv retrocedat funcționa o cramă de
vinuri, nicidecum o farmacie, situație în urma căreia revizuenta a înțeles să efectueze
cercetări asidue pentru clarificarea dreptului de proprietate pierdut.
Astfel, consideră că
erau aplicabile pe deplin dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
din două perspective: cea a reținerii respectivului înscris de către Primăria
Satu Mare și imposibilitatea obiectivă de a-l procura până la data aflării
ascunderii acestuia, precum și elementele mai presus de voința părților
generate de lipsa de organizare și personal a arhivelor și pagubele extrem de
serioase pe care arhivele sătmărene le-au suferit cu ocazia inundațiilor.
Recurenta revizuentă
arată că scopul promovării cererii de revizuire este acela de a stabili adevărul
și de a se îndrepta o gravă eroare judiciară.
Subliniază că, în
lipsa unei analize atente a fondului problemei din partea autorităților care au
soluționat dosarele de restituire a proprietăților conform dispozițiilor Legii
nr. 10/2001, s-a apreciat că la momentul emiterii Decretului de naționalizare nr.
134/1949 și naționalizării farmaciei nr. 7 aparținând antecesorilor intimatei R.I.,
spațiul în care își desfășura activitatea farmacia aparținea numitei B. E.
Documentele nou
descoperite arată fără putință de tăgadă faptul că farmacia exista într-adevăr
și își desfășura activitatea în imobilul care figurează pe numele proprietarilor
imobiliari F.S., I.T., R.E. și P.T., soția lui F.N., ulterior trecând in
administrarea operativă a Oficiului Regional Farmaceutic Maramureș.
Recursul este
nefondat și va fi respins pentru considerentele ce succed
:
În sensul art. 322 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ., un înscris înfățișat cu ocazia revizuirii este apt să
conducă la admiterea acestei căi de atac, în măsura în care este vorba de un
înscris doveditor, reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi
înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.
Așadar, trebuie ca
respectivul înscris să fi existat la data judecății, dar nevalorificarea sa în
proces să se fi datorat conduitei culpabile a părții adverse care l-a reținut
sau împrejurării mai presus de voința părții care, de asemenea, a împiedicat
administrarea.
Or, în prezenta
pricină, se constată că nu este întrunită ipoteza precitatului text de lege și
nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de
parte mult după finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situație,
s-ar ajunge la repunerea în discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în
puterea lucrului judecat.
Partea era în
situația de a-l putea procura și înfățișa în cadrul procedurii judiciare
desfășurate, în măsura în care îl considera relevant pentru obținerea de
consecințe juridice.
Altminteri,
prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior
judecății - și pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea,
părțile tind, de fapt, la nesocotirea autorității de lucru judecat a celor
statuate irevocabil.
Or, funcția
revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la
reevaluarea judecăților irevocabile în afara condițiilor strict reglementate
procedural.
În sens contrar, dacă
procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească
împrejurările excepționale, mai presus de voința sa, care au împiedicat-o să-l
înfățișeze în cadrul procesului, ar fi suficientă pentru retractarea unei
hotărâri, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care
trebuia sa se bucure hotărârile, ar rămâne fără niciun fel de eficiență.
În speța de față,
litigiul a început la data de 20 noiembrie 2008 și s-a finalizat la data de 28
martie 2011, iar cererea de eliberare a înscrisurilor noi s-a înregistrat la
data de 11 aprilie 2014 primind răspuns la 28 aprilie 2014.
Așa cum s-a arătat
deja, admisibilitatea cererii de revizuire este condiționată nu numai de
descoperirea ulterior judecății a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării
lor în instanță datorită unor împrejurări mai presus de voința părții.
Ca urmare, simplul
fapt că partea a descoperit ulterior anumite înscrisuri probatorii, fără a
dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în
timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de
revizuire.
Revizuenta nu a făcut
dovada unei împrejurări de forță majoră care s-o fi împiedicat să procure
actele în timpul judecării procesului, atâta vreme căt
timp 7 ani cât a
durat litigiul, nu a depus vreo cerere la Arhivele Naționale.
Astfel cum în mod
corect a reținut și instanța în soluționarea cererii de revizuire,
revizuentă avea
posibilitatea pe parcursul derulării procesului să depună diligențe prin
formularea unor cereri la Arhivele Naționale și să obțină informațiile, actele
ce se susține că doar în anul 2014 a reușit a le procura, iar în măsura în care
nu i s-ar fi dat curs cererilor, putea solicita chiar sprijinul instanțelor.
Ipoteza referitoare
la reținerea înscrisului de partea potrivnică, reglementată de art. 322 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocată pentru prima dată prin cererea de recurs,
omisso medio- motiv pentru care nu va fi analizată.
Pentru considerentele
arătate, Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect în cauză că nu este
incident art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru revizuirea unei
hotărâri, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., recursul va fi respins, în consecință.
Față de cererea
intimatei reclamante R.I. privind plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi
avute în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora
instanța are dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de
câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de
valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Înalta Curte
constată că onorariul de 2.500 lei pretins de intimata reclamantă R.I. nu se
justifică față de criteriul referitor la valoarea pricinii și munca îndeplinită
de avocat, și, văzând și faptul că pricina a fost soluționată la primul termen
de judecată, va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și o va obliga
pe recurenta revizuentă la plata sumei 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată, în favoarea intimatei reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de revizuenta SC F.C. SA Satu Mare împotriva Deciziei
nr. 346/ A din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.
Obligă pe recurenta
revizuentă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei către
intimata reclamantă R.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 ianuarie 2015.