ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La 18

martie 2009, P.I. și P.M. au contestat dispozițiile nr. 70 și 71 emise la 8

aprilie 2008 de primarul comunei P., județul Satu Mare prin care s-au respins

notificările formulate de cei în cauză în baza prevederilor Legii nr. 10/2001,

vizând restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în localitatea

P. nr. 668 și a imobilului cu destinația de "Bibliotecă comunală"

înscris în CF 2290 P.

Contestatorii

au solicitat instanței - în contradictoriu cu Primăria comunei P. și Primarul

comunei P. - restituirea în natură a imobilelor ce au format obiectul notificărilor,

care au aparținut autorilor K.S. și K.I., compuse din construcții și teren în

suprafață de 3943 mp.

După

un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția I civilă, urmare admiterii apelului declarat de

reclamanți, sentința dată în primă instanță a fost desființată, cauza fiind

trimisă spre rejudecare tribunalului.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că

"din ansamblul" precizărilor depuse de reclamanți rezultă fără

echivoc că aceștia au înțeles să conteste cele două dispoziții solicitând, ca o

consecință a anulării acestora, restituirea în natură ori prin echivalent a

imobilelor ce au aparținut autorilor lor, aspecte ce nu au fost analizate de

instanța de fond care în mod eronat a soluționat cauza pe excepția

inadmisibilității, fără a analiza fondul cererii deduse judecății.

În

rejudecare, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin Sentința nr. 339/D din

25 iunie 2014, a respins "plângerea la Legea nr. 10/2001" formulată

de reclamanții P.I. și P.M., împotriva dispoziției nr. 71/2008 emisă de

Primarul comunei P., având ca obiect restituirea în natură a imobilului

"bibliotecă comunală", în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei

P. și Primăria comunei P..

Pentru

a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că deși părțile

apăreau ca proprietari în cote ideale de ½ asupra unui singur imobil

casă și teren, s-a realizat o partajare a imobilului astfel încât cotei ideale

de ½ a lui W.E. îi corespunde casa și terenul, iar cotei ideale de

½ a lui K.S. i-a corespuns tot 635 mp. teren.

Înscrierile

CF se coroborează cu celelalte parcele care conturează starea de fapt a

imobilului și care nu pot fi ignorate chiar dacă extrasul CF este proba principală.

Conform

acestei probe, reține prima instanță, a existat o casă aparținând familiei K.,

aflată lângă casa lui W. folosită, după preluare, ca bibliotecă comunală.

Expertiza

întocmită de ing. L.F. concluzionează în sensul că imobilul casă, înscris pe

parcela 4/1 proprietatea Statului Român, a fost proprietatea exclusivă a lui

W.E., naționalizat în baza Decretului nr. 223/1974. A fost folosit ca sediu de

Miliție, apoi bibliotecă și figurează în inventarul bunurilor aparținând

domeniului public al comunei P., înregistrat sub nr. 67.

Adresa

Consiliului Popular al comunei P. nr. 117/1988 transmisă de Notariat la CF

confirmă faptul că această construcție reprezintă proprietatea statului în

totalitate, iar nu în cotă de ½.

Cât

privește casa de locuit a familiei K., aceasta a fost o construcție separată,

amplasată pe parcela 4/3 și demolată. În locul ei este construită casa familiei

S.

În

susținerea acestei stări de fapt au fost depuse extrasele din registrul agricol

al anilor 1948 - 1951, conform cărora K.S. a locuit în casa având nr. 609, iar

W.E. a locuit în casa având nr. 610.

Casa

lui K.S. (care a locuit împreună cu membrii familiei, inclusiv reclamanta P.M.,

născută K.) apare ca fiind edificată în anul 1918 și situată pe str. Unirii,

nr. 609.

Casa

lui W.E. figurează pe str. Unirii, nr. 610, fiind construită în anul 1936.

În

registrul agricol al anilor 1956 - 1958 casele au fost renumerotate având nr.

565 (K.) și 566 (W.), respectiv R.

În

prezent casa lui W. are nr. 669.

Mai

arată tribunalul că, reclamanții au solicitat prin notificarea nr. 838 respinsă

prin Dispoziția nr. 70 restituirea imobilului de la nr. 668, în timp ce prin

notificarea 1684, respinsă prin dispoziția 71, au solicitat imobilul de la nr.

669, confirmând ei înșiși în acest fel existența a 2 case cu 2 numere

consecutive.

Conchide

prima instanță că numitul K.L. a înstrăinat lui W.E. teren liber pe care acesta

a edificat o casă în anul 1936, identificată pe parcela nr. top 4/1 cu teren

aferent de 635 mp.

Familia

K. a deținut o casă construită în anul 1918 notată în CF, care s-a situat pe

partea nevândută de teren, tot 635 mp. și care ulterior a format alte 2 parcele

nou 4/1 și 4/3, de 235 și 400 mp. Această casă a fost demolată.

La

data naționalizării exista pe întregul teren o singură casă - aceea construită

de W., care a fost considerată ca fiind cea notată în CF.

În

concluzie, deși înscrierile CF vizează cota ideală de ½ asupra

întregului imobil (casă și teren) însăși înscrierea de sub B8 din CF 1236

dovedește că reclamanții au moștenit doar teren, fără casă.

Ca

atare, probele administrate atestă neechivoc că reclamanții nu au avut niciun

drept de proprietate asupra imobilului casă situat în P. la nr. 669 preluat de

stat de la W.E. și folosit ca bibliotecă comunală. Ei au avut un drept de proprietate

asupra casei situată la nr. 668, care însă nu a fost preluată de stat.

Soluția

a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, care, prin Decizia

nr. 410 din 7 octombrie 2014, a respins ca nefondat "apelul" declarat

de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, deși

se contestă acest fapt, din probele administrate în cauză a reieșit că imobilul

în litigiu nu a aparținut familiei K., aspect confirmat și de registrul agricol

al anilor 1948-1951, potrivit căruia autorul reclamanților K.S. a locuit în

imobilul de la nr. 609, construit în anul 1918, iar numitul W.E., ce a cumpărat

teren de la K.L., în casa învecinată, cu nr. 610, construită în anul 1936,

ulterior imobilele fiind renumerotate tot separat.

Astfel

cum a reținut prima instanță, printr-o notificare tardiv formulată (soluționată

prin dispoziția nr. 70/8 aprilie 2008) reclamanții au solicitat restituirea

imobilului de la nr. 668, iar printr-o altă notificare (soluționată prin

dispoziția nr. 71/2008) au solicitat imobilul de la nr. 669, aparținând

cadastral altui proprietar, W.E., care a edificat casa în anul 1936, aceasta

fiind singura casă existentă la naționalizare, preluată de la proprietarul W.

împreună cu terenul de 635 m.p., prin Decretul nr. 223/1974, aceasta făcând

obiectul cererii de notificare nr. 1684 din 14 noiembrie 2001 - fila 78 dosar

fond - Biblioteca comunală P., nr. 669, CF 2290 topo 4.

Cât

privește criticile reclamanților, s-a reținut că extrasul de CF se coroborează

cu Registrul agricol și contraexpertiza efectuată în cauză de expertul L.F.

Tot

astfel, nici expertiza efectuată de M.G. nu evidențiază alte aspecte arătând

doar că imobilul casă (parter + etaj și anexe) este construit pe parcela cu nr.

top 4/3 proprietatea reclamanților, restul afirmațiilor expertului privind

situația de carte funciară, intrând în "sfera de verificare" a

instanței.

Împotriva

hotărârii menționate, au declarat recurs în termen legal reclamanții P.I. și

P.M. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

de la 1865, aplicabil cauzei de față, critică decizia după cum urmează:

-

s-au interpretat greșit actele depuse în cauză din care rezultă că imobilul în

litigiu a fost intabulat în cartea funciară pe numele lui W.E. și K.I., în cote

indivize de câte ½ parte, nemișcătorul reprezentând o singură casă de

locuit, cu terenul aferent și anexe gospodărești.

-

nu a existat o sistare a indiviziunii din care să rezulte lotizarea imobilului

în două părți distincte, pentru a se putea delimita exact cota fiecărui

proprietar.

-

în cartea funciară a existat notată o singură casă de locuit, or aceste notări

sunt opozabile erga omnes.

Ca

atare, în mod greșit s-a apreciat că partea autodemolată ar fi aparținut autorului

lor, din moment ce nu a existat o delimitare a imobilului.

Se

creează în acest fel, conchid recurenții, o îngrădire a dreptului de

proprietate a unuia dintre coproprietari.

La

termenul din 17 februarie 2015, Înalta Curte, din oficiu, în acord cu prevederile

art. 306 (2) C. proc. civ. de la 1865, a pus în discuția părților motivul de

ordine publică, al greșitei calificări, de către curtea de apel, a căii de atac

exercitată împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014, dată de către

Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, făcându-se trimitere și la prevederile

art. 725 (1) din același cod, conform cărora, dispozițiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare și proceselor în curs de

judecată, începute sub legea veche.

Recursul

se privește ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică

vizând calificarea greșită a căii de atac.

Se

constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce

putea fi exercitată împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014 a

Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii

nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii

nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Astfel,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al

entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de

competența curții de apel.

Conform

art. XXVI al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie,

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989", republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și cu cele aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor aflate

în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în

cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Din

interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr.

10/2001, republicată (ca și a Legilor nr. 31/1990 și nr. 221/2009) numai

hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile

pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului

apelului.

În

acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu

s-a pronunțat o hotărârea în cauză", este lipsită de relevanță

împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condițiile

în care celelalte hotărâri date de prima instanță au fost casate, respectiv

desființate.

Or,

chiar conform prevederilor art. 311 (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul

căreia a fost inițiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere,

deci nu există din punct de vedere juridic.

Tot

astfel, o hotărâre desființată, cum este sentința din primul ciclu procesual, nu

poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect și cu atât mai puțin, nu

poate influența exercițiul căilor de atac.

În

prezenta cauză, așa cum s-a arătat, Sentința nr. 2994/D din 28 decembrie 2010 a

Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, a fost desființată, în calea de atac a

apelului, prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția I civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare, la prima instanță.

Ulterior,

în cel de-al doilea ciclu procesual, tribunalul a pronunțat o nouă hotărâre

(Sentința nr. 339/D din 25 iunie 2014) singura hotărâre a fondului existentă

din punct de vedere juridic, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25

noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât și dispoziției de

drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865) rămâne

supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului

jurisdicțional.

Or,

la această dată, așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările

procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în

materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința

pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, nemaiputând fi astfel atacată,

decât pe calea recursului.

Ca

o consecință a greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită

într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 54 (2) din

Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară", ceea ce atrage și

incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Așa

fiind, față de cele ce preced, decizia atacată urmează a fi casată, cu

consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea soluționării

recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții P.I. și P.M. împotriva Deciziei nr. 410/Ap din

07 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, pe care o casează.

Trimite

cauza, spre soluționare, aceleiași instanțe în vederea judecării recursului

declarat împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014 a Tribunalului Satu

Mare, secția I civilă, și a încheierii de ședință din 06 februarie 2012.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015.

Procesat

de GGC - GV