ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 18 martie 2009, P.I. și P.M. au contestat dispozițiile nr. 70 și 71 emise la 8 aprilie 2008 de primarul comunei P., județul Satu Mare prin care s-au respins notificările formulate de cei în cauză în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în localitatea P. nr. 668 și a imobilului cu destinația de "Bibliotecă comunală" înscris în CF 2290 P. Contestatorii au solicitat instanței - în contradictoriu cu Primăria comunei P. și Primarul comunei P. - restituirea în natură a imobilelor ce au format obiectul notificărilor, care au aparținut autorilor K.S. și K.I., compuse din construcții și teren în suprafață de 3943 mp.

După un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, urmare admiterii apelului declarat de reclamanți, sentința dată în primă instanță a fost desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare tribunalului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că "din ansamblul" precizărilor depuse de reclamanți rezultă fără echivoc că aceștia au înțeles să conteste cele două dispoziții solicitând, ca o consecință a anulării acestora, restituirea în natură ori prin echivalent a imobilelor ce au aparținut autorilor lor, aspecte ce nu au fost analizate de instanța de fond care în mod eronat a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, fără a analiza fondul cererii deduse judecății.

În rejudecare, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin Sentința nr. 339/D din 25 iunie 2014, a respins "plângerea la Legea nr. 10/2001" formulată de reclamanții P.I. și P.M., împotriva dispoziției nr. 71/2008 emisă de Primarul comunei P., având ca obiect restituirea în natură a imobilului "bibliotecă comunală", în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei P. și Primăria comunei P.. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că deși părțile apăreau ca proprietari în cote ideale de ½ asupra unui singur imobil casă și teren, s-a realizat o partajare a imobilului astfel încât cotei ideale de ½ a lui W.E. îi corespunde casa și terenul, iar cotei ideale de ½ a lui K.S. i-a corespuns tot 635 mp.

teren. Înscrierile CF se coroborează cu celelalte parcele care conturează starea de fapt a imobilului și care nu pot fi ignorate chiar dacă extrasul CF este proba principală. Conform acestei probe, reține prima instanță, a existat o casă aparținând familiei K., aflată lângă casa lui W. folosită, după preluare, ca bibliotecă comunală. Expertiza întocmită de ing. L.F. concluzionează în sensul că imobilul casă, înscris pe parcela 4/1 proprietatea Statului Român, a fost proprietatea exclusivă a lui W.E., naționalizat în baza Decretului nr. 223/1974.

A fost folosit ca sediu de Miliție, apoi bibliotecă și figurează în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei P., înregistrat sub nr. 67. Adresa Consiliului Popular al comunei P. nr. 117/1988 transmisă de Notariat la CF confirmă faptul că această construcție reprezintă proprietatea statului în totalitate, iar nu în cotă de ½. Cât privește casa de locuit a familiei K., aceasta a fost o construcție separată, amplasată pe parcela 4/3 și demolată. În locul ei este construită casa familiei S. În susținerea acestei stări de fapt au fost depuse extrasele din registrul agricol al anilor 1948 - 1951, conform cărora K.S. a locuit în casa având nr. 609, iar W.E. a locuit în casa având nr. 610. Casa lui K.S.

(care a locuit împreună cu membrii familiei, inclusiv reclamanta P.M., născută K.) apare ca fiind edificată în anul 1918 și situată pe str. Unirii, nr. 609. Casa lui W.E. figurează pe str. Unirii, nr. 610, fiind construită în anul 1936. În registrul agricol al anilor 1956 - 1958 casele au fost renumerotate având nr. 565 (K.) și 566 (W.), respectiv R. În prezent casa lui W. are nr. 669. Mai arată tribunalul că, reclamanții au solicitat prin notificarea nr. 838 respinsă prin Dispoziția nr. 70 restituirea imobilului de la nr. 668, în timp ce prin notificarea 1684, respinsă prin dispoziția 71, au solicitat imobilul de la nr. 669, confirmând ei înșiși în acest fel existența a 2 case cu 2 numere consecutive.

Conchide prima instanță că numitul K.L. a înstrăinat lui W.E. teren liber pe care acesta a edificat o casă în anul 1936, identificată pe parcela nr. top 4/1 cu teren aferent de 635 mp. Familia K. a deținut o casă construită în anul 1918 notată în CF, care s-a situat pe partea nevândută de teren, tot 635 mp. și care ulterior a format alte 2 parcele nou 4/1 și 4/3, de 235 și 400 mp. Această casă a fost demolată. La data naționalizării exista pe întregul teren o singură casă - aceea construită de W., care a fost considerată ca fiind cea notată în CF. În concluzie, deși înscrierile CF vizează cota ideală de ½ asupra întregului imobil (casă și teren) însăși înscrierea de sub B8 din CF 1236 dovedește că reclamanții au moștenit doar teren, fără casă.

Ca atare, probele administrate atestă neechivoc că reclamanții nu au avut niciun drept de proprietate asupra imobilului casă situat în P. la nr. 669 preluat de stat de la W.E. și folosit ca bibliotecă comunală. Ei au avut un drept de proprietate asupra casei situată la nr. 668, care însă nu a fost preluată de stat. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 410 din 7 octombrie 2014, a respins ca nefondat "apelul" declarat de reclamanți împotriva sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, deși se contestă acest fapt, din probele administrate în cauză a reieșit că imobilul în litigiu nu a aparținut familiei K., aspect confirmat și de registrul agricol al anilor 1948-1951, potrivit căruia autorul reclamanților K.S.

a locuit în imobilul de la nr. 609, construit în anul 1918, iar numitul W.E., ce a cumpărat teren de la K.L., în casa învecinată, cu nr. 610, construită în anul 1936, ulterior imobilele fiind renumerotate tot separat.

Astfel cum a reținut prima instanță, printr-o notificare tardiv formulată (soluționată prin dispoziția nr. 70/8 aprilie 2008) reclamanții au solicitat restituirea imobilului de la nr. 668, iar printr-o altă notificare (soluționată prin dispoziția nr. 71/2008) au solicitat imobilul de la nr. 669, aparținând cadastral altui proprietar, W.E., care a edificat casa în anul 1936, aceasta fiind singura casă existentă la naționalizare, preluată de la proprietarul W. împreună cu terenul de 635 m.p., prin Decretul nr. 223/1974, aceasta făcând obiectul cererii de notificare nr. 1684 din 14 noiembrie 2001 - fila 78 dosar fond - Biblioteca comunală P., nr. 669, CF 2290 topo 4. Cât privește criticile reclamanților, s-a reținut că extrasul de CF se coroborează cu Registrul agricol și contraexpertiza efectuată în cauză de expertul L.F.

Tot astfel, nici expertiza efectuată de M.G. nu evidențiază alte aspecte arătând doar că imobilul casă (parter + etaj și anexe) este construit pe parcela cu nr. top 4/3 proprietatea reclamanților, restul afirmațiilor expertului privind situația de carte funciară, intrând în "sfera de verificare" a instanței. Împotriva hotărârii menționate, au declarat recurs în termen legal reclamanții P.I. și P.M. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, critică decizia după cum urmează: - s-au interpretat greșit actele depuse în cauză din care rezultă că imobilul în litigiu a fost intabulat în cartea funciară pe numele lui W.E. și K.I., în cote indivize de câte ½ parte, nemișcătorul reprezentând o singură casă de locuit, cu terenul aferent și anexe gospodărești.

- nu a existat o sistare a indiviziunii din care să rezulte lotizarea imobilului în două părți distincte, pentru a se putea delimita exact cota fiecărui proprietar. - în cartea funciară a existat notată o singură casă de locuit, or aceste notări sunt opozabile erga omnes. Ca atare, în mod greșit s-a apreciat că partea autodemolată ar fi aparținut autorului lor, din moment ce nu a existat o delimitare a imobilului. Se creează în acest fel, conchid recurenții, o îngrădire a dreptului de proprietate a unuia dintre coproprietari. La termenul din 17 februarie 2015, Înalta Curte, din oficiu, în acord cu prevederile art. 306 (2) C. proc. civ.

de la 1865, a pus în discuția părților motivul de ordine publică, al greșitei calificări, de către curtea de apel, a căii de atac exercitată împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014, dată de către Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, făcându-se trimitere și la prevederile art. 725 (1) din același cod, conform cărora, dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare și proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche. Recursul se privește ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică vizând calificarea greșită a căii de atac. Se constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca și a Legilor nr. 31/1990 și nr. 221/2009) numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunțat o hotărârea în cauză", este lipsită de relevanță împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condițiile în care celelalte hotărâri date de prima instanță au fost casate, respectiv desființate. Or, chiar conform prevederilor art. 311 (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căreia a fost inițiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu există din punct de vedere juridic. Tot astfel, o hotărâre desființată, cum este sentința din primul ciclu procesual, nu poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect și cu atât mai puțin, nu poate influența exercițiul căilor de atac.

În prezenta cauză, așa cum s-a arătat, Sentința nr. 2994/D din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, a fost desființată, în calea de atac a apelului, prin Decizia nr. 196 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare, la prima instanță. Ulterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, tribunalul a pronunțat o nouă hotărâre (Sentința nr. 339/D din 25 iunie 2014) singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât și dispoziției de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

Or, la această dată, așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului. Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 54 (2) din Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară", ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, față de cele ce preced, decizia atacată urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.I. și P.M. împotriva Deciziei nr. 410/Ap din 07 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, pe care o casează. Trimite cauza, spre soluționare, aceleiași instanțe în vederea judecării recursului declarat împotriva Sentinței nr. 339/D din 25 iunie 2014 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, și a încheierii de ședință din 06 februarie 2012. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015. Procesat de GGC - GV