ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 400/2015

Asupra recursurile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1744 al Tribunalului București, secția a II-a civilă din 2 octombrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 19966/3/2012 s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta A.S.I. CO împotriva pârâtei SC G.R.A.R SA, care a fost obligată la plata sumei de 897.138,11 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea mai multor litigii între părți, precum și la plata sumei de 13.087,38 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-au desfășurat mai multe litigii generate de calitatea de societăți de asigurare-reasigurare, reclamanta solicitând pe cale separată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea litigiilor menționate în considerentele hotărârii.

În legătură cu toate cauzele, tribunalul a reținut complexitatea deosebită determinată de dificultatea instanțelor în legătură cu stabilirea competenței generale a acestora, faptul că pe rolul instanțelor s-au aflat concomitent în judecată, în diferite faze procesuale, mai multe cauze ceea ce a presupus angrenarea unui număr mare de persoane din cadrul societății de avocatură care o reprezenta pe reclamanta din prezenta cauză. Tribunalul a reținut totodată și persistența pârâtei în declararea căilor de atac chiar și după ce a devenit mai mult decât evident că opinia covârșitor majoritară a instanțelor era în sensul că acestea sunt general necompetente să soluționeze litigiile, astfel că această atitudine coroborată cu valoarea onorariilor percepute de pârâtă, depuse cu titlul de probă de către reclamantă au format convingerea tribunalului că în ipoteza în care ar fi avut succes în instanțe, pârâta ar fi pretins cheltuieli de judecată mai mari.

În consecință, analizând starea de fapt raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prima instanță a admis acțiunea reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 230A din 20 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins excepția inadmisibilității invocării excepției prescripției, ca nefondată, s-a admis apelul declarat de pârâta SC G.R.A.R SA s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cheltuielile de judecată aferente Dosarelor nr. 46629/3/2007, nr. 46615/3/2007 și nr. 46611/3/2007, în cuantum total de 22.734,99 RON, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, cu consecința admiterii în parte a acțiunii precizate, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 874.403,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în celelalte cauze, A fost obligată pârâta la plata sumei de 12.860,03 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

S-a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în apel pe cale separată. În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, la termenul din 29 aprilie 2014, referitor la care reclamanta a invocat excepția inadmisibilității invocării excepției prescripției la acel moment procesual, instanța de apel a arătat că potrivit art. 287 alin. (2) teza I C. proc. civ., motivele de apel, sub sancțiunea decăderii, pot fi depuse până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, care, în speță, a fost data de 29 aprilie 2014, deoarece la data de 18 martie 2014 cauza a fost amânată pentru comunicarea motivelor de apel astfel că la acel termen, părțile nu au putut pune concluzii, nefiind îndeplinită condiția privind prima zi de înfățișare.

Pe de altă parte, prin decizia în interesul Legii nr. 1 din 17 februarie 2014, obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. s-a stabilit că excepția prescripției dreptului material la acțiune este de ordine publică și poate fi invocată în orice stadiu procesual. În legătură cu admisibilitatea invocării excepției prescripției extinctive direct în apel, instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi, astfel încât constituie o excepție de la regula instituită prin teza I alin. (1) a aceluiași articol în conformitate cu care în apel nu se pot face cereri noi.

Prin urmare, apreciind că excepția prescripției extinctive poate fi invocată direct în apel s-a arătat, că potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil în speță este termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Pentru stabilirea acestui moment s-a apreciat că trebuie să se țină seama de faptul că art. 274 C. proc. civ. are în vedere partea care a câștigat irevocabil procesul. Astfel, momentul la care se naște raportul de drept în conținutul căruia intră obligația părții aflate în culpă procesuală este cel al soluționării irevocabile al litigiului, deoarece în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul litigiului care Ie-a generat, instanțele se pronunță și asupra acestora prin hotărârile din fiecare fază procesuală.

Soluția se explică prin faptul că la momentul la care instanțele rezolvă cauza în fazele anterioare recursului există și posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată și prin urmare să rămână irevocabilă, fără ca cererea privind cheltuielile de judecată să fie analizată. Dacă în schimb va fi atacată hotărârea va fi supusă controlului instanței superioare în întregime, astfel că partea care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată nu este vătămată. În consecință, instanța de apel a arătat că în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 31 mai 2012, cheltuieli de judecată aferente unui număr de trei dosare sunt prescrise, fiind cerute după expirarea termenului de trei ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârilor, iar pentru cheltuielile de judecată, aferente acestor dosare s-a admis excepția prescripției și s-a respins cererea pentru plata sumei de 22.734,99 RON ca prescrisă.

În acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Recurenta-reclamantă A.S.I. Co invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de intimata-reclamantă pentru prima dată la dezbaterea orală asupra apelului, raportându-se în mod nelegal la dispozițiile legale anterior invocate, respectiv ale art. 132 C. proc. civ. În egală măsură, susține recurenta, au fost încălcate prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile și în apel, potrivit cărora orice cerere trebuie făcută în scris, condiție neîndeplinită în speță, excepția prescripției fiind invocată doar la dezbaterile orale.

Dispozițiile art. 132 C. proc. civ., care vizează judecata în primă instanță sunt inaplicabile în procedura de soluționare a apelului, deoarece în această etapă procesuală sunt incidente prevederile art. 284, art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) și (4) respectiv art. 292 C. proc. civ., care stabilesc în mod expres și imperativ momentul limită până la care se pot formula motivele de apel, precum și limitele caracterului devolutiv al apelului. Cu toate că a reținut incidența art. 132 C. proc. civ., instanța de apel nu a dat eficiență tezei a II-a a acestui text legal, care instituie obligația instanței de a respecta principiul contradictorialității și al dreptului la apărare în sensul de a acorda un termen pentru formularea apărării.

De asemenea, arată recurenta au fost aplicate greșit dispozițiile art. 294 alin. (1) teza a II-a în condițiile în care acest text legal vizează exclusiv apărări noi de ordin procedural, categorie în care nu poate fi inclusă excepția prescripției extinctive, care constituie o apărare de fond și care prin urmare nu intră în sfera de aplicare a derogării reglementate de dispoziția legală menționată. Pe de altă parte, excepția prescripției extinctive nu a făcut obiectul analizei primei instanțe astfel încât admiterea ei ca urmare a invocării, pentru prima dată în apel, încalcă principiul „tantum devolutum recuratum „tantum devolutum quantum judicatum" precum și cel al dublului grad al jurisdicției.

Prin urmare, arată recurenta procedând în acest fel, instanța de fond a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar și a principiului egalității de arme și al contradictorialității ceea ce atrage și incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece a fost privată de posibilitatea de a-și pregăti o apărare corespunzătoare cu privire la excepția invocată. Invocarea excepției prescripției extinctive constituie un abuz de drept, în speță fiind îndeplinită situația premisă reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sens în care reiterând istoricul litigiilor dintre părți recurenta susține, în esență, că intimata a urmărit și a obținut tergiversarea soluționării litigiilor dintre părți formulând cereri cu rea-credință adresate Curții Constituționale, respectiv cereri de sesizare a CJUE în scopul de a obține suspendarea litigiilor.

Recurenta-pârâtă SC G.R.A.R SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care titularul a cunoscut paguba și persoana răspunzătoare, cu consecința că, în speță, data de la care curge termenul de prescripție al dreptului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, conform art. 998 - 999 C. civ., este data la care instanța care a judecat litigiul principal ce a generat cheltuieli de judecată s-a pronunțat asupra cauzei printr-o hotărâre definitivă și nu irevocabilă cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Hotărârea definitivă are caracter executoriu, se bucură de putere de lucru judecat relativă, situație în care dreptul la acțiune pentru solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii. Având în vedere că instituția prescripției este reglementată prin norme imperative rezultă că excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată pe tot parcursul procesului, inclusiv în recurs, sens în care, dreptul reclamantei de a obține cheltuieli de judecată este prescris în situațiile și pentru sumele prezentate în anexa I la recurs, în cuantum de 136.347,42 RON, calculele fiind făcute prin raportare la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă SC G.R.A.R SA a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A.S.I. CO, care de asemenea, a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă. Analizând recursul reclamantei A.S.I. CO prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constă că este nefondat. Astfel, obiectul litigiului l-a constituit solicitarea reclamantei, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 274 C. proc. civ., de obligare a pârâtei, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea invocabilă a celor 46 de cauze. Prin decizia recurată, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu consecința respingerii cheltuielilor de judecată pentru trei dosare, ca fiind prescrise, restul pretențiilor fiind admise.

Potrivit mențiunilor din încheierea de dezbateri, anterior acordării cuvântului pe fond, instanța de apel a pus în discuția părților excepția prescripției invocată de pârâtă, reclamanta a formulat apărări, iar instanța de apel constatând că nu s-au solicitat alte probe, cereri, excepții a acordat cuvântul pentru dezbaterea apelului. În aceste condiții, nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor procedurale invocate de recurentă nu poate fi reținută.

În altă ordine de idei, chiar dacă s-ar accepta teza recurentei-reclamante, conform căreia excepția prescripției dreptului material la acțiune este o apărare de fond, care nu intră în sfera de aplicare a art. 294 alin. (1) teza a II-a, pentru a putea fi invocată direct în apel, Înalta Curte observă că, instanța de apel a avut în vedere, în examinarea acestei excepții, decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în conformitate cu art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie, s-a stabilit că „prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîndeplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după data de 1 octombrie 2011". Așadar, decizia în interesul legii dezlegând problema aplicării legii în timp în privința prescripțiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, a stabilit că această excepție poate fi invocată în orice stadiu procesual, atât de instanță, din oficiu, cât și de părți.

Prin urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune având un caracter de ordine publică, poate fi invocată oricând, situația în care criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispozițiilor procedurale care reglementează soluționarea apelului sunt nefondate și urmează a fi înlăturate. Pe cale de consecință nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru că excepția a fost invocată, și pusă în discuția părților și nici încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care față de excepția invocată, reclamanta nu a solicitat un termen, ci a formulat apărări. În egală măsură, sesizarea instanței de apel cu o excepția de ordine publică și admiterea acesteia, nu semnifică încălcarea principiului egalității de arme și a principiului contradictorialității deoarece, astfel cum s-a menționat, reclamanta și-a exprimat punctul de vedere referitor la excepția pusă în discuție.

Aceste considerente exclud nelegalitatea deciziei derivată din omisiunea instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prevederi legale care de altfel nu au format obiectul analizei instanței de apel, motiv pentru care, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține că prin invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a săvârșit un abuz de drept. Pe de altă parte, conduita abuzivă reprezintă o chestiune de fapt, a cărei cenzură este exclusă în recurs din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În concluzie, recursul reclamantei A.S.I. Co este nefondat și va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Soluția este identică și în privința recursului declarat de pârâta SC G.R.A.R SA ale cărei critici au vizat, în esență, aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată. Potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". Opțiunea între recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale accesorie, în litigiul care Ie-a generat sau pe cale separată, aparține părții care a câștigat procesul, întrucât textul legal anterior menționat nu face nicio distincție cu privire la modalitatea de recuperare a cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul.

În speță, reclamanta A.S.I. Co a optat pentru solicitarea cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu cele 46 litigii, pe cale separată, printr-o acțiune distinctă, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar în conformitate cu art. 3 alin. (1) din decret, termenul de prescripție, cu caracter general aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, este de trei ani. Regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că „prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept", conform art. 7 alin. (1) din același act normativ. În aplicarea acestor dispoziții legale, în mod corect instanța de apel a argumentat că pentru stabilirea momentului la care se naște dreptul la acțiune pentru a se solicita cheltuielile de judecată pe care separată, trebuie avut în vedere faptul că art. 274 C. proc. civ. vizează partea care a câștigat irevocabil procesul. În alți termeni, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, respectiv temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenții", iar pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul, trebuie avut în vedere momentul soluționării irevocabile a litigiului.

De altfel, prin decizia recurată s-a reținut corect că în ipoteza solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată, momentul la care se naște raportul de drept în conținutul căruia intră obligația părții aflate în culpă procesuală, este cel al soluționării irevocabile și nu definitive a litigiului este acela că în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul litigiului care Ie-a generat, instanțele se pronunță în fiecare fază procesuală și asupra acestora, existând însă și posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată cu recurs, iar cererea privind cheltuielile de judecată să rămână neanalizată. Dacă, hotărârea va fi supusă controlului judiciar în întregime, partea obligată la cheltuieli de judecată nu este vătămată.

Prin urmare, faptul că la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, aceasta devine executorie este irelevant, deoarece în cazul în care prin decizia pronunțată de instanța de recurs se modifică soluția instanței de apel, - care era definitivă și executorie - nu este exclusă incidența dispozițiilor art. 311 C. proc. civ., conform cărora hotărârea casată nu are nicio putere, iar actele de executare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept. În aceste condiții este corectă susținerea recurentei reclamante A.S.I. Co, în sensul că executarea deciziilor definitive ale instanțelor de apel, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, ar fi impus întoarcerea executării silite și suportarea de către această societate a tuturor cheltuielilor de executare silită.

În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a fost corect soluționată prin decizia recurată, iar criticile recurentei-pârâte vor fi înlăturate ca nefondate. În concluzie, și recursul pârâtei SC G.R.A.R SA este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A.S.I. CO și de pârâta SC G.R.A.R SA București împotriva Deciziei civile nr. 230A din 20 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București , secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015. Procesat de GGC - LM