ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 400/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 400/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurile de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1744 al Tribunalului

București, secția a II-a civilă din 2 octombrie 2013 pronunțată în Dosar nr.

19966/3/2012 s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta A.S.I. CO

împotriva pârâtei SC G.R.A.R SA, care a fost obligată la plata sumei de

897.138,11 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea

mai multor litigii între părți, precum și la plata sumei de 13.087,38 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-au

desfășurat mai multe litigii generate de calitatea de societăți de

asigurare-reasigurare, reclamanta solicitând pe cale separată, obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea

litigiilor menționate în considerentele hotărârii.

În legătură cu toate

cauzele, tribunalul a reținut complexitatea deosebită determinată de

dificultatea instanțelor în legătură cu stabilirea competenței generale a

acestora, faptul că pe rolul instanțelor s-au aflat concomitent în judecată, în

diferite faze procesuale, mai multe cauze ceea ce a presupus angrenarea unui

număr mare de persoane din cadrul societății de avocatură care o reprezenta pe

reclamanta din prezenta cauză.

Tribunalul a reținut

totodată și persistența pârâtei în declararea căilor de atac chiar și după ce a

devenit mai mult decât evident că opinia covârșitor majoritară a instanțelor

era în sensul că acestea sunt general necompetente să soluționeze litigiile,

astfel că această atitudine coroborată cu valoarea onorariilor percepute de

pârâtă, depuse cu titlul de probă de către reclamantă au format convingerea

tribunalului că în ipoteza în care ar fi avut succes în instanțe, pârâta ar fi

pretins cheltuieli de judecată mai mari.

În consecință,

analizând starea de fapt raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prima

instanță a admis acțiunea reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 230A din 20 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins excepția

inadmisibilității invocării excepției prescripției, ca nefondată, s-a admis

apelul declarat de pârâta SC G.R.A.R SA s-a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru cheltuielile de judecată aferente

Dosarelor nr. 46629/3/2007, nr. 46615/3/2007 și nr. 46611/3/2007, în cuantum

total de 22.734,99 RON, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, cu

consecința admiterii în parte a acțiunii precizate, în sensul că a fost

obligată pârâta la plata sumei de 874.403,12 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată în celelalte cauze, A fost obligată pârâta la plata sumei de 12.860,03

RON, cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând taxă judiciară de

timbru și timbru judiciar.

S-a luat act că

părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în apel pe

cale separată.

În legătură cu

excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, la

termenul din 29 aprilie 2014, referitor la care reclamanta a invocat excepția

inadmisibilității invocării excepției prescripției la acel moment procesual,

instanța de apel a arătat că potrivit art. 287 alin. (2) teza I C. proc. civ.,

motivele de apel, sub sancțiunea decăderii, pot fi depuse până cel mai târziu

la prima zi de înfățișare, care, în speță, a fost data de 29 aprilie 2014,

deoarece la data de 18 martie 2014 cauza a fost amânată pentru comunicarea

motivelor de apel astfel că la acel termen, părțile nu au putut pune concluzii,

nefiind îndeplinită condiția privind prima zi de înfățișare.

Pe de altă parte,

prin decizia în interesul Legii nr. 1 din 17 februarie 2014, obligatorie pentru

instanța de apel, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. s-a

stabilit că excepția prescripției dreptului material la acțiune este de ordine

publică și poate fi invocată în orice stadiu procesual.

În legătură cu admisibilitatea

invocării excepției prescripției extinctive direct în apel, instanța a avut în

vedere și dispozițiile art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. în sensul

că, excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi, astfel încât constituie o excepție de la regula

instituită prin teza I alin. (1) a aceluiași articol în conformitate cu care în

apel nu se pot face cereri noi.

Prin urmare,

apreciind că excepția prescripției extinctive poate fi invocată direct în apel

s-a arătat, că potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) și art. 7

din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil în speță este

termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului

la acțiune.

Pentru stabilirea

acestui moment s-a apreciat că trebuie să se țină seama de faptul că art. 274

C. proc. civ. are în vedere partea care a câștigat irevocabil procesul. Astfel,

momentul la care se naște raportul de drept în conținutul căruia intră obligația

părții aflate în culpă procesuală este cel al soluționării irevocabile al

litigiului, deoarece în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate

în cadrul litigiului care Ie-a generat, instanțele se pronunță și asupra

acestora prin hotărârile din fiecare fază procesuală. Soluția se explică prin

faptul că la momentul la care instanțele rezolvă cauza în fazele anterioare

recursului există și posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată și prin

urmare să rămână irevocabilă, fără ca cererea privind cheltuielile de judecată

să fie analizată. Dacă în schimb va fi atacată hotărârea va fi supusă

controlului instanței superioare în întregime, astfel că partea care a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată nu este vătămată.

În consecință,

instanța de apel a arătat că în raport de data introducerii acțiunii, respectiv

31 mai 2012, cheltuieli de judecată aferente unui număr de trei dosare sunt

prescrise, fiind cerute după expirarea termenului de trei ani de la data

rămânerii irevocabile a hotărârilor, iar pentru cheltuielile de judecată,

aferente acestor dosare s-a admis excepția prescripției și s-a respins cererea

pentru plata sumei de 22.734,99 RON ca prescrisă.

În acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă

A.S.I. Co invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art 287

alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și a analizat excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de intimata-reclamantă pentru prima dată

la dezbaterea orală asupra apelului, raportându-se în mod nelegal la

dispozițiile legale anterior invocate, respectiv ale art. 132 C. proc. civ.

În egală măsură,

susține recurenta, au fost încălcate prevederile art. 82 alin. (1) C. proc.

civ. aplicabile și în apel, potrivit cărora orice cerere trebuie făcută în

scris, condiție neîndeplinită în speță, excepția prescripției fiind invocată

doar la dezbaterile orale.

Dispozițiile art. 132

C. proc. civ., care vizează judecata în primă instanță sunt inaplicabile în

procedura de soluționare a apelului, deoarece în această etapă procesuală sunt

incidente prevederile art. 284, art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) și (4)

respectiv art. 292 C. proc. civ., care stabilesc în mod expres și imperativ

momentul limită până la care se pot formula motivele de apel, precum și

limitele caracterului devolutiv al apelului.

Cu toate că a reținut

incidența art. 132 C. proc. civ., instanța de apel nu a dat eficiență tezei a

II-a a acestui text legal, care instituie obligația instanței de a respecta

principiul contradictorialității și al dreptului la apărare în sensul de a

acorda un termen pentru formularea apărării.

De asemenea, arată

recurenta au fost aplicate greșit dispozițiile art. 294 alin. (1) teza a II-a

în condițiile în care acest text legal vizează exclusiv apărări noi de ordin

procedural, categorie în care nu poate fi inclusă excepția prescripției

extinctive, care constituie o apărare de fond și care prin urmare nu intră în

sfera de aplicare a derogării reglementate de dispoziția legală menționată.

Pe de altă parte,

excepția prescripției extinctive nu a făcut obiectul analizei primei instanțe

astfel încât admiterea ei ca urmare a invocării, pentru prima dată în apel,

încalcă principiul „tantum devolutum recuratum „tantum devolutum quantum

judicatum" precum și cel al dublului grad al jurisdicției.

Prin urmare, arată

recurenta procedând în acest fel, instanța de fond a pronunțat decizia cu

încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar și a principiului

egalității de arme și al contradictorialității ceea ce atrage și incidența art.

304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece a fost privată de posibilitatea de a-și

pregăti o apărare corespunzătoare cu privire la excepția invocată.

Invocarea excepției

prescripției extinctive constituie un abuz de drept, în speță fiind îndeplinită

situația premisă reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sens în

care reiterând istoricul litigiilor dintre părți recurenta susține, în esență,

că intimata a urmărit și a obținut tergiversarea soluționării litigiilor dintre

părți formulând cereri cu rea-credință adresate Curții Constituționale,

respectiv cereri de sesizare a CJUE în scopul de a obține suspendarea

litigiilor.

Recurenta-pârâtă SC

G.R.A.R SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție începe să curgă

de la momentul la care titularul a cunoscut paguba și persoana răspunzătoare,

cu consecința că, în speță, data de la care curge termenul de prescripție al

dreptului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, conform art.

998 - 999 C. civ., este data la care instanța care a judecat litigiul principal

ce a generat cheltuieli de judecată s-a pronunțat asupra cauzei printr-o

hotărâre definitivă și nu irevocabilă cum în mod greșit a reținut instanța de

apel.

Hotărârea definitivă

are caracter executoriu, se bucură de putere de lucru judecat relativă,

situație în care dreptul la acțiune pentru solicitarea cheltuielilor de

judecată pe cale separată începe să curgă de la data rămânerii definitive a

hotărârii.

Având în vedere că

instituția prescripției este reglementată prin norme imperative rezultă că excepția

prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată pe tot parcursul

procesului, inclusiv în recurs, sens în care, dreptul reclamantei de a obține

cheltuieli de judecată este prescris în situațiile și pentru sumele prezentate

în anexa I la recurs, în cuantum de 136.347,42 RON, calculele fiind făcute prin

raportare la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata-pârâtă SC G.R.A.R SA a solicitat respingerea recursului

declarat de recurenta-reclamantă A.S.I. CO, care de asemenea, a solicitat, prin

întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă.

Analizând recursul

reclamantei A.S.I. CO prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate,

Înalta Curte constă că este nefondat.

Astfel, obiectul

litigiului l-a constituit solicitarea reclamantei, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 274 C. proc. civ., de obligare a

pârâtei, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată generate de

soluționarea invocabilă a celor 46 de cauze.

Prin decizia

recurată, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al

reclamantei cu consecința respingerii cheltuielilor de judecată pentru trei

dosare, ca fiind prescrise, restul pretențiilor fiind admise.

Potrivit mențiunilor

din încheierea de dezbateri, anterior acordării cuvântului pe fond, instanța de

apel a pus în discuția părților excepția prescripției invocată de pârâtă,

reclamanta a formulat apărări, iar instanța de apel constatând că nu s-au

solicitat alte probe, cereri, excepții a acordat cuvântul pentru dezbaterea

apelului.

În aceste condiții,

nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor procedurale

invocate de recurentă nu poate fi reținută.

În altă ordine de

idei, chiar dacă s-ar accepta teza recurentei-reclamante, conform căreia

excepția prescripției dreptului material la acțiune este o apărare de fond,

care nu intră în sfera de aplicare a art. 294 alin. (1) teza a II-a, pentru a

putea fi invocată direct în apel, Înalta Curte observă că, instanța de apel a

avut în vedere, în examinarea acestei excepții, decizia în interesul legii nr.

1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în

conformitate cu art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie,

s-a stabilit că „prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1

octombrie 2011, împlinite ori neîndeplinite la aceeași dată, rămân supuse

dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu,

cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive,

indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după data de 1 octombrie

2011".

Așadar, decizia în

interesul legii dezlegând problema aplicării legii în timp în privința

prescripțiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, a

stabilit că această excepție poate fi invocată în orice stadiu procesual, atât

de instanță, din oficiu, cât și de părți. Prin urmare, excepția prescripției

dreptului material la acțiune având un caracter de ordine publică, poate fi

invocată oricând, situația în care criticile recurentei-reclamante referitoare

la încălcarea dispozițiilor procedurale care reglementează soluționarea

apelului sunt nefondate și urmează a fi înlăturate.

Pe cale de consecință

nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

pentru că excepția a fost invocată, și pusă în discuția părților și nici

încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care față de excepția

invocată, reclamanta nu a solicitat un termen, ci a formulat apărări.

În egală măsură,

sesizarea instanței de apel cu o excepția de ordine publică și admiterea

acesteia, nu semnifică încălcarea principiului egalității de arme și a

principiului contradictorialității deoarece, astfel cum s-a menționat,

reclamanta și-a exprimat punctul de vedere referitor la excepția pusă în

discuție.

Aceste considerente

exclud nelegalitatea deciziei derivată din omisiunea instanței de apel de a

aplica dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, prevederi legale care de

altfel nu au format obiectul analizei instanței de apel, motiv pentru care,

contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține că prin

invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a săvârșit un

abuz de drept. Pe de altă parte, conduita abuzivă reprezintă o chestiune de

fapt, a cărei cenzură este exclusă în recurs din perspectiva motivelor prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În concluzie,

recursul reclamantei A.S.I. Co este nefondat și va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția este identică

și în privința recursului declarat de pârâta SC G.R.A.R SA ale cărei critici au

vizat, în esență, aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu

referire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3

ani pentru cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată".

Opțiunea între

recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale accesorie, în litigiul care Ie-a

generat sau pe cale separată, aparține părții care a câștigat procesul,

întrucât textul legal anterior menționat nu face nicio distincție cu privire la

modalitatea de recuperare a cheltuielilor de judecată avansate de partea care a

câștigat procesul.

În speță, reclamanta

A.S.I. Co a optat pentru solicitarea cheltuielilor de judecată efectuate în

legătură cu cele 46 litigii, pe cale separată, printr-o acțiune distinctă,

întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează

condițiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de

lege", iar în conformitate cu art. 3 alin. (1) din decret, termenul de

prescripție, cu caracter general aplicabil acțiunilor prin care se valorifică

drepturi de creanță, este de trei ani.

Regula generală

privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la

acțiune este aceea că „prescripția începe să curgă de la data nașterii

dreptului la acțiune. În obligațiile care urmează să se execute la cererea

creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit,

prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept",

conform art. 7 alin. (1) din același act normativ.

În aplicarea acestor

dispoziții legale, în mod corect instanța de apel a argumentat că pentru

stabilirea momentului la care se naște dreptul la acțiune pentru a se solicita

cheltuielile de judecată pe care separată, trebuie avut în vedere faptul că

art. 274 C. proc. civ. vizează partea care a câștigat irevocabil procesul.

În alți termeni, la

baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, respectiv temeiul

juridic al restituirii, se află culpa procesuală, dedusă din expresia „partea

care cade în pretenții", iar pentru ca o parte să fie considerată că a

pierdut procesul, trebuie avut în vedere momentul soluționării irevocabile a

litigiului.

De altfel, prin

decizia recurată s-a reținut corect că în ipoteza solicitării cheltuielilor de

judecată pe cale separată, momentul la care se naște raportul de drept în

conținutul căruia intră obligația părții aflate în culpă procesuală, este cel

al soluționării irevocabile și nu definitive a litigiului este acela că în

cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul litigiului

care Ie-a generat, instanțele se pronunță în fiecare fază procesuală și asupra

acestora, existând însă și posibilitatea ca hotărârea să nu fie atacată cu

recurs, iar cererea privind cheltuielile de judecată să rămână neanalizată.

Dacă, hotărârea va fi supusă controlului judiciar în întregime, partea obligată

la cheltuieli de judecată nu este vătămată.

Prin urmare, faptul

că la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, aceasta devine

executorie este irelevant, deoarece în cazul în care prin decizia pronunțată de

instanța de recurs se modifică soluția instanței de apel, - care era definitivă

și executorie - nu este exclusă incidența dispozițiilor art. 311 C. proc. civ.,

conform cărora hotărârea casată nu are nicio putere, iar actele de executare

făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept.

În aceste condiții

este corectă susținerea recurentei reclamante A.S.I. Co, în sensul că

executarea deciziilor definitive ale instanțelor de apel, în ceea ce privește

cheltuielile de judecată, ar fi impus întoarcerea executării silite și

suportarea de către această societate a tuturor cheltuielilor de executare

silită.

În consecință,

excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la momentul de

la care începe să curgă termenul de prescripție a fost corect soluționată prin

decizia recurată, iar criticile recurentei-pârâte vor fi înlăturate ca

nefondate.

În concluzie, și

recursul pârâtei SC G.R.A.R SA este nefondat și va fi respins în conformitate

cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta A.S.I. CO și de pârâta SC G.R.A.R SA

București împotriva Deciziei civile nr. 230A din 20 mai 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București , secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - LM