ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7031/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta B.C.C., judecător în cadrul Tribunalului Arad, a formulat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Arad, M.J. și C.N.C.D., plângere împotriva Hotărârii nr. 53756 din 10 iulie 2012 prin care M.J. a respins contestația formulată împotriva Ordinului nr. 1778/C/2012 al M.J. Prin sentința civilă nr. 4778 din 5 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Ordinul M.J.

nr. 1778/C/2012 reclamanta a fost trecută în clasa de salarizare 105, corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15-20 de ani, stabilindu-i-se, începând cu data de 01 ianuarie 2012 următoarele drepturi salariale: - o indemnizație de încadrare brută lunară de 7.435 lei; - un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.089 lei; - un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 951 lei. S-a mai reținut că reclamanta a susținut că îndeplinește condițiile legale pentru trecerea în tranșa de vechime în funcție de 15-20 ani, și că ordinul este emis cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 283/2011, fiind discriminată în raport de magistrații care au îndeplinit, până la data de 31 decembrie 2010, aceleași condiții de vechime în funcție și care au o indemnizație mai mare.

Reclamanta a mai arătat că sporurile stabilite prin ordin sunt la același nivel cu cele pe care le-a avut anterior, înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în funcție și în muncă, fără a se avea în vedere noua indemnizație de încadrare brută lunară. În conformitate cu prevederile pct. III. A. din Ordinul comun M.M.F.P.S. și M.F.P. nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: „Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază". În raport de prevederile Legii nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010, ale O.U.G.

nr. 80/2010, precum și în raport de normele metodologice menționate, rezultă că Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 a fost emis cu respectarea prevederilor legale conținute de actele normative cu forță juridică superioară, fiind respectat principiul ierarhiei actelor normative. Este adevărat că între drepturile salariale stabilite pentru reclamantă și drepturile salariale stabilite pentru un judecător care a împlinit aceeași tranșă de vechime în funcție până la 31 decembrie 2010, există o diferență, fapt necontestat de pârât. Se observă însă că, în condițiile în care modalitatea în care au fost determinate drepturile salariale ale reclamantei prin ordinul atacat este în conformitate cu prevederile legale aplicabile, diferențele între cuantumul indemnizațiilor nu sunt generate de actul administrativ a cărui modificare se solicită, ci chiar de prevederile legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul reclamantei la trecerea într-o altă tranșă de vechime.

Prin urmare, din moment ce diferența între indemnizația stabilită pentru reclamantă în anul 2012 și indemnizația stabilită pentru un judecător cu aceeași vechime în muncă și în magistratură în anul 2010 nu rezultă din faptul că Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din legeinstanța de fond nu a reținut nelegalitatea ordinului respectiv. În ceea ce privește inegalitatea de tratament, Curtea de Apel a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice.

Or, în cauza de față, deși situația reclamantei este identică din punct de vedere al muncii prestate, vechimii în muncă și vechimii în funcție cu o parte din colegii săi, drepturile salariale ale acestora în funcție de o altă încadrare în clasa de salarizare și gradație s-au născut sub imperiul unor reglementări normative diferite, astfel încât nu se poate trage concluzia că au fost supuși unei discriminări, de vreme ce acest drept trebuie privit și analizat prin prisma dispozițiilor legale aplicabile la acel moment. Instanța de fond a apreciat că nu poate fi reținută nici critica de nelegalitate constând în faptul că ordinul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, întrucât art. 6 exclude aplicarea art. 2 din O.U.G.

nr. 80/2010, având în vedere că cele două articole reglementează situații diferite și că, în condițiile în care art. 6 reglementează în mod expres și neechivoc noile procente ale tranșelor de vechime în anul 2012, dispoziția de principiu de la art. 2 este, evident, inaplicabilă, aceasta referindu-se la personalul nou încadrat în funcție. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că sporurile stabilite prin ordinul atacat sunt la același nivel cu cele pe care reclamanta le-a avut înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în funcție, Curtea de Apel a reținut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 283/2011, pentru anul 2012 se menține cuantumul sporurilor la același nivel cu cel prevăzut pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta B.C.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că sentința pronunțată nu este legală, deoarece ea nu a avut în vedere decât opinia unitar stabilită de pârâtul de ordinul al 2-lea - M.J., nefiind cercetată în nici un fel aplicarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 prin raportare exact la dispozițiile art. 5 din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Reclamanta mai susține că prima instanță a reținut în mod eronat faptul că nu i s-a adus nici o atingere în sensul discriminării, ignorând în totalitate dispozițiile Directivei nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă, reținând în mod eronat că nu s-au schimbat condițiile de încadrare, în condițiile în care legea de salarizare invocată prevede faptul modificării salariului în cazul promovării într-o transă superioară de vechime. Astfel, în anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Textul consacră legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a salarizării, principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală. Prima instanță nu a analizat dispozițiile legale și nici termenul de similitudine menționat deși aceasta înseamnă că, prin aplicarea dispozițiilor art. 6 alin (1) și (3) din aceeași lege, similitudinea menționată nu se mai păstrează, indemnizația calculată fiind diferită de cea de care beneficiază colegii care au îndeplinit aceleași cerințe anterior datei de 1 ianuarie 2011. Legea prevede că indemnizația acordată va fi egală cu cea a colegilor care au împlinit aceleași condiții de vechime în funcție. O altă interpretare, tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un scop legitim, a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate și necesare.

Recurenta mai susține că prima instanță nu a făcut nici o comparație între munca depusă efectiv și munca pe care o desfășoară colegii cu aceleași condiții de încadrare, diferit încadrați, ci, pentru a justifica nediscriminarea, a făcut comparație între munca depusă anterior îndeplinirii noilor condiții și a celor de după acest moment, deși discriminarea nu se raportează la propria persoană, ci la persoanele care, având aceleași condiții de vechime în funcție au venituri mai mari decât ale sale.

În ceea ce privește înțelesul pe care prima instanță și ordonatorul de credite îl dă în concret art. 6 din Legea nr. 284/2010 („în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare”), textul de care se prevalează pentru a exclude incidența art. 2, se impune a se observa că este unul lipsit de rațiune juridică, fie aceasta și din perspectiva crizei economice (ce apare drept cauză legitimă de reducere a drepturilor bănești în deciziile Curții Constituționale referitoare la această materie, fără a aboli, însă, complet, noțiunea de echitate), câtă vreme în aplicarea sa ajunge la concluzii contrare voinței legiuitorului, clar exprimate în același act normativ, în acord cu analiza de constituționalitate.

Or, în cauză este de remarcat că, potrivit interpretării ordonatorului de credite, a primei instanțe, se impune ca salariații care au îndeplinit o anumită vechime ce îi îndreptățește la o suma mai mare în cursul anului 2011, să fie supuși unei restrângeri mai severe a drepturilor lor în comparație cu colegii aflați în aceeași situație profesională, în virtutea unui reper aleatoriu, data de 31 decembrie 2010. Este adevărat că prin Legea nr. 283/2011 de aprobare O.U.G. nr. 80 din 8 septembrie 2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare în domeniul bugetar s-a prevăzut că pentru anul 2012 se menține cuantumul sporurilor la același nivel sau cel ce se acorda personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Însă, sintagma „aceleași condiții" vizează nu doar păstrarea condițiilor privitoare la locul și a felului muncii, ci și cele referitoare la cariera și situația profesională, inclusiv prin comparație cu colegii care anterior au îndeplinit aceleași condiții, respectiv trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea cuantumului sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor sau a sporurilor stabilite anticipat, în sumă fixă, în cazul în care nu au intervenit de modificări în situațiile mai sus arătate. Recurenta mai precizează că își desfășoară activitatea în aceleași condiții de vechime în funcție ca și în luna decembrie 2011, indemnizația de încadrare brută lunară crescând față de această lună, ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime.

Cum sporurile se calculează, potrivit art. 4 alin. (1) din anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010, procentual din indemnizația de încadrare, se apreciază că, majorarea acestora ca o consecință a majorării indemnizației brute de încadrare, nu încalcă prevederile Legii nr. 283/2011. Nu se poate afirma că prevederea de la art. 4 alin. (4) referitoare la înscrierea sumelor reprezentând sporurile prevăzute la alin (3) în carnetele de muncă sub forma unei valori nominale ar avea drept efect menținerea exclusiv a acestei valori nominale, fără a mai fi aplicabil principiul de calcul al acestor sporuri prin aplicarea procentului prevăzut de lege la indemnizația bruta de încadrare lunară. În drept recurenta invocă p revederile privitoare la egalitatea de șanse și de gen, revenirea și combaterea discriminării, respectiv art. 5, art. 6 și art. 159 alin. (3) C. muncii.

De asemenea, recurenta mai invocă cauza Driha contra României Hotărârea din 21 februarie 2008, în care C.E.D.O., a constatat, în sensul art. 14 din Convenție, existența discriminării între reclamant și alte persoane, care aparțineau aceleiași categorii profesionale, iar în prezenta cauză, invocă discriminarea dintre ea și persoane, care aparțin aceleiași categorii profesionale, care se află în situații comparabile, așa cum s-a menționat anterior. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect a reținut în cadrul considerentelor sentinței argumente care țin de reîncadrarea magistraților, fiind în strânsă legătură cu trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție și cu acordarea majorării indemnizației de încadrare, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010 care reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție începând cu anul 2011. Nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile exprese ale Legii nr. 284/2010 și nr. 285/2010, instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a contestat modul tehnic de stabilire a drepturilor salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situație de pretinsă discriminare față de alte persoane având aceeași vechime în muncă și funcție. Instanța de judecată nu este în măsură ea însăși să instituie o normă juridică sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative sub imperiul cărora recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile prevăzute de acestea pentru a-i fi aplicabile, acte în raport cu care acesta se consideră discriminată.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. În temeiul alin. (3) al aceluiași articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, conform legii.

Potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, „Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare". Dispoziția art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 prevede că „Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010". La alin. (2) al art. 4 din același act normativ se prevede că „în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pudice, denumită în continuare lege-cadru”.

În conformitate cu dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 ,,La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare"(...), ceea ce înseamnă că acei coeficienți de ierarhizare stabiliți de Legea nr. 330/2009 și care nu au fost aplicați niciodată nu vor mai fi luați în considerare, Legea nr. 284/2010 stabilind un alt sistem de încadrare care însă de asemenea nu se va aplica în anul 2011, în sensul că nu se va ține seama de coeficienții de ierarhizare și de valoarea de referință stabilite de acest din urmă act normativ, la determinarea cuantumul indemnizațiilor care trebuie să fie plătite.

De altfel, în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, cap. IV din partea a II-a se stipulează că „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia. Or, în decembrie 2010, tranșele de vechime erau stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 cu adăugarea sporurilor și majorărilor prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a). Prin urmare, începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariate corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție au fost stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, mai sus-invocate.

Printre modificările de esență aduse de noul sistem de salarizare se regăsește schimbarea procentelor corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă/funcție și prin urmare, chiar dacă se ajunge la aceeași vechime în muncă și funcție, ne aflăm în situații diferite de reîncadrare. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia recurenta este discriminată, Înalta Curte constată că dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.

El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În cauză nu ne aflăm însă în prezența unei discriminări, deoarece recurenta-reclamantă se raportează la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor săi stabilite potrivit altei legi și prin urmare, situația dedusă judecății excedează competențelor stabilite prin O.G.

nr. 137/2000 și tuturor formelor de discriminare reglementate prin acest act normativ. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.C.C. împotriva sentinței civile nr. 4778 din 5 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.