ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7031/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7031/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta B.C.C., judecător în cadrul Tribunalului Arad, a

formulat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Arad, M.J. și C.N.C.D.,

plângere împotriva Hotărârii nr. 53756 din 10 iulie 2012 prin care M.J. a

respins contestația formulată împotriva Ordinului nr. 1778/C/2012 al M.J.

Prin

sentința civilă nr. 4778 din 5 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Ordinul M.J. nr.

1778/C/2012 reclamanta a fost trecută în clasa de salarizare 105,

corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15-20 de ani, stabilindu-i-se,

începând cu data de 01 ianuarie 2012 următoarele drepturi salariale:

-

o indemnizație de încadrare brută lunară de 7.435 lei;

-

un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau

periculoase de 1.089 lei;

-

un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului

pentru păstrarea confidențialității de 951 lei.

S-a

mai reținut că reclamanta a susținut că îndeplinește condițiile legale pentru

trecerea în tranșa de vechime în funcție de 15-20 ani, și că ordinul este emis

cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 283/2011, fiind discriminată

în raport de magistrații care au îndeplinit, până la data de 31 decembrie 2010,

aceleași condiții de vechime în funcție și care au o indemnizație mai mare.

Reclamanta

a mai arătat că sporurile stabilite prin ordin sunt la același nivel cu cele pe

care le-a avut anterior, înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în

funcție și în muncă, fără a se avea în vedere noua indemnizație de încadrare

brută lunară.

În

conformitate cu prevederile pct. III. A. din Ordinul comun M.M.F.P.S. și M.F.P.

nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru

aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a

personalului plătit din fonduri publice: „Personalul care, în cursul anului

2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate

cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive,

iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu

valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

În

raport de prevederile Legii nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010, ale O.U.G. nr.

80/2010, precum și în raport de normele metodologice menționate, rezultă că

Ordinul M.J. nr. 1778/C/2012 a fost emis cu respectarea prevederilor legale

conținute de actele normative cu forță juridică superioară, fiind respectat

principiul ierarhiei actelor normative.

Este

adevărat că între drepturile salariale stabilite pentru reclamantă și

drepturile salariale stabilite pentru un judecător care a împlinit aceeași

tranșă de vechime în funcție până la 31 decembrie 2010, există o diferență,

fapt necontestat de pârât.

Se

observă însă că, în condițiile în care modalitatea în care au fost determinate

drepturile salariale ale reclamantei prin ordinul atacat este în conformitate

cu prevederile legale aplicabile, diferențele între cuantumul indemnizațiilor

nu sunt generate de actul administrativ a cărui modificare se solicită, ci

chiar de prevederile legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul reclamantei

la trecerea într-o altă tranșă de vechime.

Prin

urmare, din moment ce diferența între indemnizația stabilită pentru reclamantă

în anul 2012 și indemnizația stabilită pentru un judecător cu aceeași vechime

în muncă și în magistratură în anul 2010 nu rezultă din faptul că Ordinul M.J. nr.

1778/C/2012 ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din legeinstanța

de fond nu a reținut nelegalitatea ordinului respectiv.

În

ceea ce privește inegalitatea de tratament, Curtea de Apel a reținut că, în

jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că

principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații

identice. Or, în cauza de față, deși situația reclamantei este identică din

punct de vedere al muncii prestate, vechimii în muncă și vechimii în funcție cu

o parte din colegii săi, drepturile salariale ale acestora în funcție de o altă

încadrare în clasa de salarizare și gradație s-au născut sub imperiul unor

reglementări normative diferite, astfel încât nu se poate trage concluzia că au

fost supuși unei discriminări, de vreme ce acest drept trebuie privit și

analizat prin prisma dispozițiilor legale aplicabile la acel moment.

Instanța

de fond a apreciat că nu poate fi reținută nici critica de nelegalitate constând

în faptul că ordinul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr.

80/2010, întrucât art. 6 exclude aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, având

în vedere că cele două articole reglementează situații diferite și că, în

condițiile în care art. 6 reglementează în mod expres și neechivoc noile

procente ale tranșelor de vechime în anul 2012, dispoziția de principiu de la art.

2 este, evident, inaplicabilă, aceasta referindu-se la personalul nou încadrat

în funcție.

În

ceea ce privește critica referitoare la faptul că sporurile stabilite prin

ordinul atacat sunt la același nivel cu cele pe care reclamanta le-a avut

înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în funcție, Curtea de Apel a

reținut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost

aprobată prin Legea nr. 283/2011, pentru anul 2012 se menține cuantumul

sporurilor la același nivel cu cel prevăzut pentru luna decembrie 2011, în

măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanta B.C.C. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că sentința pronunțată nu este legală, deoarece ea nu a

avut în vedere decât opinia unitar stabilită de pârâtul de ordinul al 2-lea -

M.J., nefiind cercetată în nici un fel aplicarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 80/2010 prin raportare exact la dispozițiile art. 5 din Anexa VI la

Legea-cadru nr. 284/2010.

Reclamanta mai

susține că prima instanță a reținut în mod eronat faptul că nu i s-a adus nici

o atingere în sensul discriminării, ignorând în totalitate dispozițiile

Directivei nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui

cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește

încadrarea în muncă, reținând în mod eronat că nu s-au schimbat condițiile de

încadrare, în condițiile în care legea de salarizare invocată prevede faptul

modificării salariului în cazul promovării într-o transă superioară de vechime.

Astfel, în anul 2012,

pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în

aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și

pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face

la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din

instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Textul consacră

legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a salarizării, principiul

nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală.

Prima instanță nu a

analizat dispozițiile legale și nici termenul de similitudine menționat deși

aceasta înseamnă că, prin aplicarea dispozițiilor art. 6 alin (1) și (3) din

aceeași lege, similitudinea menționată nu se mai păstrează, indemnizația

calculată fiind diferită de cea de care beneficiază colegii care au îndeplinit

aceleași cerințe anterior datei de 1 ianuarie 2011.

Legea prevede că

indemnizația acordată va fi egală cu cea a colegilor care au împlinit aceleași

condiții de vechime în funcție.

O altă interpretare,

tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de

aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un scop legitim, a

cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate și necesare.

Recurenta mai susține

că prima instanță nu a făcut nici o comparație între munca depusă efectiv și

munca pe care o desfășoară colegii cu aceleași condiții de încadrare, diferit

încadrați, ci, pentru a justifica nediscriminarea, a făcut comparație între munca

depusă anterior îndeplinirii noilor condiții și a celor de după acest moment,

deși discriminarea nu se raportează la propria persoană, ci la persoanele care,

având aceleași condiții de vechime în funcție au venituri mai mari decât ale sale.

În ceea ce privește înțelesul

pe care prima instanță și ordonatorul de credite îl dă în concret art. 6 din Legea

nr. 284/2010 („în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de

execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea

în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute

la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a

salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare

succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5)

din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de

ierarhizare aferent noii clase de salarizare”), textul de care se prevalează

pentru a exclude incidența art. 2, se impune a se observa că este unul lipsit

de rațiune juridică, fie aceasta și din perspectiva crizei economice (ce apare

drept cauză legitimă de reducere a drepturilor bănești în deciziile Curții

Constituționale referitoare la această materie, fără a aboli, însă, complet,

noțiunea de echitate), câtă vreme în aplicarea sa ajunge la concluzii contrare

voinței legiuitorului, clar exprimate în același act normativ, în acord cu

analiza de constituționalitate.

Or, în cauză este de

remarcat că, potrivit interpretării ordonatorului de credite, a primei

instanțe, se impune ca salariații care au îndeplinit o anumită vechime ce îi

îndreptățește la o suma mai mare în cursul anului 2011, să fie supuși unei restrângeri

mai severe a drepturilor lor în comparație cu colegii aflați în aceeași

situație profesională, în virtutea unui reper aleatoriu, data de 31 decembrie 2010.

Este adevărat că prin

Legea nr. 283/2011 de aprobare O.U.G. nr. 80 din 8 septembrie 2010 pentru

completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri

financiare în domeniul bugetar s-a prevăzut că pentru anul 2012 se menține

cuantumul sporurilor la același nivel sau cel ce se acorda personalului plătit

din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul

își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Însă, sintagma „aceleași

condiții" vizează nu doar păstrarea condițiilor privitoare la locul și a

felului muncii, ci și cele referitoare la cariera și situația profesională,

inclusiv prin comparație cu colegii care anterior au îndeplinit aceleași

condiții, respectiv trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în

muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea

cuantumului sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor

sau a sporurilor stabilite anticipat, în sumă fixă, în cazul în care nu au

intervenit de modificări în situațiile mai sus arătate.

Recurenta mai

precizează că își desfășoară activitatea în aceleași condiții de vechime în

funcție ca și în luna decembrie 2011, indemnizația de încadrare brută lunară

crescând față de această lună, ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de

vechime.

Cum sporurile se

calculează, potrivit art. 4 alin. (1) din anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010,

procentual din indemnizația de încadrare, se apreciază că, majorarea acestora

ca o consecință a majorării indemnizației brute de încadrare, nu încalcă

prevederile Legii nr. 283/2011.

Nu se poate afirma că

prevederea de la art. 4 alin. (4) referitoare la înscrierea sumelor

reprezentând sporurile prevăzute la alin (3) în carnetele de muncă sub forma

unei valori nominale ar avea drept efect menținerea exclusiv a acestei valori

nominale, fără a mai fi aplicabil principiul de calcul al acestor sporuri prin

aplicarea procentului prevăzut de lege la indemnizația bruta de încadrare

lunară.

În drept recurenta

invocă p

revederile

privitoare la egalitatea de șanse și de gen, revenirea și combaterea

discriminării, respectiv art. 5, art. 6 și art. 159 alin. (3) C. muncii.

De asemenea,

recurenta mai invocă cauza Driha contra României Hotărârea din 21 februarie

2008, în care C.E.D.O., a constatat, în sensul art. 14 din Convenție, existența

discriminării între reclamant și alte persoane, care aparțineau aceleiași

categorii profesionale, iar în prezenta cauză, invocă discriminarea dintre ea

și persoane, care aparțin aceleiași categorii profesionale, care se află în

situații comparabile, așa cum s-a menționat anterior.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contrar celor

susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de fond,

în mod corect a reținut în cadrul considerentelor sentinței argumente care țin

de reîncadrarea magistraților, fiind în strânsă legătură cu trecerea într-o

altă tranșă de vechime în funcție și cu acordarea majorării indemnizației de

încadrare, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010 care reprezintă singura regulă

aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de

vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție

începând cu anul 2011.

Nu pot fi înlăturate

de la aplicare dispozițiile exprese ale Legii nr. 284/2010 și nr. 285/2010,

instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în

stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte

drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul

Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației

puterilor în stat.

De altfel,

recurenta-reclamantă nici nu a contestat modul tehnic de stabilire a

drepturilor salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul

aplicării corecte a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ci

exclusiv prin raportare la o situație de pretinsă discriminare față de alte

persoane având aceeași vechime în muncă și funcție.

Instanța de judecată

nu este în măsură ea însăși să instituie o normă juridică sau să aplice

dispoziții prevăzute în acte normative sub imperiul cărora recurenta-reclamantă

nu a îndeplinit condițiile prevăzute de acestea pentru a-i fi aplicabile, acte

în raport cu care acesta se consideră discriminată.

Potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 285/2010, avansarea personalului în gradația corespunzătoare

tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare

corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare

a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare

succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5)

din Legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de

ierarhizare aferent noii clase de salarizare. În temeiul alin. (3) al aceluiași

articol,

prevederile

alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de

vechime în funcție,

conform

legii.

Potrivit art. 10 alin.

(5) din Legea nr. 284/2010, „Diferența dintre două clase de salarizare

succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție,

indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a

coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare".

Dispoziția art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 285/2010 prevede că „Personalul plătit din fonduri publice se

reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile

funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția,

vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie

2010". La alin. (2) al art. 4 din același act normativ se prevede că „în

anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare

corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la legea-cadru

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pudice, denumită

în continuare lege-cadru”.

În conformitate cu

dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 ,,La data intrării în

vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) Legea-cadru nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările

ulterioare"(...), ceea ce înseamnă că acei coeficienți de ierarhizare

stabiliți de Legea nr. 330/2009 și care nu au fost aplicați niciodată nu vor

mai fi luați în considerare, Legea nr. 284/2010 stabilind un alt sistem de

încadrare care însă de asemenea nu se va aplica în anul 2011, în sensul că nu

se va ține seama de coeficienții de ierarhizare și de valoarea de referință

stabilite de acest din urmă act normativ, la determinarea cuantumul

indemnizațiilor care trebuie să fie plătite.

De altfel, în art. 33

alin. (1) din Legea nr. 284/2010, cap. IV din partea a II-a se stipulează că

„La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se

face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe

funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale

deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare

corespunzător acesteia. Or, în decembrie 2010, tranșele de vechime erau

stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 cu adăugarea

sporurilor și majorărilor prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum

și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).

Prin urmare, începând

cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariate corespunzătoare vechimii în

muncă sau în funcție au fost stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 285/2010

și ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010,

mai sus-invocate.

Printre modificările

de esență aduse de noul sistem de salarizare se regăsește schimbarea procentelor

corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă/funcție și prin urmare, chiar dacă

se ajunge la aceeași vechime în muncă și funcție, ne aflăm în situații diferite

de reîncadrare.

În ceea ce privește

susținerea potrivit căreia recurenta este discriminată, Înalta Curte constată

că dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de

recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare

a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a

acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept

apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1

aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor

la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la

orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la

stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații

distincte.

În cauză nu ne aflăm

însă în prezența unei discriminări, deoarece recurenta-reclamantă se raportează

la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor săi stabilite

potrivit altei legi și prin urmare, situația dedusă judecății excedează

competențelor stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și tuturor formelor de

discriminare reglementate prin acest act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.C.C. împotriva sentinței civile nr. 4778 din 5

septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.