ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2015

Circumstanțele cauzei. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., judecător la Tribunalul Arad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, anularea Hotărârii nr. 53756 din 05 iulie 2012 prin care Ministerul Justiției a respins contestația formulată împotriva Ordinului nr. 1789/C/04.05.2012 emis de Ministrul Justiției și obligarea ordonatorilor de credite la plata indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în muncă, de 15 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2012, concretizată în indemnizația calculată, prin Ordinul M.J. nr. 1789/C din 04.05.2012 și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 1789/C din 04.05.2012 al Ministrului Justiției, s-a stabilit ca, începând cu data de 01.01.2012, acesta să fie trecut în clasa de salarizare 104 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 15-20 ani) și gradația 4, urmând a beneficia de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare lunară de 7.140 lei; un cuantum de 1.020 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate; un cuantum de 1.020 lei al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase. Reclamantul a susținut că alți colegi magistrați care au împlinit, mai înaintea acestei date, aceeași condiție de vechime, beneficiază de o indemnizație mai mare, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări. În modalitatea de calcul a indemnizației ce i se cuvenea, Ministerul de Justiție procedează în mod discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ce vizează practic salarizarea în anul 2012 a personajului plătit din fonduri publice, potrivit cărora: „În anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat”. Textul consacră legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a salarizării, principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală. O altă interpretare, tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un un scop legitim, a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate și necesare. În plus, analizând cuantumul sporurilor stabilite prin ordin, a constatat reclamantul că acestea sunt la același nivel cu cele pe care le-a avut anterior, înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în funcție și în muncă, fără a se avea în vedere noua indemnizație de încadrare brută lunară (cea veche, pentru luna decembrie 2011, este de 6.800 lei, cea nouă de 7.140 lei, pentru luna februarie 2012). Potrivit art. 4 alin. (1) din Anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010, pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din indemnizația lunară de încadrare, corespunzător timpului lucrat, condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite. Apreciază reclamantul că aceste sporuri se stabilesc procentual, prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară, or în situația sa, deși indemnizația a crescut, sporurile au rămas la nivelul anterior. Se arată că sintagma „aceleași condiții” vizează nu doar păstrarea condițiilor privitoare la locul și a felului muncii, ci și cele referitoare la cariera și situația profesională, respectiv trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea cuantumului sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor stabilite anticipat, în suma fixă, în cazul în care nu au intervenit modificări în situațiile mai sus arătate. În situația în care cele două sporuri ar fi menținute la nivelul lunii decembrie 2011, s-ar crea o discriminare între reclamant și colegii magistrați care au împlinit înainte condiția de vechime de 15 ani, încălcându-se principiul echității și coerenței sistemului de salarizare prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar, prevăzut în art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010. Odată cu creșterea vechimii reclamantului în muncă, indemnizația de încadrare brută lunară e firesc să ajungă la același nivel pe care îl aveau indemnizațiile magistraților cu această vechime, la fel cum trebuie să ajungă și cuantumurile sporurilor ce se calculează în funcție de această indemnizație. A proceda altfel, atrage după sine o discriminare flagrantă față de acei magistrați care, la data modificării sistemului de salarizare, aveau, deja, vechimea în muncă ce a atras și majorarea indemnizației, deși aceste sporuri vin să compenseze aceleași restricții sau condiții de muncă, pe aceeași perioadă, pentru toți magistrații încadrați, la bază, în același mod.

Hotărârea curții de apel Prin sentința nr. 6731 din 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că ordinul atacat a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, aplicabile inclusiv reclamantului, în cazul trecerii la o treaptă superioară de vechime în muncă și în funcția de judecător, în fapt fiindu-i majorat salariul de bază avut anterior trecerii la o treaptă superioară de vechime, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. Din această perspectivă, în cadrul acțiunii de contencios administrativ nu poate fi analizată existența unei eventuale discriminări de salarizare a reclamantului în raport cu drepturile salariale ale altor persoane care,anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, erau într-un cuantum superior celor obținute de către reclamant odată cu trecerea la o treaptă superioară de vechime în funcție și în muncă, discriminarea urmând a fi analizată de instanța de drept comun, conform art. 27 din O.G. nr. 137/2000. Prin urmare, instanța poate verifica legalitatea unui act administrativ doar din perspectiva actelor normative cu forță juridică superioară acestuia care au fost avute în vedere la emiterea actului atacat, iar nu prin raportare la o eventuală situație de discriminare astfel încât s-a constatat că pârâtul Ministerul Justiției a emis ordinul atacat în concordanță cu legile nr. 284/2010, respectiv, nr. 285/2010. Prima instanță a avut în vedere și Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în M. Of., Partea I. nr. 559/08.08.2012 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, reținându-se, în esență, că acestea nu încalcă dispozițiile art. 4, 16 și 41 din Constituția României, decizie general obligatorie de la data publicării în M. Of., astfel încât argumentele privind o eventuală neconcordanță a ordinului atacat față de dispozițiile constituționale și față de reglementările internaționale, cu privire specială la necesitatea respectării principiului egalității la salarizare, menționat în motivarea acțiunii, nu pot fi reținute din perspectiva demersului de verificare a legalității actului atacat. Cu privire la pretinsele erori de calcul al cuantumului sporurilor aferente indemnizației de încadrare brută lunară, prima instanță a reținut legalitatea ordinului atacat, din perspectiva incidenței art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, prevederi legale care limitează cuantumul creșterilor salariale determinate de trecerea la o nouă tranșă de vechime în muncă și în funcție.

Recursul declarat de A. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul a susținut că soluția atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale care consacră principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală se cuvine plată egală. A arătat că la emiterea ordinului atacat s-au încălcat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 283/2011 și s-au ignorat dispozițiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010 care caracterizează actualul sistem de salarizare ca fiind echitabil și coerent, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar. Recurentul a subliniat că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase și cel pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se stabilesc prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară or, în situația sa, deși indemnizația a crescut, sporurile au rămas la nivelul anterior, această situație fiind determinată de interpretarea eronată a sintagmei „aceleași condiții” din Legea nr. 283/2011. Conchizând, recurentul a arătat că ordinul atacat instituie o situație de discriminare față de acei magistrați care, la data modificării sistemului de salarizare, aveau deja vechimea în funcție ce a atras și majorarea indemnizației , stabilindu-i sporuri la un nivel inferior, deși acestea compensează aceleași restricții sau condiții de muncă, pe aceeași perioadă, pentru toți magistrații încadrați, la bază, în același mod.

Apărările Ministerului Justiției Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28.01.2014, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinței. Intimatul a susținut că ordinul de salarizare a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, nefiind apanajul instanței de contencios administrativ să constate existența vreunei situații de discriminare. Referitor la cuantumul sporurilor aferente indemnizației de încadrare brută lunară, a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 283/2011 cu art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, rezultă că avansarea în gradația corespunzătoare trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, se face printr-o majorare a salariului de bază avut, conform modului de calcul indicat detaliat la pct. III lit. A din Ordinul nr. 42/77/2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Procedura derulată în recurs Prin notele de ședință înregistrate la data de 24.11.2014, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale în baza cărora a fost emis ordinul contestat, respectiv a art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, susținând că acestea sunt discriminatorii, fiind contrare art. 16 alin. (1) din Constituție. Totodată a solicitat, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sesizarea C.J.U.E. pentru a răspunde la întrebarea preliminară: „- dispozițiile T.F.U.E. referitoare la principiul general al dreptului Uniunii privind egalitatea de tratament și prevederile Directivei nr. 2000/43/CE și Directivei nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretate în sensul că se opun ca o prevedere din dreptul național, în speță art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 în temeiul cărora a fost emis Ordinul contestat în prezentul dosar, conform căreia există o diferență de tratament privind remunerarea unor persoane care desfășoară muncă în aceleași condiții?”. În punctul său de vedere trimis la 12.02.2015, Ministerul Justiției a arătat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prin mai multe decizii (nr. 29, 151, 125, 315, 343, toate din anul 2014), Curtea Constituțională statuând în sensul conformității cu Constituția a dispoziției legale atacate pe această cale. În ceea ce privește cererea de sesizare a C.J.U.E., s-a opinat în sensul respingerii acesteia, cu trimitere la jurisprudența C.J.U.E. în materia admisibilității trimiterilor preliminare, invocându-se punctual hotărârea din 7.07.2011 din cauza C-310/10 Agafiței ș.a. Prin încheierea din 20.02.2015, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale invocată de recurent și a respins cererea de sesizare a C.J.U.E. Prin considerentele acestei încheieri, după verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, instanța de recurs și-a exprimat opinia în sensul caracterului neconstituțional al prevederii normative atacate. În privința celeilalte solicitări, s-a opinat în sensul că excede sferei de aplicare a dreptului Uniunii, întrebarea tinzând la interpretarea unor prevederi normative din dreptul intern. Judecata recursului a fost suspendată până la data de 12.11.2015 când, la solicitarea recurentului, cauza a fost repusă pe rol întrucât prin Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstituționalitate, respingând-o ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, hotărârea nr. 53756 din 5 iulie 2012 prin care Ministerul Justiției i-a respins contestația formulată împotriva Ordinului nr. 1789/C/4.05.2012 având același emitent. Prin ordinul atacat, ale cărui dispoziții sunt redate la pct. 1 al acestei decizii, s-au stabilit drepturile salariale ale recurentului-reclamant, urmare împlinirii vechimii de 15 ani în funcția de magistrat, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară și cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității. Problema esențială pe care o ridică această cauză vizează legalitatea stabilirii drepturilor salariale ale recurentului-reclamant, în temeiul art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, aprobată prin Legea nr. 283/2011, în condițiile în care magistrații aflați în situații similare, dar care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 1.01.2012, beneficiază de un cuantum mai mare al acelorași drepturi salariale. Textul legal indicat are următorul cuprins: Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: (...) Art. 6 „(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (l) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție»”. Prin Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acestei dispoziții legale, invocată de recurentul-reclamant, reiterând argumentele decizorii din jurisprudența sa în materie, în sensul că: „diferențele de salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislația anterioară anului 2010 și cea ulterioară acestui an, iar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 și 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010”, că „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate”, că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”. În fine, Curtea Constituțională a subliniat că „legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.” În raport de statuările instanței de control constituțional, Înalta Curte constată că soluția curții de apel este la adăpost de orice critică, așa încât, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul de față , ca nefondat.