ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4001/2014

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința nr. 3295 din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă,

acțiunea formulată de reclamanta T.M.L.G., în contradictoriu cu pârâții Președinția

României, Statul Român - Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice,

prin care solicita anularea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 și

art. 8, 9 și 11 din Anexa 5 la Legea nr. 63/2011, ca fiind discriminatorii și

neconstituționale, precum și obligarea pârâților la introducerea în salariu, în

favoarea reclamantei, a sporului/compensației de 15%, aferent obținerii

titlului științific de doctor, și acordarea acestui spor retroactiv, actualizat

cu coeficientul de inflație la data plății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut, în esență, că niciunul din capetele de cerere formulate de

reclamantă nu pot face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, în

raport cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, reiterând argumentele

invocate în fața primei instanțe; de asemenea, prin cererea de recurs, a

invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 1/2010 și art. 8, 9 și 11 din Anexa nr. 5 la Legea nr.

63/2011, solicitându-se sesizarea Curții Constituționale.

În ceea ce privește excepția de

neconstituționalitate

Înalta Curte va respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, pentru motivele și argumentele

arătate în încheierea cu aceeași dată - 28 octombrie 2014, în conformitate cu

dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora "Dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța

respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții

Constituționale".

În ceea ce privește recursul

Examinând cauza și sentința atacată, în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce vor fi prezentate în continuare.

Așa cum rezultă din actele dosarului,

obiectul principal al acțiunii formulate în cauză, astfel cum aceasta a fost

precizată de reclamantă prin cererea din 9 mai 2013 (Dosarul Tribunalului

București), îl constituie "anularea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

1/2010 și art. 8, 9 și 11 din Anexa 5 la Legea nr. 63/2011, ca fiind

discriminatorii și neconstituționale ... ".

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

Din lecturarea textului legal citat, invocat

de recurenta-reclamantă ca temei al cererii formulate și care constituie, de

altfel, temeiul oricărei acțiuni în anulare formulată în temeiul Legii nr.

554/2004, rezultă că actul vătămător al dreptului sau interesului legitim

invocat de o persoană în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ și a

cărui anulare poate fi solicitată pe această cale este exclusiv un "act

administrativ".

Acest "act administrativ" este

definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, ca fiind

"actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii,

dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice".

Conform prevederilor art. 108 din Constituția

României, "Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe" (alin. (1)), "Hotărârile

se emit pentru organizarea executării legilor" (alin. (2)) iar

"Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în

limitele și în condițiile prevăzute de aceasta" (alin. (3)).

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 126

alin. (6) teza finală din Legea fundamentală, "Instanțele de contencios

administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin

ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate

neconstituționale".

Rezultă, deci, din dispozițiile

constituționale citate că, dintre actele emise de Guvern, numai hotărârile, nu

și ordonanțele, au scopul de a "organiza executarea legilor", fiind

acte administrative în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004.

Ordonanțele, simple sau de urgență, nu intră

în categoria actelor administrative, acestea fiind emise ca urmare a delegării

legislative în favoarea Guvernului, în temeiul art. 115 din Constituție, fie

printr-o lege specială de abilitare, emisă de Parlament în domenii care nu fac

obiectul legilor organice (alin. (1)), fie "în situații extraordinare a

căror reglementare nu poate fi amânată" (alin. (4)).

Așadar, ordonanțele, în sine, nu pot forma

obiectul acțiunilor în contencios administrativ, întrucât nu sunt acte

administrative, ci legi, a căror valabilitate în timp este condiționată de

aprobarea Parlamentului; cu atât mai puțin legile pot forma obiectul acțiunii

în contencios administrativ.

Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă o aplicație a prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție,

mai sus citate, și care au fost, de asemenea, invocate de recurenta-reclamantă,

nu au aplicabilitate în cauză, în raport cu obiectul principal al acțiunii,

deoarece privesc posibilitatea de a invoca excepția de neconstituționalitate a

unei ordonanțe sau a unor dispoziții dintr-o ordonanță, cu scopul exclusiv de a

obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a aplicării acestora

sau de a anula actele administrative emise în baza lor, ceea ce nu s-a

solicitat prin acțiunea formulată în cauză.

Așa fiind, în mod corect a reținut prima

instanță că este inadmisibilă acțiunea reclamantei, întrucât ordonanțele

Guvernului și, cu atât mai mult, legile nu sunt acte administrative, fiind

emise de Guvern în exercitarea atribuțiilor legislative delegate, respectiv de

Parlament, și deci, necenzurabile pe calea contenciosului administrativ.

Pentru considerentele arătate, constatându-se

că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanța de fond făcând o

corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, în

temeiul art. 312 din același cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, menținând sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

O.U.G. nr. 1/2010 și a dispozițiilor art. 8, 9 și 11 din Anexa nr. 5 din Legea

nr. 63/2011.

Respinge recursul declarat de reclamanta

T.M.L.G. împotriva Sentinței civile nr. 3295 din 29 octombrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Cu recurs, în termen de 48 de ore de la

pronunțare, în privința soluției date cererii de sesizare a Curții

Constituționale.

Irevocabilă, în ceea ce privește celelalte

dispoziții ale deciziei.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28

octombrie 2014.

Procesat

de GGC - CL