ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2225/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 iunie 2014, reclamantul G.C., prin mandatar L.A., a chemat în judecată pe pârâții A.N.R.P., Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții: să ia în calcul, la stabilirea despăgubirilor, valoarea din expertiză de 548.000 RON; să emită titlul de despăgubire la valoarea de 548.000 puncte, așa cum s-a stabilit prin raportul de evaluare din 4 august 2011; să emită titlul de plată pentru suma de 548.000 RON; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3876 din 21 octombrie 2014, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Având a se pronunța mai întâi asupra excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, tribunalul a reținut că, din modalitatea de formulare a petitelor acțiunii și din motivarea acesteia, rezultă că reclamantul invocă refuzul nejustificat al pârâților de a emite titlul de despăgubire la valoarea de 548.000 de puncte, acesta invocând, ca temei al acțiunii, art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, și nu dispozițiile Legii nr. 165/2013.

În aceste condiții, cum pârâții au calitatea de autorități publice centrale, rezultă că, în privința competenței, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, dispoziții potrivit cărora competența materială aparține, în primă instanță, curții de apel, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința civilă nr. 40 din 19 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În motivarea acestei sentințe instanța a reținut că reclamantului i s-a eliberat titlul de despăgubire constând în Decizia de compensare nr. X din 25 iulie 2013 emisă în condițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, dar acesta nu este mulțumit de punctele acordate și solicită emiterea unui alt titlu, prin care să fie acordat un alt număr de puncte.

Prin urmare, față de obiectul acțiunii, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, unde se află sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Prin Sentința civilă nr. 646 din 8 mai 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la instanța supremă în vederea pronunțării regulatorului de competență. Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că reclamantul a invocat drept temei al acțiunii Legea nr. 554/2004, astfel încât, în baza dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ., competentă să soluționeze cauza este instanța de contencios administrativ de la domiciliul reclamantului, respectiv Tribunalul Timiș. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Norma de competență incidentă raportului juridic litigios este dată de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din acest act normativ "Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării", iar alin. (2) prevede că, "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a prezentei cauze, ce are ca obiect obligarea entității în sensul celor invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) Comisia Județeană de Fond Funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

Întrucât, în cauză, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.P. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se emită un nou titlu de despăgubire, întrucât nu este mulțumit de numărul de puncte stabilit prin Decizia de compensare nr. X din 25 iulie 2013, emisă de C.N.C.D. în baza Legii nr. 165/2013, această instituție-pârâtă are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități. Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căruia se află sediul Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI