ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2225/2015

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 12 iunie 2014, reclamantul G.C., prin mandatar

L.A., a chemat în judecată pe pârâții A.N.R.P., Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții: să

ia în calcul, la stabilirea despăgubirilor, valoarea din expertiză de 548.000

RON; să emită titlul de despăgubire la valoarea de 548.000 puncte, așa cum s-a

stabilit prin raportul de evaluare din 4 august 2011; să emită titlul de plată

pentru suma de 548.000 RON; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 3876 din 21 octombrie 2014, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Având a se pronunța

mai întâi asupra excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată

de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, tribunalul a reținut că, din

modalitatea de formulare a petitelor acțiunii și din motivarea acesteia,

rezultă că reclamantul invocă refuzul nejustificat al pârâților de a emite

titlul de despăgubire la valoarea de 548.000 de puncte, acesta invocând, ca

temei al acțiunii, art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, și nu dispozițiile Legii

nr. 165/2013. În aceste condiții, cum pârâții au calitatea de autorități

publice centrale, rezultă că, în privința competenței, sunt aplicabile

prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, dispoziții

potrivit cărora competența materială aparține, în primă instanță, curții de

apel, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă

nr. 40 din 19 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei

instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei

sentințe instanța a reținut că reclamantului i s-a eliberat titlul de

despăgubire constând în Decizia de compensare nr. X din 25 iulie 2013 emisă în

condițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, dar acesta nu este mulțumit de

punctele acordate și solicită emiterea unui alt titlu, prin care să fie acordat

un alt număr de puncte.

Prin urmare, față de

obiectul acțiunii, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 165/2013, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine

Tribunalului București, unde se află sediul Comisiei Naționale pentru

Compensarea Imobilelor.

Prin Sentința civilă

nr. 646 din 8 mai 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și, constatând ivit un

conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la instanța

supremă în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî

astfel, această instanță a reținut că reclamantul a invocat drept temei al

acțiunii Legea nr. 554/2004, astfel încât, în baza dispozițiilor art. 111 C.

proc. civ., competentă să soluționeze cauza este instanța de contencios

administrativ de la domiciliul reclamantului, respectiv Tribunalul Timiș.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Norma de competență

incidentă raportului juridic litigios este dată de dispozițiile art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 35 alin. (1) din acest act normativ "Deciziile emise cu

respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se

consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data

comunicării", iar alin. (2) prevede că, "În cazul în care entitatea

învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de art. 33 și 34,

persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești

prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute

de lege pentru soluționarea cererilor".

Dispozițiile legale

sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

entității învestite de lege competența de soluționare a prezentei cauze, ce are

ca obiect obligarea entității în sensul celor invocate de reclamant prin

cererea de chemare în judecată.

Noțiunea de entitate

învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr.

165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu

atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de

stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită

cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și

completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale,

orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată,

cu modificările și completările ulterioare; d) Comisia Județeană de Fond

Funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București,

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor

aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, înființată potrivit legii.

Întrucât, în cauză,

reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.P. și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va

pronunța, să se emită un nou titlu de despăgubire, întrucât nu este mulțumit de

numărul de puncte stabilit prin Decizia de compensare nr. X din 25 iulie 2013,

emisă de C.N.C.D. în baza Legii nr. 165/2013, această instituție-pârâtă are

calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin.

(1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități.

Având în vedere că

sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în

circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă

teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

În consecință, Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în

circumscripția căruia se află sediul Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI