ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2016

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele; Prin cererea înregistrată în data de 21 octombrie 2014 reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând desfacerea căsătoriei dintre părți, revenirea sa la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de I., cu plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea reconvențională formulată pârâtul D.C. a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, revenirea acesteia la numele purtat anterior încheierii căsătoriei și obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 lei. A arătat că locuiește, împreună cu fiul lor major, în Italia. La termenul de judecată din data de 19 februarie 2015 instanța a pus în discuție, în raport de dispozițiile art. 914 C. proc.

civ., declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț, motivat de faptul că în prezent niciuna dintre părți nu mai locuiește în București, iar pârâtul locuiește în Piatra Neamț. Judecătoria Tecuci, prin sentința civilă nr. 401 din 19 februarie 2015, admițând excepția invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț. Astfel învestită prin declinare, Judecătoria Piatra Neamț, prin sentința civilă nr. 3897 din 25 noiembrie 2015 a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat în favoarea Judecătoriei Tecuci competența de soluționare a cauzei și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Raționamentul juridic al acestei instanțe a fost următorul: Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., forma renumerotată, prevăd că dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. Din actele dosarului a rezultat că, la data sesizării instanței, reclamanta locuia efectiv în Italia, iar la data cererii reconvenționale pârâtul locuia, de asemenea, în Italia. În aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Piatra Neamț a reținut că nu există probe din care să rezulte că locuința pârâtului este în prezent în Piatra Neamț și că există un acord tacit al ambelor părți în sensul învestirii Judecătoriei Tecuci, ca instanță competentă cu soluționarea cererilor formulate de cele două părți litigante.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Judecătoriei Tecuci pentru considerentele ce succed: Judecătoria Tecuci a fost sesizată cu o cerere de divorț, prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei soților D.E. și D.C., încheiată în București - Consiliul local al sectorului 3 în data de 29 septembrie 1988. Prin acțiune s-a precizat că reclamanta muncește în Italia din anul 2003, având drept de ședere în Italia - fila 9 dosar Judecătoria Tecuci. Totodată, prin procura judiciară acordată avocatului său, reclamanta a arătat că este de acord ca judecata să se facă la Judecătoria Tecuci - fila 13 dosar Judecătoria Tecuci.

Pârâtul D.C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, arătând că locuiește, la data formulării acestor cereri în Italia, împreună cu fiul major al celor doi soți. De asemenea, în ședința publică din 18 noiembrie 2015, la Judecătoria Piatra Neamț, avocatul pârâtului-reclamant a confirmat faptul că pârâtul, atât la data promovării cererii cât și în prezent, locuiește în Italia. Înalta Curte constată că la data introducerii acțiunii principale de divorț precum și a cererii reconvenționale, niciunul dintre cei doi soți, cetățeni români, nu mai aveau reședința în România. Urmare a aderării României la U.E. la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului C.E. nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil și Regulamentul U.E.

nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situațiile în care există un element de drept al U.E., ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de corp. Regulamentul nu se aplică în situațiile pur interne. Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al U.E., instanța sesizată să verifice mai întâi competența sa jurisdicțională, aplicând dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003. În a doua etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluționării în fond a cererii de divorț.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află alin. (1): reședința obișnuită a soților, ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei locuiește acolo, reședința obișnuită a pârâtului sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al statului membru sau alin. (2) instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți.

Cum aceste criteriile de competență sunt alternative și nu există o ordine de preferință în instituirea acestora, Înalta Curte constată că părțile au cetățenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competența internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea pricinii. Pentru a determina competența teritorială, urmează a se observa că reclamanta a introdus cererea la 21 octombrie 2014, așadar după intrarea în vigoare a N.C.P.C., motiv pentru care devin incidente prevederile art. 915 din acest act normativ. Potrivit dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. (art. 914 înainte de renumerotare) alin. (1)” Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.„ Dispozițiile alin. (2) prevăd că „ Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.” Regulamentul U.E.

nr. 1259/2010 are ca obiectiv instituirea unui cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre participante, cu alte cuvinte, stabilirea legii substanțiale aplicabile unei cereri de divorț în situația în care există un conflict de legi, iar printre criteriile prevăzute de art. 8 din regulament este și cel al legii statului unde este sesizată instanța judecătorească. Ipoteza, în cauza de față, este aceea în care părțile au reședința în străinătate, instanțele române sunt competente internațional, dar nu a existat un acord scris al părților, anterior prezentului demers judiciar, cu privire la legea substanțială aplicabilă cererii de divorț.

Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul (U.E.) nr. 1259/2010 soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi: d) legea forului, iar în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului soți pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul procedurii, caz în care instanța judecătorească ia act de acordul soților, în conformitate cu legea forului. Potrivit legii forului-legea română, respectiv dispozițiilor art. 2600 alin. (1) lit. c) C. civ. în lipsa alegerii legii de către soți, legea aplicabilă divorțului este în lipsa reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de divorț.

Având în vedere aceste dispoziții legale, se reține că pentru ipoteza în care nici reclamanta, nici pârâtul nu au locuința în țară, prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. permit părților să convină să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. Or, în prezenta speță se observă că pârâtul-reclamant nu s-a opus expres ca acțiunea de divorț să fie soluționată de Judecătoria Tecuci, nu a ridicat obiecții în ceea ce privește competența instanței judecătorești sesizată de către reclamantă, existând, astfel, un acord implicit al acestuia în sensul alegerii Judecătoriei Tecuci, ca instanță competentă să judece cererea principală și cererea reconvențională privitoare la desfacerea căsătoriei soților.

Astfel, opțiunea celor doi soți de a le fi soluționată cererea de divorț de către Judecătoria Tecuci este neechivocă, nelăsând nicio îndoială cu privire la acest aspect. Prin urmare, atât timp cât normele europene permit ca în materie de divorț să se aplice legea română, potrivit celor anterior arătate, acordul părților în temeiul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie dat expres, încheiat în scris și anterior introducerii cererii de divorț, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1240 alin. (2) C. civ. privind formele de manifestare ale consimțământului potrivit cărora “ Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare”.

Raportat la aceste considerente, în conflictul ivit între Judecătoria Piatra Neamț și Judecătoria Tecuci, Înalta Curte urmează a decide că revine Judecătoriei Tecuci competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.