ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2016

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată în data de 21

octombrie 2014 reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând

desfacerea căsătoriei dintre părți, revenirea sa la numele purtat anterior

încheierii căsătoriei, acela de I., cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea

reconvențională formulată pârâtul D.C. a solicitat desfacerea căsătoriei din

culpa exclusivă a reclamantei, revenirea acesteia la numele purtat anterior

încheierii căsătoriei și obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri în

cuantum de 50.000 lei. A arătat că locuiește, împreună cu fiul lor major, în

Italia.

La termenul de judecată

din data de 19 februarie 2015 instanța a pus în discuție, în raport de

dispozițiile art. 914 C. proc. civ., declinarea competenței în favoarea

Judecătoriei Piatra Neamț, motivat de faptul că în prezent niciuna dintre părți

nu mai locuiește în București, iar pârâtul locuiește în Piatra Neamț.

Judecătoria Tecuci,

prin sentința civilă nr. 401 din 19 februarie 2015, admițând excepția invocată

din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Piatra Neamț.

Astfel învestită prin

declinare, Judecătoria Piatra Neamț, prin sentința civilă nr. 3897 din 25

noiembrie 2015 a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale,

a declinat în favoarea Judecătoriei Tecuci competența de soluționare a cauzei

și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei

Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

Raționamentul juridic

al acestei instanțe a fost următorul:

Dispozițiile art. 915

alin. (2) C. proc. civ., forma renumerotată, prevăd că dacă nici reclamantul și

nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea

de divorț la orice judecătorie din România.

Din actele dosarului a

rezultat că, la data sesizării instanței, reclamanta locuia efectiv în Italia,

iar la data cererii reconvenționale pârâtul locuia, de asemenea, în Italia.

În aplicarea

dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Piatra Neamț a

reținut că nu există probe din care să rezulte că locuința pârâtului este în

prezent în Piatra Neamț și că există un acord tacit al ambelor părți în sensul

învestirii Judecătoriei Tecuci, ca instanță competentă cu soluționarea

cererilor formulate de cele două părți litigante.

Învestită cu

soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că,

în cauză, competența soluționării litigiului revine Judecătoriei Tecuci pentru

considerentele ce succed:

Judecătoria Tecuci a

fost sesizată cu o cerere de divorț, prin care s-a solicitat desfacerea

căsătoriei soților D.E. și D.C., încheiată în București - Consiliul local al

sectorului 3 în data de 29 septembrie 1988.

Prin acțiune s-a

precizat că reclamanta muncește în Italia din anul 2003, având drept de ședere

în Italia - fila 9 dosar Judecătoria Tecuci. Totodată, prin procura judiciară

acordată avocatului său, reclamanta a arătat că este de acord ca judecata să se

facă la Judecătoria Tecuci - fila 13 dosar Judecătoria Tecuci.

Pârâtul D.C. a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională, arătând că locuiește, la data

formulării acestor cereri în Italia, împreună cu fiul major al celor doi soți.

De asemenea, în

ședința publică din 18 noiembrie 2015, la Judecătoria Piatra Neamț, avocatul

pârâtului-reclamant a confirmat faptul că pârâtul, atât la data promovării

cererii cât și în prezent, locuiește în Italia.

Înalta Curte constată

că la data introducerii acțiunii principale de divorț precum și a cererii

reconvenționale, niciunul dintre cei doi soți, cetățeni români, nu mai aveau

reședința în România.

Urmare a aderării României la U.E. la 1 ianuarie 2007, au devenit

aplicabile prevederile Regulamentului C.E. nr. 2201/2003 al Consiliului din 27

noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor

judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar

de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil și Regulamentul U.E. nr. 1259/2010

al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de

cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de

corp.

Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în

situațiile în care există un element de drept al U.E., ceea ce determină

un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de corp.

Regulamentul nu se aplică în situațiile pur interne.

Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de

divorț cu elemente de drept al U.E., instanța sesizată să verifice

mai întâi competența sa jurisdicțională, aplicând dispozițiile

Regulamentului nr. 2201/2003.

În a doua

etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă

soluționării în fond a cererii de divorț.

Conform art.

3 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în

problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei

instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află alin.

(1): reședința obișnuită a soților, ultima reședință obișnuită a soților în

condițiile în care unul dintre ei locuiește acolo, reședința obișnuită a

pârâtului sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a

locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel

puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care

acesta este resortisant al statului membru sau alin. (2) instanțele

judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți.

Cum aceste

criteriile de competență sunt alternative și nu există

o ordine de preferință în instituirea acestora,

Înalta Curte constată

că părțile au cetățenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competența

internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea

pricinii.

Pentru a determina

competența teritorială, urmează a se observa că reclamanta a introdus cererea

la 21 octombrie 2014, așadar după intrarea în vigoare a N.C.P.C., motiv pentru

care devin incidente prevederile art. 915 din acest act normativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. (art. 914 înainte de

renumerotare) alin. (1)” Cererea de divorț este de competența judecătoriei

în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă

soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește

în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună,

judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința

pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt

competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia

își are locuința reclamantul.„

Dispozițiile alin.

(2) prevăd că „ Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară,

părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din

România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența

Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

Regulamentul U.E. nr.

1259/2010 are ca obiectiv instituirea unui cadru juridic clar și complet în

domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre

participante, cu alte cuvinte, stabilirea legii substanțiale aplicabile unei

cereri de divorț în situația în care există un conflict de legi, iar printre

criteriile prevăzute de art. 8 din regulament este și cel al legii statului

unde este sesizată instanța judecătorească.

Ipoteza, în cauza de

față, este aceea în care părțile au reședința în străinătate,

instanțele române sunt competente internațional, dar nu a

existat un acord scris al părților, anterior prezentului demers judiciar, cu

privire la legea substanțială aplicabilă cererii de divorț.

Conform art.

5 alin. (1) din Regulamentul (U.E.) nr. 1259/2010 soții pot conveni să

desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca

aceasta să fie una dintre următoarele legi: d) legea forului, iar în cazul în

care această posibilitate este prevăzută de legea forului soți pot desemna

legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul procedurii,

caz în care instanța judecătorească ia act de acordul soților, în conformitate

cu legea forului.

Potrivit

legii forului-legea română, respectiv dispozițiilor art. 2600

alin. (1) lit. c) C. civ. în lipsa alegerii legii de

către soți, legea aplicabilă divorțului este în lipsa

reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au

avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la

data introducerii cererii de divorț.

Având în

vedere aceste dispoziții legale, se reține că pentru ipoteza în care nici

reclamanta, nici pârâtul nu au locuința în țară, prevederile art. 915 alin. (2)

C. proc. civ. permit părților să convină să introducă cererea de divorț la

orice judecătorie din România.

Or, în

prezenta speță se observă că pârâtul-reclamant nu s-a opus expres ca acțiunea

de divorț să fie soluționată de Judecătoria Tecuci, nu a ridicat obiecții în

ceea ce privește competența instanței judecătorești sesizată de către

reclamantă, existând, astfel, un acord implicit al acestuia în sensul alegerii

Judecătoriei Tecuci, ca instanță competentă să judece cererea principală și

cererea reconvențională privitoare la desfacerea căsătoriei soților.

Astfel,

opțiunea celor doi soți de a le fi soluționată cererea de divorț de către

Judecătoria Tecuci este neechivocă, nelăsând nicio îndoială cu privire la acest

aspect.

Prin

urmare, atât timp cât normele europene permit ca în materie de divorț să se

aplice legea română, potrivit celor anterior arătate, acordul părților în

temeiul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie dat expres, încheiat

în scris și anterior introducerii cererii de divorț, în acest sens fiind și

dispozițiile art. 1240

alin. (2) C. civ. privind formele de manifestare ale consimțământului potrivit

cărora “

Voința poate fi manifestată și printr-un

comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor

statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra

intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare”.

Raportat la aceste

considerente, în conflictul ivit între Judecătoria Piatra Neamț și Judecătoria

Tecuci, Înalta Curte urmează a decide că revine Judecătoriei Tecuci competența

de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2016.