ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2015

HOTĂRÂRE

01.04.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1022/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția de muncă și asigurări sociale, la data de 30 august 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de concediere nr. 17 din 1 august 2013 emisă de pârâtă, repunerea în situația anterioară în sensul reintegrării sale în cadrul unității pârâte pe un post de inginer conform noii organigrame a societății și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11 aprilie 2014 reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere adițională prin care a solicitat instanței să constate și nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale a Asociaților pârâtei, nr. 7, adoptată la data de 31 iulie 2013.

Prin încheierea de ședință din 5 septembrie 2014 instanța a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a hotărârii AGEA nr. 7 din 31 iulie 2013 și formarea unui nou dosar.

În dosarul nou format, nr. x/63/2014, prin Sentința nr. 4734 pronunțată la data de 19 septembrie 2014, instanța a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Dolj, secția de muncă și asigurări sociale, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2014.

Prin Sentința civilă nr. 6447 din 18 decembrie 2014 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență prevăzut de art. 133 pct. 2 C. proc. civ. a dispus suspendarea din oficiu a judecății cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare s-a reținut că, potrivit art. 63 din Legea societăților nr. 31/1990, competența de soluționare a acțiunii în anularea hotărârii adunării generale aparține, din punct de vedere material, tribunalului, iar ratione loci, tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul principal al societății, potrivit art. 119 C. proc. civ. și art. 63 din Legea nr. 31/1990.

În speță, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul a formulat, în temeiul art. 30 alin. (5) C. proc. civ. o cerere adițională prin care au fost augmentate pretențiile inițiale.

Instanța inițial învestită cu soluționarea litigiului a declinat competența de soluționare a cererii adiționale Tribunalului București, dat fiind faptul că sediul societății a cărei hotărâre se solicită a fi anulată se află în municipiul București, deși prin prorogarea competenței, instanța inițial învestită cu soluționarea cererii de către reclamant a dobândit și capacitatea de a judeca o cerere, alta decât cea introductivă de instanță. Ea își găsește reglementare expresă prin dispozițiile art. 123 C. proc. civ. care prevede că cererile accesorii, adiționale și incidentale se judecă de instanța competentă să soluționeze cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești. Totodată, aptitudinea instanței învestite cu soluționarea cererii de către reclamant de a rezolva și cereri care, în mod obișnuit, nu aparțin competenței sale se aplică și atunci când competența de soluționare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secții specializate.

Pentru aceste considerente s-a reținut că instanța sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze și asupra cererilor accesorii, adiționale incidentale, ori asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar și atunci când aceste mijloace privesc chestiuni care, dacă ar fi fost invocate distinct și făcând obiectul unei cereri principale nu ar fi aparținut competenței de atribuțiune sau teritoriale a instanței sesizate.

Textul de principiu anterior enunțat a fost așezat de legiuitor sub titlul Dispoziții speciale, tocmai pentru că derogă de la regulile comune în materie de competență materială și teritorială în considerarea caracterului unitar al procesului și a prezervării caracterului său integrat prin evitarea dispersării și dezmembrării competenței, cerință indispensabilă pentru buna administrare a justiției în condiții de operativitate, tehnicitate și economicitate.

Ca urmare, a reținut instanța, prorogarea de competență a operat în favoarea instanței inițial învestite, în absența oricărei distincții ori restricții prevăzute de lege, indiferent dacă norma de la care se derogă are sau nu caracter exclusiv ori dacă este prevăzută în Cod ori într-o lege specială, atât față de generalitatea textului art. 123 alin. (1) și față de adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât și față de scopul legii de a înlesni o judecată unitară a cererilor aflate în legătură una cu cealaltă, rațiune incidență deopotrivă când se pune problema derogării de la normele de ordine publică ori a derogării de la normele de ordine privată. Contrariul nu poate fi admis nici în considerarea principiului specializării instanțelor, nefiind pe de o parte prevăzut de lege, iar pe de altă parte pe un considerent de principiu, adagiul iura novit curia operând cu privire al întregul drept în vigoare, judecătorul, chiar specializat, atunci când întâlnește un caz de prorogare legală de competență, are întotdeauna posibilitatea studiului și a reflecției cu privire la materiile pe care nu le judecă în mod uzual.

Nu s-a reținut nici împrejurarea că invocarea nulității absolute a Hotărârii AGEA nr. 7 din 31 iulie 2013 emisă de pârâtă constituie o chestiune prejudicială în sensul art. 124 alin. (1) C. proc. civ. întrucât se impune coroborarea dispozițiilor art. 123 și ale art. 124 C. proc. civ. de vreme ce nu este permisă prorogarea competenței asupra unor cereri care, dacă ar fi de competența exclusivă materială și teritorială a altei instanțe, chestiunile care fac obiectul acestor cereri rămân în competența instanței învestite cu cererea principală, în cazul în care sunt deduse judecății pe cale de apărare de fond, iar nu pe calea unei cereri incidentale. Fiind vorba despre excepții de la regula potrivit căreia instanța este competentă să judece litigiul în ansamblul său, din perspectiva motivelor și apărărilor invocate de părți, aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare.

Așadar, nu este suficient ca respectiva chestiune să fie dată în competența exclusivă a altei instanțe judecătorești, dacă ar fi formulată pe cale principală, cum este cazul în speță, dimpotrivă, este necesar ca legea să prevadă expres că o anumită apărare ori o anumită excepție constituie chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată de altă instanță ori autoritate jurisdicțională cum este cazul excepției de neconstituționalitate, excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 ori întrebarea preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, o asemenea consacrare nu a fost efectuată de legiuitor cu privire la anularea unei hotărâri adoptate de adunarea generală a unei entități economice.

De altfel, cererea de constatare a nulității unei hotărâri adoptate de adunarea generală a unei societăți nu poate fi calificată drept chestiune prejudicială nici din perspectiva faptului că rezolvarea dată de această secție specializată a Tribunalului București nu ar fi obligatorie pentru instanța în fața căreia s-a ivit această problemă litigioasă.

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență, analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri definitive, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza, prin urmare există conflict negativ de competență.

În speță, se constată că instanța investită inițial, respectiv Tribunalul Dolj, în urma precizării acțiunii de către reclamant cu un capăt de cerere suplimentar, a disjuns cauza în ceea ce privește acest capăt de cerere, reținându-se incidența în cauză a dispozițiilor de competență teritorială exclusivă reglementate de art. 119 C. proc. civ. și art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Conform art. 99 alin. (1) Noul C. proc. civ., când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența.

Această normă reglementează, în principal ipoteza în care un reclamant formulează, prin aceeași cerere de chemare în judecată, mai multe capete principale de cerere, situație în care instanța trebuie să-și verifice propria competență de soluționare a fiecărui capăt de cerere în parte și să verifice în ce măsură există o strânsă legătură între pretențiile ce formează obiectul capetelor de cerere principale. Dacă nu se poate stabili nicio legătură între cereri, cum este și situația în speță, acestea fiind întemeiate pe fapte ori cauze diferite iar unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. În această situație nu operează o prorogare legală de competență.

Se constată că, în cauză, reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe raporturile de muncă avute cu pârâta, cerere la care a adăugat ulterior un capăt nou de cerere prin care a solicitat instanței să constate și nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei nr. 7 adoptată la data de 31 iulie 2013.

Conform art. 119 Noul C. proc. civ. cererile în materie de societate sunt de competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea își are sediul principal.

În aceste condiții, Tribunalul Dolj, în mod corect, a disjuns acest capăt de cerere și a declinat competența de soluționare Tribunalului București, ca instanță de la sediul pârâtei conform normelor de competență teritorială exclusivă reglementate de art. 119 C. proc. civ. și art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Față de aceste considerente reținute, având în vedere că pârâta are sediul principal în circumscripția Tribunalului București, Înalta Curte, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.