ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2001/2015

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 martie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - UM "X", anularea în tot a Deciziei de imputare nr. 2 din 3 august 2012 emisă de Șeful UM "X" București și consemnată în O.Z.U. nr. 152 din 3 august 2012, cu cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 2065 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - UM "X".

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 2065 din 19 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A.

Procedura de filtrare a recursului a fost urmată conform dispozițiilor art. 493 C. proc. civ.

Motive de casare invocate În motivarea recursului recurentul arată că a fost încadrat în UM "X" București în funcția de inginer de sistem de informatică din data de 19 august 2005 până în data de 1 noiembrie 2009, când a fost trecut în rezervă. A fost convocat prin Adresa nr. A2.441 din 16 mai 2012 la sediul unității din București, str. I., sector 5, pentru a se prezenta în data de 11 iunie 2012 în fața unei Comisii de cercetare administrativa a pagubei, reprezentată de cheltuieli de școlarizare. Cu privire la aceasta convocare a transmis, prin fax și e-mail, punctul de vedere exprimat în Adresa nr. 252 din 7 iunie 2012. La data de 9 august 2012 a primit prin scrisoare recomandată extrasul din Decizia de imputare nr. 2 din 3 august 2012. Asupra acestei decizii recurentul a formulat Contestație, depusă la sediul UM "X" București și înregistrată sub nr. 1404 din 5 septembrie 2012 la Registratura nr. 5. La data de 16 octombrie 2012 a primit Hotărârea nr. A2.804 din 4 octombrie 2012 asupra modului de soluționare a Contestației la care face referire mai sus, împotriva acesteia a formulat Plângerea nr. 416 din 1 noiembrie 2012. La data de 25 februarie 2012, astfel cum reiese din dovada comunicării acesteia, a primit Decizia administrativ-jurisdicțională din 9 ianuarie 2013 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale în Dosarul nr. x/CJ 927/2012. Respectiva decizie reiterează susținerile din Hotărârea A2.804 din 4 octombrie 2012. Conform art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, termenul de efectuare a cercetării administrative este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul a luat cunoștință de producerea pagubei. La data de 16 martie 2012, prin A2.271, Șeful Unității Militare a formulat o cerere de judecare în lipsă în vederea soluționării unei cereri de repunere în termenul de executare a cercetării administrative. Această cerere a fost admisă la data de 21 martie 2012 prin Decizia Comisiei Administrativ-Jurisdicționale nr. 21/CJ182/2012 din data de 21 martie 2012. Pentru a se admite cererea de repunere în termen formulată de Șeful Unității Militare este necesar să se dovedească situația obiectivă, care nu are nicio legătură cu atitudinea Șefului Unității Militare. Fără îndoială, există o culpă a Unității Militare întrucât de la data comunicării așa-zisei „imposibilități obiective" (23 aprilie 2010) și până la data de 9 februarie 2012 la care Academia de Tehnică Militară a dat curs solicitărilor de furnizare a informațiilor, nu a mai făcut dovada niciunui alt demers de aflare a informațiilor. Impasibilitatea Șefului Unității Militare este clară, astfel că transmiterea atât de târzie a informațiilor se află numai în sarcina acestuia. În concluzie, nefiind vorba despre o situație obiectivă, ci despre o situație pur subiectivă care a determinat formularea cererii de repunere în termen, acea cerere nu întrunește condițiile de admitere ale acesteia. De altfel, nimeni nu-și poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Potrivit deciziei, aceasta este emisă în aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 121/1998. În plus, la baza emiterii acesteia stau, potrivit conținutului deciziei „constatările, concluziile și propunerile din procesul-verbal de cercetare administrativă prezentat de către comisie la data de 10 iulie 2012”. O.G. nr. 121/1998 prevede la art. 23 alin. (3) că „în toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare.” Această prevedere imperativă a legii este menită să garanteze celui aflat în cauză dreptul la apărare împotriva acuzațiilor aduse de autoritate, prin prezentarea de „explicații scrise” și prezentarea de „probe în apărare”. Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor, termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat la cunoștința de producerea pagubei. Doar pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris, potrivit alin. (2) al aceluiași articol. Data la care are loc constatarea pagubei sau luarea la cunoștință a acesteia se asimilează datei la care s-a semnat demisia sau a fost trecut în rezervă, și anume 1 noiembrie 2009 sau, dacă se consideră cerere de repunere în termen legală, 9 februarie 2012. Prin urmare, având în vedere că decizia a fost emisă cu nerespectarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și cu încălcarea art. 16 din Constituție, potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, deoarece nimeni nu este mai presus de lege, se impune anularea în tot a deciziei ca fiind nelegală. Decizia este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998 Pentru ca subiecții cărora li se adresează acte precum decizia să poată contesta efectiv conținutul și măsurile dispuse prin acestea, și pentru a preveni abuzul din partea autorităților. O.G. nr. 121/1998 dispune la art. 25 alin. (5) că „decizia de imputare va fi temeinic motivată (..)” iar la alin. (6) că „proba temeiniciei și legalității deciziei de imputare trebuie efectuată, de unitatea la cărei comandat sau șefa emis-o”, în speță UM "X" București. În pofida acestor garanții ale dreptului la apărare și pentru prevenirea abuzurilor, decizia nu doar că nu este motivată ci nu face în niciun fel „proba temeiniciei și legalității” nefiind anexat niciun document justificativ și făcându-se referire la anumite acte care nu au fost comunicate niciodată reclamantului și la întocmirea cărora nu a fost chemat să își prezente apărările. Sub aspectul nemotivării deciziei, răspunderea materială a reclamantului este angajată ca urmare a „nerespectării angajamentului semnat la data de 15 noiembrie 2001” fără a se preciza în ce constă presupusa nerespectare. În al doilea rând, deși se susține că s-ar fi provocat o pagubă la data de 1 noiembrie 2009, această este constatată abia la 10 iulie 2012, fără a se oferi nicio explicație cu privire la motivele pentru care presupusa pagubă s-ar fi produs în anul 2009 și constatată abia în iulie 2012. În al treilea rând, autoritatea stabilește unilateral valoarea prejudiciului la suma de 25,991 RON. În mod cu totul arbitrar, fără a preciza însă date cu privire la modul de calcul al acestui prejudiciu, anume la componentele acestui cost și defalcarea costurilor aferente pe perioadele relevante și justificarea presupuselor cheltuieli cu acte doveditoare. Respectivele date au fost aduse la cunoștința reclamantului ca urmare a formulării contestației împotriva deciziei de imputare, și nu din inițiativa unității militare care și prin acest fapt confirma încălcarea dreptului la apărare. În al patrulea rând, deși sunt făcute referiri la diverse acte, cum ar fi constatările comisiei întrunite la data de 11 iunie 2012 sau procesul-verbal prezentat de către comisie la 10 iulie 2012. conținutul acestora nu este explicat pentru a se motiva decizia, iar aceste documente nu au fost comunicate reclamantului pentru a putea să își prezinte apărările față de acesta. Mai mult, i s-a comunicat doar un extras din Decizia de imputare nr. 2 din 3 august 2012, extras prin care i se prezenta într-o jumătate de pagină decizia Comisiei de cercetare. În consecință, decizia apare astfel ca un act emis printr-un abuz de putere din partea autorității, actul neconținând nicio dovadă și nicio motivare cu privire la concluziile și sancțiunile dispuse. Neexistând o motivare, și deci cu atât mai puțin o „motivare temeinică”, decizia este un act nelegal fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998. Așadar, decizia este nemotivată și prin urmare contrară legii. În plus, văzând nelegalitatea Deciziei și în raport de dispozițiile art. 25 alin. (6) din O.G. nr. 121/1998, actele puse la dispoziția reclamantului nu sunt în măsură să facă dovada cuantumului în care a fost stabilit prejudiciul, ceea ce constituie un alt motiv de nelegalitate.

Soluția instanței de recurs Recursul este nefondat. Recurentul contestă că, în speță, se poate vorbi de o imposibilitate obiectivă a furnizării datelor necesare emiterii deciziei de imputare, respectiv că unitatea militară a avut posibilitatea de a intra în posesia acelor informații timp de 2 ani, astfel încât cererea de repunere în termen nu ar fi trebuit să fie admisă. Susținerile recurentului, constată Înalta Curte, sunt nefondate. Potrivit prevederilor art. 6 din Ordinul nr. M. 66/2007 al ministrului apărării referitor la aprobarea Metodologiei privind determinarea stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării/instruirii, cheltuielile de întreținere angajate de către MAN cu persoane aflate în situația reclamantului, se comunică de către Academia Tehnică Militară. Prin urmare, șeful unității militare putea emite decizia de imputație numai în baza datelor furnizate de către instituția amintită, astfel cum rezultă fără echivoc din prevederile imperative și inderogabile ale prevederii legale menționate. Așa cum a reținut și prima instanță, șeful unității militare a întreprins demersuri sistematice atât pentru obținerea informațiilor necesare emiterii deciziei de imputație, cât și pentru repunerea în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Comisia de jurisdicție a imputațiilor a respins în două rânduri cererea de repunere în termen, ca prematură, considerând că încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative nu s-a produs procedura urmând as fi reluată după încetarea acesteia. Abia cea de a treia cerere a fost admisă de comisie, prin Decizia nr. 21/CJ/182/2012, din data de 21 martie 2012, iar procedura administrativă a fost reluată prin Ordinul nr. 93 din 14 mai 2012, finalmente, decizia de imputare fiind emisă la 3 august 2012. Față de cele ce preced, este neîndoios că admiterea cererii de repunere în termen a fost pe deplin întemeiată, astfel încât corect a fost admisă. Pe bună dreptate, Comandantul UM "X" București a fost repus în termen pentru emiterea deciziei de imputație, deoarece din motive pur obiective decizia respectivă nu putea fi emisă decât după primirea informațiilor solicitate. Conform recurentului, decizia de imputare este nelegală, întrucât, susține acesta, a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr, 121/1998, opinie pe care însă instanța de recurs nu o împărtășește. În concret, recurentul consideră că termenul (indicat în alin. (1)) pentru efectuarea cercetării administrative nu a fost respectat, pe de o parte, iar pe de altă parte, că a fost convocat tardiv și nelegal în fața Comisiei de cercetare administrativă a pagubei, convocare prevăzută la alin. (3) al aceluiași text legal. Sub acest aspect, constată Înalta Curte, pentru motivele arătate în cuprinsul prezentei decizii, referitoare la repunerea în termen, decizia de imputare, contrar celor susținute de recurent, a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care șeful unității militare a făcut demersuri sistematice pentru obținerea datelor care să stea la baza emiterii deciziei, acele informații obligatoriu trebuind să fie furnizate de către Academia Tehnică Militară, precum și că s-a beneficiat de o repunere în termen. Așa fiind, convocarea în fața Comisiei de cercetare administrativă a pagubei nu a fost nici tardivă și nici nelegală, după cum se susține în recurs. O altă critică formulată de către recurent este că decizia de imputație a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998. Așa cum a arătat și prima instanță, critica privitoare la nemotivare este nefondată, decizia de imputare este suficient motivată, în așa fel încât destinatarul acesteia, în speță, domnul A., să poată cunoaște de ce i-a fost imputată suma de 25.991 RON și, în consecință, să o poată contesta, și, de asemenea, să poată fi făcut controlul de legalitate al acesteia de către instanțele de judecată. Documentația care a stat la baza deciziei de imputare demonstrează elementele avute în vedere la fundamentarea adoptării ei, fiind asigurată posibilitatea reclamantului de a-și formula apărarea. Bine a reținut prima instanță irelevanța împrejurării că datele pe care s-a fundamentat decizia de imputare i-au fost comunicate reclamantului după formularea contestației, câtă vreme reclamantul a refuzat să se prezinte în fața Comisiei de cercetare administrativă a pagubei, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea să ia cunoștință de aceste înscrisuri încă din faza cercetării administrative. Apoi, după cum de asemenea a observat judecătorul fondului, alin. (6) al art. 25, care potrivit reclamantului ar fi fost încălcat la emiterea deciziei, nu conține nicio prevedere referitoare la conținutul deciziei, ci doar arată cui îi revine sarcina probei, ceea ce face irelevantă invocarea acestui text legal. În fine, recurentul învederează că documentația pe care s-a fundamentat decizia de imputare nu face dovada cuantumului în care a fost stabilit prejudiciul. Nici această susținere nu poate fi primită, constată Înalta Curte. În această chestiune este de observat că recurentul doar afirmă acest lucru, fără a-l demonstra, fără a produce probe în sensul că respectivul calcul este eronat, cum ar fi o expertiză contabilă, probă nesolicitată însă de acesta. Față de cele ce preced, rezultă că recursul formulat de către A. este nefondat, astfel încât va fi respins ca atare, potrivi art. 496 C. proc. civ.