ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2834/2015

Decizia nr. 2834/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 31980/3/2014, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150 din 12 mai 2006 a Curții de Apel București, situate în București, sector 2, precum și repararea pagubelor pricinuite prin tergiversarea timp de 7 ani a emiterii titlului de plată.

Prin sentința nr. 509 din 17 aprilie 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, soluție motivată de împrejurarea că obiectul cauzei nu este reprezentat de contestație împotriva deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (sau soluționarea cererii de stabilire a despăgubirilor ca urmare a refuzului acestei entități), ci obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată iar reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 1816 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de această instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Curtea a reținut că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,

intenția legiuitorului fiind, în mod evident, de a stabili competența exclusivă a tribunalului, secția civilă, în ceea ce privește toate litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013.

Emiterea titlului de plată, obiect al cererii deduse judecății, se înscrie între obligațiile prevăzute de menționata lege între cele ale entităților învestite de lege de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv art. 31 și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Este lipsit de relevanță faptul că în drept au fost invocate exclusiv dispozițiile legale generale, și anume art. 8 din Legea nr. 554/2004. Cu atât mai mult cu cât se prezumă cunoașterea legii, dar și față de împrejurarea că instanța nu este ținută de norma legală indicată de parte.

De altfel, legislația specială a fost în mod evident avută în vedere de reclamanți de moment ce aceștia s-au adresat Tribunalului, secția civilă, și au solicitat expres obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plată, obligație expres prevăzută de legile speciale succesive, iar nu de Legea contenciosului administrativ.

Constatându-se ivirea conflictului negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență, în raport de art. 133 și urm. C. proc. civ.

Verificând cauza, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, obiectul principal al acțiunii în cauza de față îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150 din 12 mai 2006 a Curții de Apel București, precum și repararea pagubelor pricinuite prin tergiversarea emiterii titlului de plată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin decizia civilă nr. 150A din 12 mai 2006 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 23928/2/2005, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 252 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a obligat pârâtul Ministerul Administrației și Internelor să propună Ministerului Finanțelor Publice acordarea de măsuri reparatorii, conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanților.

Prin dispoziția Ministerului Internelor și Reformei Administrative nr. 219 din 01 iunie 2007 s-a constatat ca reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri într-un cuantum care se va stabili de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, pentru clădirile demolate pe terenul cărora s-au edificat de către M.I.R. construcții noi, precum și pentru terenul în suprafață de 1913 m.p., aferent clădirilor noi.

Prin sentința civilă nr. 5011 din 12 septembrie 2011, pronunțată de către Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2011, definitivă și irevocabilă, instanța a obligat pârâta C.C.S.D. să emită, în favoarea reclamanților, o decizie privind titlul de despăgubire.

Reclamanții au mai arătat că la data de 25 martie 2014 au solicitat pârâtei să emită titlul de plată, fără a primi niciun răspuns.

Conform dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, precum și a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a celor transmise Secretariatului Comisiei Naționale, se face în anumite termene și în funcție de diferite criterii, expres prevăzute de dispozițiile legale respective.

Același act normativ prevede, la art. 35, că „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării” - alin. (1) și „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor” - alin. (2).

Astfel, potrivit dispozițiilor legale citate,

competența de soluționare a litigiilor apărute în legătură cu evaluarea imobilelor și cu acordarea de măsuri reparatorii, prevăzute în Legea nr. 10/2001, aparține

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea cererii.

Față de cele arătate, având în vedere obiectul acțiunii și în raport cu dispozițiile legale susmenționate,

competența de soluționare a cauzei

va fi stabilită în favoarea

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2015.