ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1230/2019

Ședința publică din data de 6 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 1 februarie 2018, sub nr. x/2018, un număr de 56 reclamanți, între care, și reclamanta A. au chemat în judecată pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: plata către reclamanți a salariului de bază și emiterea de ordine în acest sens, la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale (funcții, grade profesionale, gradații), aflat în plată din administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016, și până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale; plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, și, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

Prin încheierea de ședință publică din data de 19.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cauzei și formarea a 19 noi dosare în privința reclamanților ale căror locuri de muncă nu sunt în Municipiul București, între care, și reclamanta A., cu consecința formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018.

În ședința publică din data de 17 octombrie 2018, instanța a invocat din oficiu și a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, prin raportare la dispozițiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, reținând cauza în pronunțare asupra excepției invocate.

Prin sentința civilă nr. 7486, pronunțată la data de 17 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, din termenii textelor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze cauza este Tribunalul Vâlcea, de vreme ce domiciliul reclamantei, dar și locul de muncă al acesteia sunt situate în județul Vâlcea, motiv pentru care, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vâlcea, spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 29.11.2018, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 19 martie 2019, instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse la dosar, și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 322/2019, pronunțată la data de 19 martie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI București, având ca obiect "drepturi bănești", în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul spre soluționare Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect litigiu de muncă, aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului. Art. 269 alin. (3) Codul Muncii instituie excepția potrivit căreia în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ., pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În acțiunea pendinte, a reținut instanța, acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale formulată de mai mulți reclamanți având calitatea de angajați ai Curții de Conturi a României, printre care și reclamanta din prezentului litigiu, a fost înaintată Tribunalului București, constituindu-se dosarul nr. x/2018.

Potrivit dispozițiilor art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante și pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură și, cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății sunt similare, a apreciat că dispozițiile legale precitate sunt pe deplin aplicabile.

Astfel, instanța a apreciat faptul că în mod legal și temeinic Tribunalul București a fost sesizat în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii, și potrivit Deciziei nr. 1845/16.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/2017, apreciind că prezenta cerere este de competența instanței mai întâi învestite, respectiv, Tribunalului București.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Vâlcea- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care un număr de 56 reclamanți, între care, și reclamanta A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, plata salariului de bază și emiterea de ordine în acest sens, la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale (funcții, grade profesionale, gradații), aflat în plată din administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016, și până la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, și plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, și, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2018, privind pe reclamanta A., formând dosar nou pentru aceasta, cu nr. x/2018.

În acest dosar, cu nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariata domiciliată în județul Vâlcea.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 56 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unitatea- pârâtă, în calitate de angajator/fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale și formarea celei de față, aceasta își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că:

"(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependență între cereri, care în cauza de față nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept deduse judecății, care este aceeași pentru toți reclamanții; aceeași interpretare a legii o poate avea oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

Simple rațiuni de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Mai mult, Tribunalul București a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 19 septembrie 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta A. și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de această reclamantă, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

De altfel, Înalta Curte reține că, oricum, în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 59 Noul C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, ci, în realitate, sunt incidente prevederile art. 100 din același Cod.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte".

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale susmenționate, rezultă că în situația în care mai mulți reclamanți formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.

Împrejurarea că reclamanții, în virtutea dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară și a principiului disponibilității procesului civil, au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenții proprii față de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamantei este Tribunalul Vâlcea, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reține, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă al reclamantului- salariat. Însă, în speță, reclamanta nu are locul de muncă în jurisdicția Tribunalului București, ci a Tribunalului Vâlcea, legea având în vedere tocmai locul de muncă actual al reclamantei, iar nu sediul pârâtei.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2019.