ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1204/2019

Ședința publică din data de 05 iunie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Civilă la 22.02.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L. și C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele la plata sumei de 610.230 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x, emise conform contractului de prestări servicii/executare lucrări nr. x/02.10.2012 și să oblige pârâta S.C. B. S.R.L. la plata penalităților în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere, de la data scadenței până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Întrucât sentința civilă nr. 102/24.02.2017, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a deschis procedura insolvenței împotriva S.C. B. S.R.L., primă instanță a dispus, prin încheierea din 26.04.2017, disjungerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și formarea unui dosar separat.

În aceste condiții, obiectul prezentului dosar îl reprezintă numai acțiunea formulată împotriva C. S.A., prin care reclamanta a solicitat obligarea acesteia, pe calea acțiunii oblice, la plata sumei de 209.997 RON.

Prin sentința civilă nr. 359/05.07.2017, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a respins ca nefondată acțiunea.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 299A/15.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, apelanta fiind obligată să plătească intimatei suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei sub aspectul recuperării sumelor datorate de către S.C. D. S.R.L. către C. S.A. din contractul de credit nr. x/05.12.2012, având ca obiect acordarea unui împrumut de 1.000.000 RON.

Din considerentele deciziei recurate rezultă, în ceea ce privește susținerile privind plata nedatorată, că instanța de apel a apreciat printre altele că, și dacă s-ar pune problema plății unor sume peste valoarea creanței înscrise la masa credală a S.C. D. S.R.L, acestea ar fi aferente plăților efectuate ulterior de către S.C. E. S.A., atât timp cât, la momentul la care s-au efectuat plățile de către S.C. B. S.R.L., creanța rezultată din contractul de credit bancar nu fusese stinsă prin plată.

Din cele arătate rezultă că, în ceea ce privește soluționarea acestui motiv de apel, situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, din moment ce prima instanță a reținut că sumele încasate de către C. S.A. de la alt garant ipotecar (S.C. E. S.A.) nu prezintă relevanță (practic neanalizând aceste motive ale acțiunii introductive), iar instanța de apel și-a însușit anumite susțineri ale părților cu privire la data plăților/recuperării sumelor datorate, fără a realiza o analiză proprie, motivată.

Din motivarea deciziei instanței de apel nu rezultă cu certitudine dacă suma de 209.997 RON a fost achitată de S.C. B. S.R.L. înainte sau după momentul la care C. S.A. recuperase întreaga creanță aferentă contractului de credit nr. x/05.12.2012 de la alt garant ipotecar, în speță S.C. E. S.A.

În ceea ce privește acest aspect cu caracter determinant în soluționarea litigiului, instanța de apel, fără a avea o motivare proprie, a făcut trimitere la susținerile părților, în sensul că suma de 209.997 RON a fost plătită de S.C. B. S.R.L. în intervalul iulie- decembrie 2013, iar suma de 810.856,37 RON a fost plătită de celălalt garant ipotecat, S.C. E. S.A., la 17.02.2014.

Stabilirea situației de fapt în baza unor simple susțineri ale părților este contrazisă chiar de către sentința civilă nr. 10332/03.12.2013 a Tribunalului București (dosar nr. x/2013), din care rezultă că obligația stabilită prin titlul executoriu - contractul de credit nr. x/05.12.2012 - a fost integral executată cel târziu la data de 13.06.2013 (data emiterii încheierii de încetare a executării silite emise de către B.E.J.A. F.).

Deși instanța de apel a prezentat anumite argumente, nu a tranșat problema litigioasă și nu a arătat clar și fără echivoc dacă suma de 209.997 RON era datorată sau nu de către S.C. B. S.R.L. la momentul plății, făcând o apreciere generală bazată pe informații relative prezentate de părți.

Cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile în proces.

De aceea, a apreciat că motivarea hotărârii recurate face imposibilă examinarea legalității sale, așa încât a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea rejudecării, ocazie cu care a considerat că ar trebui stabilită situația de fapt și analizate criticile formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă și, nu în ultimul rând, analizate din această perspectivă efectele sentinței civile nr. 10332/03.12.2013 a Tribunalului București, cu privire la momentul și modalitatea de stingere a creanței deținute de C. S.A. față de S.C. D. S.R.L.

Nu în ultimul rând, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (4), coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța trebuia să ceară părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile soluționării cauzei în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1341 C. civ. referitoare la plata nedatorată.

Practic, în condițiile în care instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei sub aspectul momentului și al modului de recuperare a sumelor datorate de către S.C. D. S.R.L. către C. S.A. din contractul de credit nr. x/05.12.2012, având ca obiect acordarea unui împrumut de 1.000.000 RON, implicit a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor din C. civ. ce reglementează instituția plății nedatorate.

În condițiile în care instanța de apel nu a răspuns criticilor reclamantei cu privire la prezumția dreptului de proprietate întemeiată pe titlul exhibat și nici nu a lămurit deplin situația de fapt, nu se poate determina dacă norma juridică a fost corect aplicată.

Soluționarea litigiului presupunea, în baza principiului rolului activ al instanței, ce guvernează procesul civil, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., verificarea (administrând tot probatoriul necesar) momentului la care intimata-pârâtă a încasat creanța sa izvorâtă din contractul de credit nr. x/05.12.2012.

Concluzia că plata este datorată în baza unor simple susțineri ale părților (contrazise de raportul de expertiză și sentința civilă nr. 10332/13.12.2013) nu reprezintă o dezlegare judicioasă a problemei litigioase, pentru că nu elucidează situația de fapt căreia să i aplice norma de drept incidentă - art. 1341 C. civ.

Toată analiza instanței de apel cu privire la concursul dintre creditorul ipotecar (C. S.A.) și cesionar (S.C. A. S.R.L.) este inutilă, în contextul în care recurenta nu a susținut că C. S.A. nu ar fi îndreptățită la recuperarea propriei creanțe, ci faptul că a recuperat o sumă mai mare decât cea cuvenită, iar această diferență se cuvenea în fapt reclamantei. Concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că este cert că la momentul la care s-au efectuat plățile de către S.C. B. S.R.L. creanța rezultată din contractul de credit bancar nu fusese stinsă prin plată, nu este susținută de niciun element probatoriu.

În aceste condiții, recurenta a susținut că reținerea sau nu a dispozițiilor art. 1341 C. civ. nici nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În drept, au fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același Cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, căci el este reglementat ca o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, iar părțile au avut deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, precum și când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau ea cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurenta, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei sub aspectul recuperării sumelor datorate de către D. S.R.L. către C. S.A., dar în acest mod titularul căii de atac tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, pentru că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În esență, nu corespunde realității afirmația recurentei, potrivit căreia decizia atacată ar fi nemotivată, pentru că, atunci când a reținut că suma de 209.997 RON nu a fost plătită nedatorat către C. S.A., curtea de apel a prezentat propriile argumente, deduse din analiza intervalului de timp în care banca a primit plata de la cei doi garanți, în condițiile în care aceste informații îi fuseseră aduse la cunoștință chiar de către S.C. A. S.R.L.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1341 C. civ., referitoare la plata nedatorată.

Cu toate acestea, în susținerea acestui motiv de recurs, a arătat că, în condițiile în care, în opinia sa, instanța de apel nu a lămurit situația de fapt a cauzei sub aspectul momentului și al modului de recuperare a sumelor datorate de către D. S.R.L. către C. S.A., nu se poate determina dacă norma juridică a fost corect aplicată.

Reiese, așadar, că recurenta nu a prezentat argumente care să susțină afirmația privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1341 C. civ. De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost formal invocat, așa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte, dând eficiență sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va anula recursul în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar G. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 299A/15.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 iunie 2019.