ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1638/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Civilă, sub nr. x/2014/al, în cadrul procedurii insolvenței debitoarei A. S.R.L., reclamanta-creditoare Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C., administratori ai debitoarei, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe aceștia să suporte întreg pasivul debitoarei, în sumă de 7.649.769,28 RON.

Prin sentința civilă nr. 6 din 19 ianuarie 2016, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a admis în parte acțiunea și 1-a obligat pe pârâtul C. să suporte în totalitate pasivul debitoarei A. S.R.L. în valoare de 7.649.769,28 RON și a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului B..

Prin decizia civilă nr. 2026 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, a respins excepția tardivității apelului, a admis apelul formulat de apelantul-pârât C. împotriva sentinței civile nr. 6 din 19 ianuarie 2016 a Tribunalului Teleorman, secția Civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, prin sentința nr. 250 din 17 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta-creditoare Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman împotriva pârâților B. și C., în calitate de administratori statutari ai debitoarei A. S.R.L.

Împotriva hotărârii sus-menționate, reclamanta-creditoare Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 208 din 31 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâților B. și C., obligând pe intimații-pârâți, în solidar, la plata sumei de 1.309.775 RON, conform Raportului publicat în B.P.I. nr. 14315 din 5 august 2014.

Împotriva deciziei evocate, pârâtul C. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs, autorul prezentului demers judiciar a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, astfel, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, a susținut că instanța de prim control judiciar a reținut în mod greșit că, în speță, ar fi îndeplinite condițiile instituite de art. 138 alin. (1) lit. c), d) și e) din Legea nr. 85/2006.

Detaliind, a arătat că, în ceea ce îl privește, curtea a aplicat greșit normele evocate la situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate.

Astfel, din perspectiva art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, raportul întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei insolvente relevă că pârâții administratori nu s-au preocupat de recuperarea creanțelor deținute de aceasta, în valoare de 1.309,725 RON la nivelul anului 2013, aspect negat de recurent.

Cu referire la art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, ce prevede că răspunderea patrimonială a administratorilor poate fi antrenată dacă persoanele responsabile "au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea", recurentul a subliniat că instanța de apel a notat că, în cauză, săvârșirea unor astfel de fapte rezultă din procesele-verbale întocmite cu ocazia a două inspecții fiscale - aspecte evidențiate în cursul urmăririi penale efectuate în dosarul nr. x/2016.

Recurentul apreciază ca fiind eronată această concluzie a curții, având în vedere că nedepunerea documentelor contabile sau necomunicarea acestora lichidatorului judiciar pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate din Legea insolvenței, doar atunci când faptele imputate administratorilor au generat starea de insolvență a debitoarei, nicidecum în situația în care faptele enumerate au fost ulterioare intrării societății în insolvență.

Totodată, a susținut că, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit că ar fi ținut o contabilitate fictivă, că nu ar fi ținut contabilitatea cu respectarea legii sau că ar fi contribuit la dispariția unor documente contabile, nedepunerea evidențelor fiscal contabile, ca faptă omisivă, nu este suficientă pentru lămurirea legăturii de cauzalitate dintre starea de insolvență a societății debitoare și angajarea răspunderii sale penale.

În ceea ce privește incidența art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia răspunderea administratorilor poate fi antrenată atunci când au "determinat (...) o parte din activul persoanei juridice", autorul prezentului demers judiciar a susținut că înstrăinarea în anul 2010 a două bunuri imobile ale societății debitoare către D. S.R.L., pentru prețul de 10.000 RON, neînregistrat în contabilitate, nu impune de plano concluzia că și-a însuși valoarea acestor bunuri sustrăgând-o de la plata datoriilor societății.

În continuare, a subliniat că, deși deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

A mai precizat că răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine doar în cazul în care, prin săvârșirea vreuneia dintre faptele enumerate de textul de lege, administratorul sau organele de conducere au contribuit la starea de insolvență a societății debitoare.

În considerarea celor expuse, recurentul-pârât C. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în data de 18 mai 2018, sub nr. x/2014/a1*.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că recurentul nu a specificat în cererea de recurs numele și prenumele ori denumirea intimaților, domiciliul sau reședința ori sediul acestora și nici dacă este sau nu de acord cu soluționarea căii extraordinare de atac exercitate în completul de filtru, în eventualitatea în care ar fi admisibilă în principiu.

Totodată, s-a constatat și faptul că nu a anexat dovada plății taxei judiciare de timbru în sumă de 8.351,38 RON, datorată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și nici împuternicirea avocațială a S.C.A. E., reprezentată de avocat F., semnatara cererii de recurs.

În aceste condiții, prin adresa emisă la 22 mai 2018, i s-a pus în vedere recurentului să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia acesta s-a conformat depunând la dosar, la 8 iunie 2018, un înscris, în cuprinsul căruia a indicat denumirea și sediul tuturor părților în contradictoriu cu care a fost formulat recursul, și-a exprimat acordul în sensul soluționării recursului de completul de filtru, depunând, totodată, și împuternicirea avocațială acordată S.C.A. E..

La 4 iunie 2018, recurentul a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa.

Prin încheierea din 13 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a respins cererea formulată de petentul C. privind reexaminarea taxei judiciare de timbru, încheierea având caracter definitiv.

La 25 iunie 2018, intimata-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care nu a formulat răspuns la aceasta.

Prin rezoluția completului din 31 iulie 2018, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

La 27 mai 2020, intimata-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, achiesând la concluziile raportului.

Celelalte părți nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin rezoluția din 21 iulie 2020, Completul de filtru nr. 5 a stabilit termen la 22 septembrie 2020, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

La termenul din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția netimbrării recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu precizarea că, în situația în care devine incidentă excepția netimbrării recursului, instanța nu se va mai pronunța asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția netimbrării recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, la cererea de recurs, se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că, prin adresa emisă la 22 mai 2018, comunicată la 31 mai 2018, recurentului i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursului, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 8.351,38 RON, sub sancțiunea anulării recursului .

La 4 iunie 2018, recurentul a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, cerere care a fost respinsă prin încheierea definitivă din 13 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014

Totodată, în cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a consemnat că recursul este netimbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 8.351,38 RON, calculată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reprezentantul convențional al recurentului-reclamant primind raportul la 28 mai 2020 .

Prin urmare, recurentul-reclamant a luat cunoștință de obligația de a depune la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantumul legal datorat, sub sancțiunea anulării recursului.

În consecință, față de faptul că taxa de timbru nu a fost achitată până la termenul de judecată acordat în cauză, iar partea nu a făcut nici cerere de facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate, în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările și completările ulterioare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 197 C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii", prin raportare la art. 494 C. proc. civ., în temeiul cărora "Dispozițiile de procedură privind judecata în prima instanță și în apel se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune".

În consecință, în raport de dispozițiile legale mai sus arătate, devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 208 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 208 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.