ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 178/2014

Decizia nr. 178/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu B. - C. - D., a solicitat obligarea pârâtei la reînnoirea Licenței de funcționare din 30 septembrie 2005.

Prin sentința civilă nr. 1199 din 21 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. - C. - D. și a obligat pârâtul la reînnoirea licenței de funcționare din 30 septembrie 2005.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta este o societate comercială,specializată în domeniul pazei obiectivelor, bunurilor,valorilor și protecția persoanelor,care potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, funcționează în baza licenței eliberate de C.

Potrivit art. 7 din Anexa 1 la H.G. nr. 1010/2004 pentru aprobarea normelor metodologice și a documentelor prevăzute la art. 69 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, cu modificările și completările ulterioare, societățile pot solicita, prin inspectoratul județean de poliție sau, după caz, prin E. a Municipiului București, C. - D. reînnoirea la fiecare 3 ani a licenței de funcționare.

În conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate,la data de 26 iulie 2011,reclamanta a solicitat reînnoirea licenței de funcționare din 30 septembrie 2005, însă pârâtul a refuzat să dea curs cererii acesteia motivat de împrejurarea că societatea are obligații de plată către bugetul consolidat de stat și,astfel, nu îndeplinește obligația prevăzută de art. 7 lit. c) teza a doua din H.G. nr. 1010/2004.

Curtea de Apel a reținut că,într-adevăr, din certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011 emis de G. Timișoara și depus de către reclamantă odată cu întreaga documentație aferentă cererii de reînnoire a licenței de funcționare, reiese ca SC A. SRL figurează cu o obligație de plată în cuantum de 1.217.490 lei.

Pe de altă parte, însă, se constată că reclamanta se află în procedura insolvenței generale, prevăzută de Legea nr. 85/2006,prin sentința civilă nr. 1586 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010, fiind confirmat planul de reorganizare al activității acesteia.

Prin procesul-verbal din data de 11 martie 2011, încheiat de reclamantă, prin administratorul judiciar, și creditoarea G. Timișoara, în conformitate cu dispozițiile sentinței civile nr. nr. 1586 din 28 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș s-a constatat respectarea graficului de plăți din cadrul planului de reorganizare și virarea către creditoarea G. Timișoara a sumei de 100.000 lei, reprezentând datorii la bugetul statului.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, a reieșit că, ulterior datei de 20 iulie 2011, aceasta a continuat să achite din datoriile la bugetul de stat.

Curtea de Apel a reținut că refuzul de reînnoire al licenței de funcționare a reclamantei, lipsește de orice efecte juridice procedura derulată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006 și, implicit, scopul pentru care a fost edictată,anume acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.

În acest context, instanța de fond a admis că, în raport de dispozițiile art. 7 lit. c) din H.G. nr. 1010/2004, pentru reînnoirea licenței este necesar ca solicitantul să prezinte dovada achitării taxelor și impozitelor la zi,însă respingerea cererii reclamantei este rezultatul unei interpretări rigide a textului de lege anterior menționat de către pârât, în dezacord cu scopul edictării normei (asigurarea efectuării plăților la bugetul de stat), de vreme ce nu ține cont de situația particulară a reclamantei, care, aflată într-o procedură de reorganizare judiciară, își desfășoară activitatea în baza unui plan și a unui grafic al plăților datoriilor, pentru care s-au specificat și termenul de plată, aprobate de creditorul G. Timișoara.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul C. declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că intimata - reclamantă SC A. SRL a deținut licența de funcționare din 30 septembrie 2005, reînnoită la termenul de 3 ani, cu valabilitate până la data de 30 septembrie 2011.

În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că societatea are obligații de plată către bugetul consolidat de stat, fapt ce rezultă din certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011, astfel că aceasta nu îndeplinește obligația prevăzută de art. 7 lit. c) teza a II-a din H.G. nr. 1010/2004 pentru reînnoirea licenței de funcționare.

Prin adresa C. - D. din 16 septembrie 2011 s-a comunicat intimatei - reclamante faptul că licența de

funcționare din 30 septembrie 2005 nu a fost reînnoită întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru reînnoirea licenței de funcționare, respectiv nu se face dovada achitării taxelor și impozitelor, conform art. 7 lit. c) din H.G. nr. 1010/2004, în cadrul procedurii de reînnoire a licenței fiind încălcate și prevederile art. 10 din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004.

Referitor la declanșarea procedurii de insolventă a societății recurentul arată că, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006 care reglementează acest domeniu, cu modificările și completările ulterioare: „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență."

În acest context, până la finalizarea procedurii de reînnoire

a licenței funcționare, administratorul special și cel judiciar trebuiau să dispună măsuri pentru achitarea taxelor și impozitelor astfel încât societatea să-și poată continua activitatea.

Procedura reorganizării judiciare nu reeșalonează plata taxelor și impozitelor și nu oferă vreo protecție specială, sens în care în certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011 se menționează obligații de plată în valoare de 1.217.490 lei.

Mai mult decât atât, Poliția Română nu are competență să interpreteze anumite documente emise de alte autorități ale statului, astfel că la data de 16 septembrie 2011 D. nu putea decât să constate că intimata - reclamantă nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 7 lit. c) din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004, deoarece figura cu datorii la bugetul de stat în valoare de 1 217 490 lei.

Dovada plății taxelor și impozitelor trebuia făcută în momentul solicitării reînnoirii licenței de funcționare și această dovadă se face prin Certificatul de atestare fiscală eliberat de E. din municipiul Timișoara.

În acest context, instanța de fond a

interpretat extensiv prevederile art. 7 lit. c) teza a II-a din H.G. nr. 1010/2004 considerând că acestea pot fi aplicabile societăților specializate de pază cu datorii la bugetul consolidat de stat dar aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006. Astfel, se poate observa faptul că normele juridice civile care conțin enumerări limitative nu pot fi interpretate extensiv.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”, excesul de putere fiind definit în art.  2 alin. (1) lit. n): „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Din interpretarea prevederilor legale citate, rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit, impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Dreptului Omului, cauza Buzescu c. României, hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

În cauză, unica probă pe care autoritatea emitentă și-a fundamentat opțiunea a constat în certificatul de atestare fiscală din 20 iulie 2011, eliberat de G. Timișoara, potrivit căruia societatea figura în evidențele fiscale cu obligații de plată către bugetul de stat în valoare totală de 1.217.490 lei, nefiind luate în considerare argumentele privind situația concretă a recurentei - reclamante, aflată în procedura insolvenței generale (sentința civilă nr. 1586/2010 a Tribunalului Timiș).

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect nu a a interpretat literal și restrictiv sintagma „dovada achitării taxelor și impozitelor”, cuprinsă în art. 7 lit. c) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004. Aceasta a efectuat un test de proporționalitate în care a luat în considerare, pe de o parte, scopul urmărit prin instituirea acestei condiții, constând în disciplinarea comportamentului fiscal al solicitanților de autorizații, pe de altă parte, situația concretă a unui contribuabil aflat în procedură de reorganizare din punctul de vedere al exigibilității obligațiilor sale fiscale și, în fine, efectele pe care interzicerea continuării activității le-ar avea asupra posibilităților reale și efective de respectare a planului de reorganizare.

În acest sens, instanța de control judiciar constată că refuzul rezolvării cererii reclamantei, analizat în raport cu circumstanțele în care a fost exprimat, astfel cum au fost descrise mai sus, și cu consecințele drastice pe care le produce asupra activității societății aflate în reorganizare, are caracter excesiv în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și faptul că în prezent, normele metodologice nu mai prevăd obligația societăților de a prezenta dovada efectuării plăților la bugetul de stat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 1199 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.