ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6432/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC N. SRL a chemat

în judecată pe

pârâtul I.G.P.R. - Direcția de Ordine Publică

, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la reînnoirea licenței de funcționare, reînnoită, respectiv obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este beneficiara unei licențe de funcționare, obținută în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor; că de la data dobândirii licenței și până în prezent, reclamanta nu a avut niciun fel de incident care să atragă sancționarea unității sale, în legătură cu licența arătată mai sus; că în anul 2008 licența i-a fost reînnoită pentru o perioadă de 3 ani, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 333/2003, în conformitate cu Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010 din 25 iunie 2004, pârâtul constatând că erau întrunite condițiile cerute de lege.

A mai arătat reclamanta că, de la obținerea licenței și până la data promovării acțiunii, nici pârâtul și nici instanța de judecată nu au dispus anularea licenței; că opțiunea cu privire la reînnoirea licenței nu este o prerogativă exclusivă a pârâtului, aceasta realizându-se condiționat doar de prezentarea documentelor necesare reînnoirii licenței; că, deoarece funcționarul căruia i-au fost prezentate cererea de reînnoire a licenței și înscrisurile doveditoare a refuzat să preia înscrisurile prezentate, reclamanta s-a adresat cu o plângere prealabilă pârâtului, prin care a solicitat remedierea situației și soluționarea cererii de reînnoire, I.G.P.R. - lui prezentându-i-se întreaga documentație necesară reînnoirii licenței, pe care însă a refuzat să o primească, cu motivarea că documentația nu poate fi adresată direct acestei instituții, ci prin Registratura I.P.J. Timiș.

A arătat reclamanta că pârâtul confundă obținerea licenței și procedura necesară obținerii licenței cu procedura în cazul reînnoirii licenței, precum și faptul că se bucură de garanțiile regăsite în cuprinsul art. 14 din C.E.D.O., respectiv art. 2 din Protocolul 12 al C.E.D.O., respectiv dreptul de a nu fi discriminat și de a beneficia de tratament egal, pentru situații analoage, îndeplinind toate condițiile pentru reînnoirea licenței, prezentând în termenul legal documentația pentru reînnoirea acesteia.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 6799 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N. SRL, în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R. - Direcția de Ordine Publică, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta se plânge prin prezenta acțiune împotriva refuzului nejustificat al autorității pârâte de a-i soluționa cererea, respectiv de a emite actul administrativ solicitat (licența reînnoită), o

ri, chiar dacă se reține ca fiind dovedită depunerea cererii de reînnoire a licenței (a se vedea „răspunsul” de la fila 11), Curtea nu poate aprecia că în cauză este vorba de un refuz de soluționare a cererii, întrucât reclamantei i s-a comunicat un răspuns la cererea sa, chiar dacă acesta nu a fost unul favorabil.

S-a apreciat că, cu atât mai puțin se poate constata că ar fi vorba de un refuz nejustificat de emitere a actului administrativ, câtă vreme din actele dosarului rezultă că reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege în acest sens, chiar dacă acest aspect a fost constatat abia cu ocazia examinării documentației depuse în vederea reînnoirii licenței și nu la data solicitării licenței inițiale.

S-a reținut de către instanță că, paza obiectivelor, bunurilor, valorilor etc. nu constituie obiectul unic (și nici măcar principal) de activitate al societății reclamante, astfel cum impun dispozițiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 și ale art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, ori, îndeplinirea condițiilor pentru deținerea licenței trebuie să subziste pe tot parcursul valabilității acesteia, precum și la momentul reînnoirii sale.

Față de aceste împrejurări, Curtea a constatat că prezenta acțiune nu este întemeiată în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a respins-o.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta

SC N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că un prim motiv de recurs pe care reclamanta înțelege să-l formuleze este cel prevăzut de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., potrivit căruia instanța de control judiciar poate analiza dosarul sub toate aspectele și poate constata gravele încălcări ale principiilor de drept, pe de o parte, parțialitatea instanței de fond, nelegalitatea, dar și netemeinicia hotărârii atacate.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a încălcat principiile contradictorialității și oralității și a admis înscrisuri la dosar după încheierea dezbaterilor, fără ca acestea să fie puse în discuția părților; că se face vorbire despre o întâmpinare care a fost depusă în data de 15 noiembrie 2011, or, instanța de fond a încheiat dezbaterile la termenul din 9 noiembrie 2011, ceea ce confirmă faptul că la data judecării cauzei pârâtul nu-și exprimase nicio poziție procesuală, achiesând implicit la cererea reclamantului.

Se mai arată în motivele de recurs că întâmpinarea de care face vorbire și de care a ținut cont instanța de fond a fost depusă în afara termenului expres prevăzut de imperativul art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ., cu consecința decăderii arătată expres în cuprinsul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.; astfel că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică pentru că încalcă dispozițiile art. 6 la C.E.D.O., cu raportare directă la dispozițiile art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ., art. 118 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Subliniază recurenta că judecătorul fondului tinde să acrediteze ideea că reclamantul a luat cunoștință de întâmpinare, face vorbire despre încuviințarea probei cu înscrisuri, solicitată de reclamantă, or, așa cum se vede din dosarul instanței de fond, înscrisul numit întâmpinare nu a fost comunicat reclamantei, a stat la baza hotărârii, a fost depus în afara termenului legal, dovadă irefragabilă că abuzului autorității i se adaugă și abuzul instanței de fond, care nu numai că i-a nesocotit in integrum drepturile, dar prin modul cum s-a raportat la una din părțile litigante, a încălcat dispozițiile art. 8 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, edictat de C.S.M. prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 și art. 6 la C.E.D.O.

Recurenta critică hotărârea instanței de fond pentru faptul că este motivată în cinci paragrafe, pentru care a necesitat șapte luni de zile, cu încălcarea gravă și evidentă a imperativului art. 261 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia: „Hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face în termen de 7 zile de la pronunțarea hotărârii, astfel că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, neexistând niciun motiv care să justifice comunicarea hotărârii după 7 luni de zile de la pronunțare.

Mai arată recurenta că instanța de fond a încălcat principiile oralității și contradictorialității, generând prin atitudinea sa o hotărâre ce se privește a fi nulă absolut, pentru că au fost încălcate norme care vizează ordinea publică, sentimentul de încredere în justiție și imparțialitatea ei, precum și principiul aflării adevărului și stabilirii acestuia în baza probelor existente la dosar, deoarece instanța de fond în motivarea hotărârii stăruie în impunerea unor stări de fapt contrazise de probele de la dosarul cauzei.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., anume acela când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În acest sens, recurenta arată că alin. (4) apartenent Legii nr. 333/2003 nu condiționează activitatea societății reclamante de un obiect unic, chiar legiuitorul în alin. (4) îngăduie mai mult obiecte de activitate, astfel că invocarea art. 20 din Legea nr. 333/2003 pentru justificarea unui pretins obiect unic de activitate ce s-a cerut este neîntemeiată și în același timp contradictorie.

Apreciază recurenta că, atâta vreme cât reclamanta este autorizată prin statutul societății și prin actul de înființare să desfășoare activitatea supusă licențierii conform Legii nr. 333/2003, prin legislația comercială, și câtă vreme la data promovării acțiunii era titulara unei licențe valabile, nu se putea pune în discuție de către judecătorul fondului o pretinsă neîndeplinire a condițiilor pentru valabilitatea licenței; că, în situația în care instanța nu a pus în discuție admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii raportat la pretins nevalabilitatea licenței despre care însuși pârâtul arată că este valabilă, presupune o motivare contradictorie.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța nu apreciază că cererea este prematur introdusă sau tardiv introdusă, ceea ce presupune că cererea de reînnoire este formulată de o persoană juridică titulară a unei licențe valabile; că instanța își însușește cuprinsul întâmpinării formulate de pârât peste termenul legal și fără a fi pus în discuția părților, fără să aibă în vedere dispozițiile art. 84 C. proc. civ. și fără să califice în cel mai bun caz întâmpinarea ca fiind concluzii scrise; că instanța, constatând că se pun concluzii scrise după închiderea dezbaterilor, respectând principiul contradictorialității, trebuia să redeschidă dezbaterile pentru ca reclamanta să poată formula apărări și să poată aduce argumente în susținerea și în contracararea argumentelor pârâtului.

Mai arată recurenta că instanța de fond nu a dispus anularea licenței, ceea ce presupune, per a contrario, că instanța a constatat că reclamanta s-a prezentat pentru reînnoirea licenței, că nu are retras, dimpotrivă, are acordat avizul prealabil de către S.R.I., astfel încât și la data promovării recursului licența este în vigoare nefiind anulată.

Un ultim motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

anume acela în care hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub acest aspect, recurenta arată că Legea nr. 333/2003 nu are restricționările arătate în cuprinsul art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, că prin normele metodologice se încearcă o modificare a legii prin restrângerea efectelor sale, ceea ce nu este îngăduit de Legea nr. 24/2000.

Mai arată recurenta că, dacă instanța de fond ar fi pus în discuția părților incidența dispozițiilor art. 9 apartenente H.G. nr. 1010/2004, conform cărora „Societățile care solicită eliberarea ori reînnoirea licenței pot avea ca obiect de activitate numai activitățile prevăzute de Legea nr. 333/2003.", ar fi invocat excepția de nelegalitate cu privire la dispozițiile acestui text de lege, excepție care ar fi putut fi invocată în fața instanței de fond, care instanță urma să o soluționeze dacă ar fi considerat că o atare punere în discuție în legătură cu obiectul cauzei s-ar impune.

Recurenta arată că instanța de fond, prin cererea de chemare în judecată, a fost chemată să se pronunțe doar cu privire la existența sau nu a refuzului pârâtului în soluționarea unei cereri și nu cu o acțiune în anularea licenței sau a reînnoirii acesteia din anul 2008; că dispozitivul hotărârii este dat la o dată la care normele H.G. nr. 1010/2004 erau în vigoare, iar motivarea hotărârii este dată la o dată la care tocmai dispozițiile invocate erau abrogate expres; că, atâta vreme cât reclamanta este beneficiara unei licențe valabile, în vigoare la data promovării recursului, neexistând nicio hotărâre rămasă definitivă prin care licența să-i fi fost anulată, este îndreptățită la a cere reînnoirea acesteia, tot în condițiile legii în baza căreia i-a fost acordată.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și nu corespund realității criticile formulate de recurentă cu privire la încălcarea de către instanța de fond a principiilor contradictorialității și oralității, a principiului aflării adevărului, precum și cele referitoare la motivarea hotărârii instanței de fond, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Invocarea faptului că instanța de fond a admis la dosar întâmpinarea pârâtului după închiderea dezbaterilor, fără a observa că a intervenit decăderea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., fără a o comunica reclamantei, fără a o pune în discuția părților, este neîntemeiată și nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate.

Astfel, principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere că apărătorul acesteia a fost prezent și a pus concluzii orale la termenul din 9 noiembrie 2011, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra fondului acțiunii, procedând la amânarea pronunțării până la data de 16 noiembrie 2011, în temeiul art. 260 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 146 C. proc. civ., părțile vor putea depune concluzii scrise după încheierea dezbaterilor, instanța având obligația de a le înregistra, chiar dacă acestea sunt intitulate în mod greșit „întâmpinare”.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu s-a pronunțat și nu și-a motivat hotărârea în baza susținerilor din întâmpinare sau a înscrisurilor anexate acesteia, ci în baza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, în cadrul probei cu înscrisuri care a fost administrată în cauză la solicitarea acesteia.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului oralității ședințelor de judecată prevăzut de dispozițiile art. 147 C. proc. civ., întrucât apărătorul reclamantei a avut cuvântul pe fond, iar susținerile acestuia au fost consemnate în încheierea de ședință.

Totodată, Înalta Curte constată că prin înscrisul depus la dosar de către pârât, intitulat „întâmpinare”, nu au fost invocate excepții asupra cărora instanța să se fi pronunțat în absența reclamantei, pentru a se putea reține producerea unei vătămări reclamantei, astfel încât să devină incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate și criticile recurentei cu privire la motivarea sentinței și comunicarea acesteia cu depășirea termenului prevăzut de art. 261 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cele referitoare la încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

Este adevărat că art. 264 alin. (1)

1

C. proc. civ., instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziție pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen se depășește, judecătorului nu îi incubă obligația de a se justifica la cererea justițiabililor, în condițiile în care nu există o astfel de reglementare.

De altfel, redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești reprezintă operațiuni specifice puterii judecătorești, iar eventuala depășire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenței dintre justițiabil și judecător, atribuțiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.

Înalta Curte constată că este neîntemeiat motivul de recurs invocat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că în speță nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, deoarece reclamantei i s-a comunicat un răspuns la cererea sa, chiar dacă acesta a fost unul nefavorabil.

Potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

În sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluționa cererea sa, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În cauza dedusă judecății, nu îi poate fi imputat pârâtului faptul că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantei, în condițiile în care aceasta nu a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii sale, astfel că faptul că solicitările reclamantei nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de aceasta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în acord cu jurisprudența Instanței Supreme, constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale„.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 333/2003: ”(1)

Societățile specializate de pază și protecție sunt societăți comerciale private care se constituie și funcționează potrivit legislației comerciale și prevederilor prezentei legi, având ca obiect de activitate paza obiectivelor, bunurilor sau valorilor, paza transporturilor de bunuri și valori, în condiții de maximă siguranță a acestora, precum și protecția persoanelor.”

Conform prevederilor art. 7 din H.G. nr. 1010/2004, în varianta în vigoare în perioada de referință:

”Art. 7. - Societățile pot solicita, prin I.J.P. sau, după caz, prin D.G.P. a Municipiului București, I.G.P.R. - D.P.O.P. reînnoirea la fiecare 3 ani a licenței de funcționare, prezentând în acest sens următoarele documente:

a) cererea prin care se solicită reînnoirea licenței;

b) dovada activităților aflate în derulare și numărul de angajați:

c) cazierul fiscal și dovada achitării taxelor și impozitelor;

d) dovada achitării taxei de licențiere;

e) prezentarea listei cu materialele și tehnica ce face parte din dotarea societății, în funcție de obiectul de activitate;

f) copie a certificatului constatator eliberat de oficiul registrului comerțului privind situația actuală a societății;

g) licența în original.

Potrivit art. 8 din același act normativ, în cazul eliberării și reînnoirii licențelor societăților, avizul S.R.I. este obligatoriu, iar, potrivit art. 9, societățile care solicită eliberarea ori reînnoirea licenței pot avea ca obiect de activitate numai activitățile prevăzute de Legea nr. 333/2003.

Art. 10 din Normele metodologice statuează faptul că reînnoirea licențelor se poate solicita cu cel puțin 5 luni înaintea expirării termenului de valabilitate, or societatea reclamantă a fost notificată prin adresa din 21 octombrie 2010 cu privire la termenul la care expiră valabilitatea licenței sale, respectiv 29 iunie 2011, precum și demersurile pe care administratorul societății trebuie să le facă pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege pentru reînnoirea licenței de pază.

Din actele și lucrările dosarului rezultă cu evidență faptul că societatea reclamantă trebuia să depună documentația completă și corectă cu cel puțin 5 luni înainte ca licența să expire, obligație ce îi revenea acesteia conform prevederilor art. 10 din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004, în vigoare la data pronunțării sentinței recurate.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de fond că

paza obiectivelor, bunurilor, valorilor etc. nu constituie obiectul unic, și nici măcar principal, de activitate al societății reclamante, astfel cum impun dispozițiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 și ale art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, ori îndeplinirea condițiilor pentru deținerea licenței trebuie să subziste pe tot parcursul valabilității acesteia, precum și la momentul reînnoirii sale.

Față de aceste împrejurări, Curtea a constatat în mod corect că acțiunea nu este întemeiată în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte are în vedere faptul că din probele administrate în cauză de către reclamantă rezultă că societatea reclamantă a figurat cu obiect de activitate principal „agenții imobiliare” - cod C.A.E.N., apoi, conform codificării (potrivit Ordinului nr. 337/2007) - cod C.A.E.N. - Agenții imobiliare (a se vedea certificatul constatator emis de O.R.C. la data de 19 ianuarie 2011), având printre activitățile secundare pe cele referitoare la „investigația și protecția bunurilor și persoanelor” – cod C.A.E.N., respectiv „activități de protecție și gardă - cod C.A.E.N., precum și faptul că a îndeplinit cerințele menționate de autoritatea pârâtă în adresa din 14 aprilie 2011 (fila 11 dosar fond) cu privire la obiectul principal de activitate - cod C.A.E.N. de abia după pronunțarea sentinței recurate (astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare emis de O.N.R.C. la data de 10 iulie 2013, aflat la fila 26 dosar recurs).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta

SC N. SRL,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC N. SRL împotriva sentinței nr. 6799 din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2013.