ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 530/2015

Decizia nr. 530/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2707 din 25 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, a fost respins recursul recurentei-reclamante SC A. SRL București, ca nefondat, instanța reținând în motivare următoarele considerente:

Recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării legii de către judecătorii fondului, prin urmare, Înalta Curte a luat în examinare doar criticile de nelegalitate ce au putut fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele de netemeinicie neputând face obiectul analizei instanței de recurs.

S-a reținut astfel că obiectul litigiului are la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părțile litigante la data de 25 septembrie 2008 cu privire la apartamentul nr. 1 ce trebuia a se edifica pe terenul în suprafață de 236 m.p. situat în București, sector 1, în raport de care reclamanta a formulat mai multe capete de cerere.

Referitor la capetele de cerere nr. 1, 2 și 5 din acțiunea introductivă, în raport de care recurenta și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a acestora s-au reținut următoarele:

Criticile recurentei aduse deciziei recurate vizând lipsa de temei legal și motivele străine speței în soluționarea primului capăt de cerere ce are ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcției de mai sus au fost găsite neîntemeiate reținându-se că instanța de apel a făcut o corectă apreciere sub aspectul reținerii inadmisibilității acestui capăt de cerere față de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului care a fost și formulată și reprezintă un petit distinct în cadrul acțiunii.

Prin urmare, a reținut instanța, nu se poate susține că motivele instanței cu privire la soluția dată acestui capăt de cerere ar fi atât fără temei legal, cât și străine speței pentru faptul că nu coincide cu modul în care recurenta și-a expus propriul raționament, recurenta încercând să-și justifice susținerea prin atribuirea unei semnificații proprii noțiunii de „edificare”.

S-a mai observat faptul că prin argumentele aduse în sprijinul acestei critici recurenta a invocat o faptă ilicită diferită de cea din cererea introductivă, respectiv în recurs s-a făcut vorbire de constatarea caracterului ilicit al nașterii dobândirii dreptului asupra construcției de către promitentele vânzătoare, iar în cererea introductivă s-a făcut vorbire de constatarea caracterului ilicit al edificării construcției.

Nu au fost reținute nici criticile vizând încălcarea

dispozițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituția României și de art. 1020-1021 C. civ. cu privire la soluția dată celui de al doilea capăt al acțiunii, respectiv admiterea excepției lipsei de interes, constatându-se că în argumentarea

soluției pronunțate cu privire la capătul doi al acțiunii introductive, instanța de apel a analizat în ce măsură interesul reclamantei întrunește unul din atributele esențiale ce determină însăși existența dreptului material la acțiune, respectiv de a fi unul personal direct și actual, în sensul în care punerea în mișcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat.

Instanța a reținut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui capăt de cerere prin care să se constate că pârâtele intimate B., SC C. SRL și SC D. SRL nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcție.

În ceea ce privește presupusa încălcare a prevederilor art. 1020-1021 C. civ. s-a observat că nu s-au adus argumente în acest sens, astfel că instanța nu s-a putut substitui recurentei pentru a iniția eventuale ipoteze de analiză.

Cu privire la capătul 5 din acțiune, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepției inadmisibilității susținând că motivarea instanței sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea ci lipsa de interes.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curtea a reținut că, din considerentele deciziei recurate, rezultă cu evidență că instanța de apel nu a analizat și soluționat acest capăt de cerere prin prisma excepției lipsei de interes ci a arătat care sunt argumentele pentru care nu poate primi cererea, față de existența acțiunii în pretenții având la bază antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între părți, ce face obiectul capătului patru din acțiune, precum și raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În deplin acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte a reținut că în condițiile în care reclamanta a investit instanța și cu un petit în pretenții derivat din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate forma un petit separat care să constate solidaritatea pasivă știut fiind că în materie comercială solidaritatea este prezumată.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat și de conduita părților în cursul executării convenției

, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind

rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului.

Altfel spus, instanța a dat eficiență clauzelor contractuale, respectiv art. 6 alin. (2) din antecontract, reținând că rezoluțiunea convenției a intervenit de drept potrivit pactului comisoriu de grad III, față de neîndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor contractuale asumate, precum și față de

îndeplinirea de către pârâte atât a obligației de punere în întârziere cât și a notificării rezoluțiunii.

Acțiunea în rezoluțiune poate fi introdusă de partea în privința căreia angajamentul nu s-a realizat, însă dacă s-ar recunoaște o asemenea acțiune părții care nu-și execută obligația ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativității contractelor.

În acest context, s-a reținut că rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere și simpla declarație de rezoluțiune, fără a fi necesară intervenția instanței, motiv pentru care, în mod corect, s-a constatat că sunt de prisos a fi analizate aspectele invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condițiile în care reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate. Sub acest aspect, instanța a avut în vedere reciprocitatea și interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice, respectiv împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, implicând simultaneitatea de executare a acestor obligații.

S-a mai observat că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a criticat decizia instanței de apel sub aspectul necercetării fondului acțiunii cu privire la culpa pârâtelor în nerespectarea obligațiilor contractuale fiind invocate încălcarea mai multor norme legale, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., precum și a principiului libertății însă aceste critici nu se încadrează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 ci eventual celui prevăzut de art. 304 pct. 9, ca atare nu au fost primite, având în vedere că prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, respectiv prin voința lor, expresă, părțile înlocuiesc acțiunea în rezoluțiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convențională. Astfel că instanța de judecată nu este îndreptățită să se pronunțe referitor la oportunitatea desființării contractului, în condițiile în care pactul comisoriu și-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept.

Pornind de la un raționament confuz între rezoluțiunea convențională și rezoluțiunea judiciară recurenta a invocat în susținerea recursului aspecte ce țin de situația de fapt cu privire la probatoriul administrat și forța probantă a acestuia în raport de care a susținut că ar fi fost încălcate prevederile art. 1204, art. 1197 și art. 1182 C. civ., art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Nici aceste susțineri nu au putut fi analizate întrucât nu au făcut obiectul cercetării instanței de apel, având în vedere că rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu a avut loc în condițiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. pe cale judiciară, ci pe cale convențională ca urmare a activării pactului comisoriu expres inserat în convenție.

Decizia instanței de apel a mai fost criticată și prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractului din culpa sa la data de 28 august 2009, deși nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâți și nici achitată vreo taxă de timbru, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilității și a prevederilor Legii nr. 146/1997. Criticile nu au fost primite întrucât în cauză, s-a constatat că nu s-ar putea reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanța de apel verificând condițiile în care a operat rezoluțiunea convențională, nefiind încălcat principiul disponibilității sau al dreptului la apărare și nici norme legale ce țin de plata taxelor de timbru, cum greșit susține recurenta.

În ceea ce privește criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. prin prisma cărora s-a invocat nelegalitatea constatării la data de 28 august 2009 a rezoluțiunii din culpa reclamantei, încălcarea prevederilor art. 969, art. 1020 și art. 1021 C. civ., art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil și la un proces efectiv, precum și interpretarea greșită a actului dedus judecății, instanța de recurs a constatat că sub pretextul încălcării unor norme legale recurenta a redat aspecte ce vizează fondul litigiului susținând că instanța de apel nu le-ar fi analizat sau că instanța ar fi omis cercetarea îndeplinirii condițiilor pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 în antecontract.

S-a reținut însă că instanța de apel nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept, motiv pentru care nu se poate reproșa instanței că ar fi nesocotit norme ce țin de rezoluțiunea judiciară care poate avea loc în condițiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. Instanța de apel a dat eficiență legii părților reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligațiile contractuale asumate de către părți și constatând în mod corect că prin convenirea unui termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce, părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor.

În speță, s-a constatat că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu s-a putut reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform încheierii din 13 februarie 2013.

Dintr-un alt punct de vedere s-a constatat că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care a făcut vorbire recurenta.

În concluzie, s-a constatat că recurenta a reluat situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Ultima critică a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată, care a fost respinsă întrucât recurentul nu a arătat în concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și acordarea acestora, reținându-se că aprecierea cuantumului acestora este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat și,

constatând culpa procesuală a recurentei în declanșarea litigiului, în raport de cererile formulate de intimatele pârâte SC D. SRL, SC C. SRL și B., a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a obligat recurenta-reclamantă la plata sumei de 11.112 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare contestatoarea SC A. SRL București invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea arată că motivele contestației în anulare sunt cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., în sensul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreun motiv de recurs iar soluția instanței este rezultatul unei greșeli materiale.

În privința soluționării primului capăt de cerere se arată că motivul de recurs a fost de nelegalitate a soluționării excepției inadmisibilității față de care instanța de recurs a reținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii reținând inadmisibilitatea acestui capăt de cerere. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că reclamanta a invocat că acest capăt de cerere nu are ca temei răspunderea delictuală ci constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtelor asupra construcției iar instanța de recurs a cercetat altceva, și anume că acțiunea este inadmisibilă deoarece partea are deschisă calea acțiunii în realizare.

În privința soluționării celui de al doilea capăt de cerere, motivul de recurs a fost acela de nelegalitate a soluționării excepției lipsei de interes deoarece capătul doi de cerere prin care s-a cerut a se constata că primele 3 pârâte nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcție reprezintă o constatare a inexistenței dreptului celor două pârâte ce constituie culpa celor trei pârâte din perspectiva antecontractului și justifică dreptul contestatoarei de a cere rezoluțiunea contractului. Susține contestatoarea că instanța a reținut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui astfel de capăt de cerere și că nu a fost îngrădit accesul liber la justiție. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că instanța a afirmat că nu a fost îngrădit accesul la justiție fără însă a analiza nimic din motivul de recurs invocat.

În privința soluționării pe fond a acțiunii, respectiv capetele III și IV de cerere se arată că instanța nu a cercetat fondul pricinii, nici imposibilitatea culpabilă născută la 6 octombrie 2008 de executare a obligațiilor celor 3 pârâte, nici răspunderea acestora și nici nu a aplicat legea față de faptele ilicite ale celor trei pârâte; instanța a ignorat probele administrate, forța probantă impusă de lege a unor probe și a respins nelegal alte probe ce dovedesc răspunderea pârâtelor și lipsa răspunderii reclamantei; instanța a rupt legătura de interdependență și reciprocitate între obligațiile tuturor părților contractului sinalagmatic; instanța a cercetat altceva, a acordat ceea ce nu s-a cerut înrăutățind reclamantei propria situație în propria acțiune; nelegalitatea constatării ca intervenită la 28 august 2009 a rezoluțiunii din culpa reclamantei și nelegalitatea constatării ca intervenite a rezoluțiunii antecontractului din culpa reclamantei; instanța nu a invocat din oficiu nulitatea vădită a unor acte neavând astfel rol activ; lipsa de temei a acțiunii. Cercetarea instanței de recurs a fost că instanța de apel a dat eficiență legii părților, verificând obligațiile contractuale asumate de părți și constatând că prin convenirea unui termen de executare a unei dintre obligațiile reciproce, înseamnă că părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs iar soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale întrucât instanțele de fond nu au verificat obligațiile contractuale asumate de părți, aprecierea integrală și completă a probelor dar nici întreaga documentație existentă.

Arată contestatoarea că motivele de recurs au vizat critica mecanismului logico-juridic prin care în mod greșit nu s-a ajuns la concluzia intervenirii rezoluțiunii convenționale din culpa reclamantei și nu s-a ajuns la concluzia necesității admiterii acțiunii și dispunerii rezoluțiunii judiciare din culpa pârâtelor. Instanța de recurs nu a analizat nimic din mecanismul logico-juridic nici al rezoluțiunii judiciare iar din cel al rezoluțiunii convenționale a cercetat nelegal, respectiv numai parțial și cu încălcarea legii și a convenției dintre părți. Instanța de recurs nu a cercetat motivele de recurs prevăzut în cererea de recurs la punctul D II, DIV, DVI, DVII, D IX, și anume instanța nu a cercetat fondul acțiunii, nici imposibilitatea culpabilă născută la 06 octombrie 2008 de executare a obligațiilor celor 3 pârâte, nici răspunderea acestora și nici nu a aplicat legea față de faptele ilicite ale celor trei pârâte. Instanța a rupt legătura de interdependență și reciprocitate între obligațiile tuturor părților contractului sinalagmatic. Nelegalitatea constatării ca intervenită la 28 august 2009 a rezoluțiunii din culpa subscrisei. Necercetarea de către instanța de apel a nelegalității constatării ca intervenite a rezoluțiunii antecontractului din culpa subscrisei reclamante.

Prin soluția dată, instanța de recurs nu a cercetat nimic din motivele de recurs invocate, ci a preluat numai concluziile instanței de apel în sensul existenței unei rezoluțiuni convenționale și față de aceasta a apreciat că nu este cazul de nicio rezoluțiune judiciară, ceea ce arată omisiunea cercetării motivelor de recurs.

Se mai arată că, instanța de recurs a reținut că, pornind de la un raționament confuz între rezoluțiunea convențională și cea judiciară, recurenta a invocat în susținerea recursului aspecte ce țin de situația de fapt cu privire la probatoriul administrat și la forța probantă a acestuia susțineri care nu au făcut obiectul cercetării curții de apel. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că nu există nicio confuzie între rezoluțiunea convențională și cea judiciară și ambele tipuri de rezoluțiuni se pot aprecia numai în raport de modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile.

Se mai susține de către contestatoare că instanța de recurs a reținut că în cauză nu s-ar putea reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanța verificând condițiile în care a operat rezoluțiunea convențională, nefiind încălcat principiul disponibilității sau al dreptului la apărare și nici norme legale care țin de plata taxelor de timbru. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că acest motiv de recurs viza nelegalitatea soluției din perspectiva art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ. și a înrăutățirii propriei situații a reclamantului în propria acțiune, în lipsa unei cereri reconvenționale.

Contestatoarea mai arată că instanța de recurs a reținut că nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cazului, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, dezbaterile având loc în prezența părților. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că lipsa rolului activ al instanței a privit altceva, și anume faptul că instanța nu a cercetat nici probele administrate și nici aspectele invocate de reclamantă. Lipsa rolului activ a privit și critica instanței de apel care a considerat că apelanta reclamantă nu a contestat în justiție notificările trimise de cele trei promitente-vânzătoare, caz în care instanța de apel avea obligația să invoce din oficiu nulitatea acestora precum și faptul că instanța a respins nelegal și alte probe ce dovedesc culpa celor trei pârâte în edificarea construcției și în încălcarea obligațiilor lor din antecontractul de vânzare-cumpărare. Nici nulitatea invocată de recurentă direct în recurs pe cale de excepție a notificărilor trimise de cele două pârâte nu a fost cercetată de instanța de recurs.

Printr-o ultimă susținere se arată că instanța de recurs a reținut că, critica privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât recurenta nu a arătat în concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și acordarea acestora. Contestatoarea susține faptul că instanța a omis din greșeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că din cuprinsul motivului de recurs rezultă ca fiind încălcată legea părților, respectiv contractul dintre pârâte și avocat.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare prin prisma temeiului de drept invocat, o va respinge ca nefondată, pentru considerentele ce succed.

Contestatoarea a invocat în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Textul de lege prevede ipotezele în care soluția dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale sau instanța a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs.

În ceea ce privește prima ipoteză, noțiunea de greșeală materială are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite. Așadar, textul vizează vizează erori de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, deoarece a se da posibilitatea părților de a se plânge aceleași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac , astfel încât contestația în anulare ar deveni un recurs la recurs ceea ce este inadmisibil. În consecință numai o greșeală materială esențială care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare.

În cauză, contestatoarea a invocat greșita apreciere a probelor administrate în cauză și a obligațiilor părților, însă aceste critici nu vizează greșeli materiale ale instanței de judecată ci eventuale greșeli de judecată, astfel că, sub acest aspect, contestația este nefondată.

În susținerea ipotezei privind omisiunea cercetării unor motive de recurs, contestatoarea a expus punctual fragmente din decizia contestată arătând și analizând comparativ raționamentul instanței față de argumentele aduse de recurentă. În toate situațiile analizate contestatoarea își expune o variantă proprie de interpretare.

Înalta Curte, constată că obiectul acțiunii dedus judecății a vizat:

constatarea caracterul ilicit al edificării construcției pe terenul înscris în C.F. nr. x - București, sector 1, constatarea că primele 3 pârâte nu au drept să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcție; dispunerea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat î

n 25 septembrie 2008 de B.N.P. E.; dispunerea restabilirii situației anterioare în sensul obligării pârâtei SC C. SRL să restituie echivalentul sumei de 62.943 euro, la cursul B.N.R. din ziua plații efective; obligarea pârâtei SC D. SRL să restituie echivalentul sumei de 49.860 euro, la cursul B.N.R. din ziua plații efective; obligarea pârâtei B. să restituie echivalentul sumei de 36.558 euro, la cursul B.N.R. din ziua plații efective; obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată. Reclamanta a depus la dosar și cerere completatoare, prin care a solicitat și constatarea solidarității pasive a primelor 3 pârâte pentru restituirea întregii sume de 49.362,20 euro.

Toate aceste capete de cerere au fost soluționate de instanța de fond, iar soluția a fost menținută în apel.

Analizând decizia instanței de recurs sub aspectul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte, constată că au fost cercetate toate motivele de nelegalitate invocate, iar instanța le-a respins punctual menținând decizia atacată, după cum urmează:

În privința primului capăt de cerere, respins ca inadmisibil, instanța de recurs a arătat că este legală soluția instanței de apel față de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului pe care a și formulat-o și reprezintă un petit distinct în cadrul acțiunii.

În privința capătului doi de cerere, i

nstanța a reținut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui capăt de cerere prin care să se constate că pârâtele intimate B., SC C. SRL și SC D. SRL nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcție.

În privința soluționării pe fond a acțiunii, respectiv capetele III și IV de cerere prin care se arată că nu a fost cercetat fondul pricinii, instanța de recurs a confirmat soluția reținând că rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere și simpla declarație de rezoluțiune, fără a fi necesară intervenția instanței, acest aspect făcând de prisos analiza aspectelor invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condițiile în care s-a reținut culpa acesteia în privința neîndeplinirii obligațiilor asumate. Reținându-se incidența rezoluțiunii din culpa reclamantei, criticile subsidiare acestor capete de cerere au fost respinse întrucât acestea nu mai prezintă interes pe fondul pricinii, consecințele constatării rezoluțiunii răsfrângându-se în mod direct și asupra acestora.

Cu privire la capătul 5 din acțiune prin care recurenta reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepției inadmisibilității susținând că motivarea instanței sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea, ci lipsa de interes, Înalta Curte, a reținut că din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidență că instanța de apel nu a analizat și soluționat acest capăt de cerere prin prisma excepției lipsei de interes, ci a arătat că

în materie comercială solidaritatea este prezumată.

Față de aceste aspecte constatate, Înalta Curte, reține că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate, contestatoarea criticând în fapt raționamentul instanței iar nu omisiunea cercetării din greșeală a vreunui motiv de recurs.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ., prevăd la pct. 1-9 motivele de casare sau modificare a unei hotărâri, iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului pe care îl sprijină.

Art. 318 C. proc. civ. nu permite instanței a dispune reformarea unei hotărâri pe baza unor argumente de fapt, sau de drept indicate de parte, deoarece instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurentă în dezvoltarea unui motiv de casare sau modificare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit motivul neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentei.

Drept urmare, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc, nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac.

Contestatoarea este nemulțumită în realitate de soluția instanței de recurs și de considerentele reținute atunci când a înlăturat argumentele invocate în susținerea recursului său, urmărind în realitate o rejudecare a cauzei, fără a se încadra în limitele impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Având în vedere că textul de lege invocat în susținerea contestației impune ca și condiție omisiunea cercetării vreunui motiv de recurs iar din conținutul contestației nu rezultă îndeplinirea acestei condiții, Înalta Curte, va respinge contestația ca nefondată.

Înalta Curte, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimați, ca neîntemeiată, având în vedere că facturile depuse în susținerea cererii nu fac referire la contractul de asistență juridică încheiat în vederea reprezentării părților în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL București împotriva deciziei nr. 2707 din 25 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, ca nefondată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimați, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 17 februarie 2015.