ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2188/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2188/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea formulată la data de 16 ianuarie

2013 și înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. 270/119/2013,

reclamantul T.V. l-a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Întorsura Buzăului,

prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune

materiale și morale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

În drept, au fost

invocate disp. art. 998 și urm. C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 97 din 12 februarie 2015, Tribunalul Covasna a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât.

A respins cererea de

chemare în judecată, formulată de reclamantul T.V., în contradictoriu cu

pârâtul Orașul Întorsura Buzăului prin Primar, ca neîntemeiată.

A obligat

reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

În fapt, între

reclamantul T.V. și pârâtul Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, s-a încheiat

Contractul de închiriere C1 din 21 martie 1990, prin care reclamantul a primit

în locațiune suprafața de 5.000 mp teren, situată în orașul Întorsura Buzăului

și cunoscută ca Parcul Tineretului, pe întreaga durată a existenței lucrărilor

și dotărilor efectuate. Pe suprafața respectivă de teren se afla Complexul de

agrement; în contract se preciza că, în situația în care, într-o perioadă de 1

an, funcționarea complexului este întreruptă, contractul de închiriere va fi

considerat reziliat de drept.

Ulterior încheierii

acestui contract, petentul a înființat, în anul 1992, SC D.Î. SRL, societate

care a deținut în patrimoniul său imobilul-construcție restaurant din cadrul

Complexului de agrement (nu este cunoscută modalitatea în care acest imobil a

intrat în patrimoniul societății, părțile nefăcând niciun fel de precizări în

acest sens).

La data de 11

februarie 2003, s-a încheiat între părți actul adițional la contract, prin care

acestea au convenit micșorarea suprafeței de 5.000 mp la 500 mp, în vederea

depozitării materialelor pentru regularizarea râului Buzău (suprafața practic

aferentă restaurantului). Conform art. 7 din acest act adițional, la încetarea

contractului, locatarul era obligat să elibereze în termen de 45 de zile

spațiul închiriat pe cheltuiala proprie.

În urma executării

silite a SC D.Î. SRL, societate în faliment, imobilul construcție restaurant a

fost adjudecat de către Orașul Întorsura Buzăului, la data de 11 februarie

2008.

În ședința

Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie

2008, la care a participat și reclamantul T.V., în calitate de consilier local,

s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L. a suprafeței de 5.000 mp,

în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe.

În acest sens, la

data de 24 februarie 2010, firma de construcții ce urma să construiască aceste

blocuri a demolat lucrările care se aflau pe terenul respectiv, în vederea

începerii construcției blocurilor.

Ca atare, reclamantul

a introdus prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând

obligarea pârâtului Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, la plata sumei de

550.000 RON către reclamant, cu titlu de daune, respectiv 300.000 RON daune

materiale și 250.000 RON daune morale.

Instanța a reținut

că trebuie avute în vedere disp. art. 84 C. proc. civ., ce stabilesc nu numai

dreptul, ci și obligația instanței de a da o calificare corectă cererii,

independent de denumirea la care s-a oprit cel care a formulat-o, fără să

confere însă instanței posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt și de

drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția. Prin urmare, în

conformitate cu principiul disponibilității, instanța de judecată este ținută

de cauza acțiunii, pe care nu o poate schimba din oficiu, prin cauză,

înțelegând situația de fapt calificată juridic.

În speța de față,

reclamantul, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin notele de ședință

depuse pe parcursul judecății, a precizat în mod expres că daunele respective

reprezintă prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, temeiul

juridic fiind art. 998, 999 C. civ.

În consecință,

instanța a analizat pretenția reclamantului prin prisma răspunderii civile

delictuale, și nu prin prisma răspunderii civile contractuale, cu toate că,

între părți, a fost încheiat un contract.

Analizând prioritar

excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la temeiul de drept

anterior reținut, instanța a constatat că, potrivit art. 3 din Decretul nr.

167/1958, termenul de prescripție aplicabil acțiunilor personale care însoțesc

drepturile subiective civile de creanță este de 3 ani, iar, potrivit art. 8 din

același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea. Legiuitorul a stabilit astfel două momente alternative de la care începe să

curgă prescripția, și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a

celui care răspunde de ea și momentul obiectiv, (determinat judecătorește), al

datei la care trebuia ori putea să cunoască aceste elemente.

Or, presupusa faptă

ilicită a fost săvârșită la data de 24 februarie 2010, moment la care au fost

demolate investițiile solicitate prin acțiune. De la acel moment începe să

curgă termenul de prescripție de 3 ani, fiind fără relevanță momentul la care a

fost reziliat contractul dintre părți, întrucât cauza nu se judecă pe tărâmul

răspunderii contractuale, ci pe cel al răspunderii delictuale. În acest

context, toate susținerile pârâtului referitoare la atragerea răspunderii

contractuale nu își găsesc aplicabilitate și nu vor face obiectul analizei

instanței.

Prin urmare, acțiunea

introdusă de reclamant la data de 16 ianuarie 2013 este introdusă în interiorul

termenului de prescripție, motiv pentru care excepția a fost respinsă.

Pe fond, instanța a

reținut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale în conformitate cu

art. 998, 999 C. civ., se cer a fi întrunite următoarele condiții: existența

unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.

În ceea ce privește

fapta ilicită, reclamantul a susținut că aceasta ar consta în dispoziția

pârâtului de a fi distruse investițiile arătate în acțiune.

În acest sens, se

impune a preciza următoarele: conform celor învederate instanței de către

reclamant prin cererea de chemare în judecată, la data demolării

construcțiilor, Contractul de închiriere C1 era încă în vigoare. Prin urmare,

orice prejudiciu produs de partea co-contractantă trebuia analizat prin prisma

răspunderii contractuale, având în vedere faptul că, între părți, se presupune

că actul își producea încă efectele juridice. Or, răspunderea civilă delictuală

este angajată numai în măsura în care, între părțile procesului, nu există un

contract. Ca atare, în condițiile în care reclamantul și-a fundamentat

pretenția pe răspunderea civilă delictuală, trebuie pornit de la premisa că

respectivul contract nu mai exista, fiind reziliat anterior.

Reținând această

premisă, a rezilierii contractului, trebuie avute în vedere prevederile art. 7

din actul adițional, potrivit căruia, la încetarea contractului, locatorul era

obligat să elibereze în termen de 45 de zile spațiul închiriat pe cheltuiala

proprie; faptul că nu s-a întâmplat astfel reprezentând o atitudine culpabilă a

reclamantului.

Nu trebuie pierdut

din vedere nici faptul că, prin actul adițional, suprafața închiriată a rămas

de doar 500 mp, în loc de 5.000 mp. Prin urmare, restul de 4.500 mp, suprafață

de teren pe care se găseau o parte din lucrările ce au fost ulterior demolate,

ar fi trebuit eliberați de acesta încă din anul 2003.

Cu alte cuvinte,

reclamantul ar fi trebuit ca, la momentul la care au fost demarate lucrările de

demolare, să fi ridicat singur, pe propria cheltuială, acele lucrări, cu mulți

ani înainte.

Trebuie amintit și

aspectul că reclamantul a participat, în calitate de consilier local, la

ședința Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30

septembrie 2008, la care s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L. a

suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe.

Hotărârea respectivă a constituit temeiul legal al demarării lucrărilor de

construcție a celor 4 blocuri și, implicit, a lucrărilor de demolare. Or,

reclamantul a votat pentru adoptarea acestei hotărâri, așa cum rezultă din

procesul-verbal aflat la dosar, singurele abțineri fiind din partea altor

persoane. Prin urmare, cunoscând ce se va întâmpla cu terenul respectiv, cel

mai târziu la acel moment, ar fi trebuit să-și ridice lucrările. În plus, nu

poate invoca ulterior, în instanță, existența unei fapte ilicite la care a

concurat și el, prin votul dat în calitatea sa de consilier local, pentru simplul

fapt că aceasta intră în directă coliziune cu principiul de drept "nemo

auditur propriam turpitudinem allegans", principiu conform căruia nimeni

nu poate, prin apărările pe care le face în cadrul unui proces civil, să își

invoce propria culpă.

În acest context,

reținând că unitatea administrativ–teritorială și-a exercitat atributul

dispoziției dreptului de proprietate asupra imobilului și a dispus eliberarea

terenului în vederea construirii unor blocuri, fapt girat de însuși reclamantul

prin votul său, instanța a constatat că nu se pune problema existenței vreunei

fapte ilicite, premisă a atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește

prejudiciul, instanța a reținut că, pentru a fi apt a se constitui într-o

condiție necesară atragerii răspunderii civile delictuale, acesta trebuie să

existe, să fie cert și actual. Or, în speță, instanța a constatat că nici

prejudiciul invocat nu este cert.

Astfel, în cauză, a

fost întocmit un raport de expertiză tehnică, care a evaluat investițiile

solicitate de către reclamant, în baza afirmațiilor acestuia și a documentelor

puse la dispoziție.

Însă, se constată că

anumite investiții, ca de exemplu împrejmuirea perimetrului cu gard, au la bază

facturi eliberate pentru SC D.Î. SRL, și nu pentru T.V., patrimoniul persoanei

fizice neputându-se confunda cu patrimoniul persoanei juridice.

Factura exhibată de

reclamant ca indicând costul terenului de tenis menționează generic

"lucrări de construcții", la dosar, neexistând nicio altă probă care

să susțină valoarea acestei investiții sau pe cel care a realizat-o.

Existența pe terenul

în litigiu a căsuțelor de camping menționate de reclamant nu este susținută de

vreo altă probă administrată în cauză. De asemenea, nu există dovada că

alimentarea cu apă, energie electrică și introducerea telefonului și a

canalizării menajere nu sunt investiții aferente restaurantului, or, acest

activ aparținea persoanei juridice SC D.Î. SRL, și nu persoanei fizice T.V.,

după distincțiile mai sus făcute.

Băncile, toboganele,

panourile de la grădina de vară și gardul de fier au fost ridicate de către

reclamant, conform declarației martorului B.C.M.

Prin urmare, pe de o

parte, nu există documente justificative cu privire la o parte din investiții,

pe de altă parte, nu s-a dovedit cu certitudine că aceste investiții au și fost

realizate de persoana fizică T.V., pentru ca distrugerea acestora să atragă

producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestuia.

În consecință,

reținând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv

existența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, tribunalul a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată.

Conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ., față de soluția de admitere a acțiunii, instanța a

dispus obligarea reclamantului, aflat în culpă procesuală, la plata parțială a

cheltuielilor de judecată către pârât, respectiv 1.000 RON, constatând că

onorariul de avocat solicitat în cauză, în cuantum de 7.000 RON, este

disproporționat față de munca prestată, nesubscriindu-se noțiunii de rezonabil,

prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea acestuia.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel părțile.

Prin apelul formulat,

pârâtul Orașul Întorsura Buzăului a solicitat schimbarea în parte a sentinței,

în sensul acordării cheltuielilor de judecată de 7.000 RON, motivând că

fundamentul cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții adverse.

Onorariul se poate acorda parțial, dacă se dovedește abuzul de drept, nedovedit

în cauză, onorariul fiind de 1,27 % din obiectul cererii.

Prin apelul formulat,

reclamantul T.V. a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea

apelului, s-a susținut că instanța a omis să precizeze dacă fapta a fost comisă

în timpul derulării contractului sau după rezilierea unilaterală și când s-a

reziliat contractul, întrucât, de la această dată, se poate analiza faptul

ilicit, care poate fi o încălcare a obligațiilor contractuale sau o răspundere

delictuală.

Dacă fapta ilicită

s-a produs anterior rezilierii, este o răspundere contractuală, dacă s-a produs

după acest moment, o răspundere delictuală.

În ce privește culpa,

s-a arătat că intră în atribuțiile reclamantului ridicarea lucrărilor, dar nu

s-a arătat de la ce dată se consideră reziliat contractul, pentru a se calcula

cele 45 zile. Prin necomunicarea măsurii de reziliere, demolarea lucrărilor

constituie faptă ilicită. Se adaugă incertitudinea locației terenului din

H.C.L. care determină o culpă a pârâtului. Astfel, toate planșele depuse la

dosar de pârâtă se referă la strada S., inclusiv Autorizația de demolare din 24

iulie 2013, deși imobilul închiriat este pe strada B.R.

Chiar dacă rezilierea

s-a produs în ședința consiliului local, trebuia comunicat în scris chiriașului

acest lucru. În consecință, reclamantul se află și acum în cadrul termenului de

grație de ridicare a lucrărilor executate.

Prin adresa A1 din 2

martie 2010, reclamantul a solicitat comunicarea actului de reziliere și

motivul pentru care nu i s-a acordat termenul de grație de 45 zile, conform

contractului de închiriere, la care pârâta nu a răspuns.

În ce privește

reducerea suprafeței, instanța nu a ținut cont că reducerea s-a realizat cu

acordul primăriei și primarului de la acea dată, în vederea staționării

utilajelor folosite la lucrările hidrotehnice de amenajare a râului Buzău și

că, după finalizarea lucrărilor, s-a revenit la suprafața inițială.

În ceea ce privește

fapta ilicită, la ședința de consiliu local, reclamantul nu a votat, deoarece

regulamentul interzice, fiind persoană interesată. După acea ședință, când se

susține că a intervenit momentul rezilierii, reclamantul a continuat să

funcționeze în complex, până la demolarea acestuia.

Cu privire la

prejudiciu, deși se reține existența lucrărilor executate de reclamant, iar

expertiza a evidențiat lucrările, distrugerea lor și prejudiciul cauzat,

instanță arată că sunt inexistente, nedovedite.

Cu privire la

rezilierea de drept a contractului, înainte de a ajunge la termenul scadent din

contract, este de menționat că imobilul restaurant și-a încetat activitatea, nu

din cauza managementului defectuos, cum se susține, ci din cauza altor condiții

comerciale obiective.

Prin Decizia nr.

632Ap din 13 mai 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins

apelurile declarate de reclamantul T.V. și de pârâtul Orașul Întorsura

Buzăului, prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 97 din 12 februarie 2015,

pronunțată de Tribunalul Covasna, pentru următoarele considerente:

Prin Contractul de

închiriere C1 din 21 martie 1990, încheiat între locatorul Primăria Orașului

Buzău și locatarul T.V., s-a închiriat suprafața de 5.000 mp, în zona Parcul

Tineretului, pentru construirea unui complex de agrement, termenul fiind

prelungit la 20 ani de la încheierea contractului, prin actul adițional din 10

aprilie 1991.

Cu privire la locația

terenului, acesta este situat în zona Parcul Tineretului, pe strada B., conform

actului adițional, acest teren fiind localizat, prin H.C.L., pe strada S.,

rezultând, din depoziția martorului B.C.M., că s-a schimbat denumirea

străzilor.

În contract s-a

prevăzut că terenul se închiriază pe întreaga perioadă a existenței lucrărilor

și dotărilor, iar, în situația în care în anii următori se întrerupe în mod

nejustificat funcționarea complexului, conform destinației, și se dă o altă

întrebuințare terenului decât cea prevăzută în autorizație, contractul va fi

considerat reziliat de drept, iar, conform art. 14 din actul adițional 2 din

2003, contractul de închiriere încetează de drept, în cazul în care locatarul

nu achită chiria pe o perioadă de un an.

Prin actul adițional

2 din 2003, s-a modificat suprafața închiriată de la 5.000 mp la 500 mp, cu o

chirie de 0,3 dolar USA pe lună, stabilindu-se expres la art. 4, că, în cazul

în care locatarul solicită mărirea suprafeței ocupate, părțile convin la plata

unei chirii majorate, direct proporțional cu mărirea suprafeței, iar, potrivit

art. 7, la încetarea definitivă a contractului, locatarul este obligat să

elibereze, în termen de 45 zile și pe cheltuiala proprie, spațiul închiriat,

iar contractul poate fi modificat numai prin acordul părților, care se va

materializa într-un act adițional, pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, părțile datorând despăgubiri.

În ceea ce privește

reducerea suprafeței de la 5.000 mp la 500 mp, susținerea reclamantului, în

sensul revenirii după finalizarea lucrărilor la suprafața inițială, este

neîntemeiată, în lipsa unui act prevăzut expres de actul adițional, nefiind

făcută nici dovada plății unei chirii corespunzătoare întregii suprafețe de

5.000 mp. Conform adresei din 16 octombrie 2013, ultimele plăți cu titlu de

chirie, achitate pentru teren de către reclamant, sunt din 12 iulie 2007.

Reclamantul nu a

dovedit plata chiriei după acest moment.

Prin procesul-verbal

de adjudecare, încheiat la 11 februarie 2008, de lichidatorul judiciar al

debitoarei SC D.Î. SRL, s-a vândut către Primăria Orașului Buzău construcția

restaurant de pe terenul închiriat reclamantului.

În ședința

Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie

2008, la care a participat și reclamantul T.V., în calitate de consilier local,

s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L. a suprafeței de 5.000 mp,

în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe, hotărârea fiind votată și de

către reclamant, în calitate de consilier, dintre cei 13 consilieri prezenți,

fiind 11 voturi pentru și două abțineri, din partea consilierilor B.G. și P.C.,

fiind corectă susținerea instanței de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30

septembrie 2008, contractul a încetat, reclamantul fiind obligat, potrivit

prevederilor contractuale, să-și ridice lucrările, după această dată,

reclamantul nemaiavând titlu pentru ocuparea acestui teren, intervenind

rezilierea de drept, spațiul nemaiputând fi folosit conform destinației.

Din depoziția

martorului B.C., inginer al firmei care a construit blocurile, rezultă că

reclamantul a ridicat băncile, toboganele, panourile de la grădina de vară și

gardul din fier și că, la data dezafectării terenului, a fost demontată pista

de popice și spart terenul de tenis.

În Încheierea din 15

mai 2014, reclamantul a recunoscut că a ridicat băncile și toboganele, iar,

prin încheierea de la dezbaterea apelului, s-a susținut că a ridicat gardul,

căsuțele de camping, balansoarul. Prin expertiza tehnică efectuată, s-au

evaluat gardul, căsuțele camping, grupurile sanitare, fosele septice, pista de

popice, terenul de tenis, platforma de gunoi, aleile și spațiile de verzi,

fiind stabilită valoarea actualizată a amenajărilor la 703.000 RON, iar, după

scăderea uzurii în timp, la 142.690 RON.

Reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ. care reglementează

răspunderea delictuală, condițiile răspunderii delictuale fiind fapta ilicită,

prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.

În condițiile în care

raporturile dintre părți sunt reglementate de un contract, nu se poate face

abstracție de prevederile contractuale în examinarea condițiilor răspunderii.

Existând obligația contractuală

a ridicării lucrărilor de către reclamant după încetarea contractului în speță,

contractul fiind reziliat de drept din 2008, nu poate fi reținută ca faptă

ilicită dezafectarea terenului care a avut loc la 24 februarie 2010, neavând

relevanță faptul că reclamantul nu a fost notificat anterior, iar, în lipsa

faptei ilicite, pârâtul nu răspunde civil.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă

onorariul de avocat, atunci când constată că valoarea lui este

disproporționată, în raport de amplitudinea și complexitatea cauzei.

Cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare și să aibă o valoare

rezonabilă . Or, la 15 termene de judecată, pârâtul a fost reprezentat de

consilier juridic, avocatul împuternicit fiind angajat doar pentru al 16-lea

termen de judecată, din cele 21 termene de judecată, onorariul în cuantum de

7.000 RON fiind exagerat, iar reducerea cheltuielilor de judecată la 1.000 RON

fiind corectă.

Astfel, onorariul se

poate acorda parțial, nu doar în caz de abuz, ci și în cazul în care este

disproporționat față de complexitatea cauzei și munca avocatului.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul T.V., solicitând admiterea recursului și

modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului contra

Sentinței civile nr. 97 din 12 februarie 2015 a Tribunalului Covasna și

schimbării în totalitate a hotărârii instanței de fond, prin admiterea acțiunii

și obligarea intimatului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de

703.000 RON, stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară realizat în

cauză, și a daunelor morale de 250.000 RON.

Recurentul a expus

următoarele motive de recurs:

Motivul de recurs

prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de judecată a

interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit

neîndoielnic al cererii de chemare în judecată.

Astfel, recurentul a

cerut să fie despăgubit pentru contravaloarea investițiilor efectuate în Parcul

Tineretului din orașul Întorsura Buzăului, pe un teren de 5.000 mp,

proprietatea localității, în temeiul contractului de închiriere C1 din 21

martie 1990, prelungit prin actul adițional din 10 aprilie 1991 cu încă 20 de

ani, construcții care au fost demolate abuziv, din dispoziția conducerii

Orașului Întorsura Buzăului, în data de 24 februarie 2010, sub pretextul

construirii unor blocuri A.N.L., pe terenul respectiv.

Terenul în discuție

era situat, la data închirierii, pe str. B., și nu pe str. S., între cele două

terenuri neexistând identitate

Instanța de fond și

instanța de apel au considerat că terenul în litigiu este situat pe str. S.,

când, în realitate, investițiile proprietatea recurentului, care au fost

demolate, s-au aflat pe str. B.

Prin Hotărârea nr. 43

din 30 septembrie 2008 a Consiliului Local al Orașului Întorsura Buzăului, s-a

decis ca terenul de 5.000 mp, situat pe str. S. să fie trecut în folosință

către A.N.L., în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe. Construirea

blocurilor A.N.L. nu s-a decis pe str. B., ci pe str. S., și, de aceea, este

abuzivă demolarea investițiilor recurentului. Astfel, nu are nici o relevanță

că ulterior s-a schimbat adresa terenului, respectiv de pe str. B., pe str. S.

Instanța de apel a

reținut că terenul în discuție este situat pe str. S., această adresă rezultând

atât din H.C.L., cât și din contractul încheiat de pârâtă cu A.N.L., dar și din

declarația martorului B.C.M.

Or, din declarația

martorului B.C.M., a rezultat că terenul pe care urma să se construiască

blocurile era indicat pe str. S., însă, la momentul respectiv, terenul se afla

pe str. T., în prezent, fiind modificate străzile.

În mod greșit

instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, au reținut că, în ședința

Consiliului local din 30 septembrie 2008, la care ar fi participat și

recurentul, în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosință

gratuită către A.N.L. a suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4

blocuri de locuințe, hotărârea fiind votată și de către recurent. În

continuare, instanța de apel a subliniat că ar fi corectă susținerea instanței

de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30 septembrie 2008, contractul de

locațiune al recurentului ar fi încetat, acesta fiind obligat, potrivit

prevederilor contractuale, să-și ridice lucrările, după această dată,

nemaiavând titlu pentru ocuparea terenului în litigiu, intervenind rezilierea

de drept, iar spațiul nemaiputând fi folosit conform destinației.

Recurentul a învederat

că, la data de 30 septembrie 2008, nu mai era consilier local și, așa cum

rezultă din răspunsurile la interogatoriul intimatei, la pct. 10, a participat

la acea ședință, fiind invitat de primarul localității, și nu pentru că ar fi

avut calitatea de consilier local. De altfel, acest fapt rezultă și din

adeverința anexată la dosar. În aceste condiții, nu avea cum să voteze pentru

adoptarea hotărârii din 30 septembrie 2008, câtă vreme nu mai era consilier

local, ci, așa cum a rezultat din procesul-verbal al ședinței din 30 septembrie

2008, s-a opus la atribuirea terenului respectiv către A.N.L. pentru

construirea de blocuri.

După ce, în data de

24 februarie 2008, firma constructoare a blocurilor A.N.L. a distrus

investițiile făcute de recurent pe terenul de 5.000 mp, în data de 8 martie

2010, a primit o notificare semnată de primarul B.L., datată 26 februarie 2010,

prin care i s-a adus la cunoștință rezilierea de drept a contractului de

închiriere C1/1990, despre care s-a scris că ar expira la 21 martie 2010, fiind

invitat să-și ridice toate construcțiile și amenajările existente pe teren.

Această comunicare, deși este datată 26 februarie 2010, a fost făcută ulterior

datei de 24 februarie 2010, când firma constructoare a intrat pe terenul

închiriat și s-au distrus investițiile recurentului.

Greșit instanța de

apel a considerat că, după reducerea suprafeței închiriate de la 5.000 mp la

500 mp, nu s-ar fi revenit la continuarea închirierii suprafeței de 5.000 mp.

Există actul adițional de prelungire a contractului de închiriere inițial din

10 aprilie 1991, pe 20 de ani, ceea ce demonstrează că s-a prelungit

închirierea inițială a terenului de 5.000 mp.

În raport de

aspectele relevate, este evident că instanța de fond și instanța de apel au

schimbat înțelesul vădit al cererii sale de chemare în judecată, deoarece au

interpretat greșit actele deduse judecății, adoptând o soluție greșită de

respingere a acțiunii.

Recurentul a invocat

și motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea

recurată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Chiar dacă a

considerat că răspunderea intimatei ar fi o răspundere contractuală și a

analizat atitudinea acesteia în raport de prevederile contractuale, instanța de

apel și instanța de fond au apreciat că contractul de închiriere a fost

reziliat de drept din 2008 și nu au considerat ca faptă ilicită dezafectarea

terenului din 24 februarie 2010. De asemenea, instanța de apel a considerat ca

nu are relevanță că recurentul nu a fost notificat anterior datei de 24 februarie

2010, lipsind astfel fapta ilicită.

Recurentul consideră

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece nu se poate

vorbi despre o reziliere de drept a contractului de închiriere din anul 2008,

în condițiile în care recurentului nu i s-a adus la cunoștință o asemenea

reziliere a contractului. Când s-au demolat investițiile recurentului, în 24

februarie 2010, contractul de închiriere nu era reziliat, nici de drept și nici

prin înțelegerea părților, mai cu seamă că, și în ședința Consiliului Local din

30 septembrie 2008, a cerut să i se comunice poziția primăriei față de

contractul de închiriere și față de investițiile făcute pe terenul respectiv.

Nu are nici o

relevanță că ultimele plăți de chirie datează din anul 2007, atâta timp cât a

făcut investiții însemnate după anul 1991, din bani împrumutați de la bancă, și

acestea existau pe teren.

Intimatul pârât

Orașul Întorsura Buzăului a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., solicitând să fie anulat recursul formulat de către

recurent, iar, în subsidiar, să se dispună respingerea recursului, ca nefondat,

având în vedere următoarele motive:

Potrivit art. 304 C.

proc. civ. anterior, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai

pentru motive de nelegalitate. În speță, motivele de casare sunt limitate la

cele prevăzute în articolul menționat, fiind parcursă și etapa procesuală a

apelului. Astfel, în această cauză, recursul este o cale de atac ce se poate

exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, prevăzute, în mod expres și

limitativ, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

În acest sens,

motivele invocate de către recurent nu pot fi încadrate în vreunul dintre

cazurile limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci reprezintă, practic,

nemulțumirea recurentului față de modalitatea de interpretare a probelor de

către instanța de fond și instanța de apel, fără a fi dezvoltată vreo critică

față de soluțiile celor două instanțe.

Astfel, deși instanța

de fond a pronunțat soluția raportat la motivele de fapt și de drept pe care

recurentul a înțeles să le invoce, iar instanța de apel nu a făcut altceva

decât să confirme legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond, totuși,

recurentul reiterează motivele din cererea de chemare în judecată și pe cele

din cererea de apel, fără a invoca criterii de nelegalitate ale sentinței și

deciziei pronunțate în cauză.

Având în vedere că

motivele de recurs privesc modalitatea de apreciere a probelor, fără a exista

critici de nelegalitate cu privire la decizia pronunțată, intimata a apreciat

că suntem în prezența nemotivării recursului, iar sancțiunea, în acest caz,

constă în nulitatea recursului.

Pe fondul cauzei,

s-au reiterat de către intimat aspecte de fapt analizate de ambele instanțe.

În etapa procesuală a

recursului a fost depusă de către recurent, în temeiul art. 305 C. proc. civ.,

adeverința din 28 mai 2015, emisă de unitatea administrativ-teritorială Oraș

Întorsura Buzăului.

În ședința publică

din 14 octombrie 2015, instanța a pus în dezbaterea părților excepția nulității

recursului, invocată de intimat, prin întâmpinare.

Analizând cu

prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția procesuală a

nulității recursului, invocată de intimat, din perspectiva imposibilității

încadrării criticilor formulate în dispozițiile exhaustive ale art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Dispozițiile legale

stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși

cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs

urmând a fi arătat și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor

critici de nelegalitate, conform celor expuse limitativ în art. 304 pct. 1 - 9

din C. proc. civ.

Totodată, instanța

este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează

exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care

dispune că "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul

din motivele prevăzute de art. 304".

Sancțiunea

nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor în care există motive de ordine publică.

De aceea, atunci când

se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de

parte într-unul din motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece nu orice nemulțumire

a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia nulității

recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există doar

excepția care privește motivele de ordine publică, deoarece instanța de recurs

poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care pot fi

încadrate în motivele expres prevăzute de art. 304 din cod, ori cele de ordine

publică care pot fi invocate din oficiu de instanță, dar trebuie obligatoriu

puse în dezbaterea părților.

În speță însă,

recurentul nu formulează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi

examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute

limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar.

Astfel, din

perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța de

apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul

vădit neîndoielnic a cererii sale de chemare în judecată.

Or, pct. 8 al art.

304 C. proc. civ. nu se referă la natura și conținutul cererii de chemare în

judecată, ci la natura și conținutul unui act juridic, înțeles ca negotium

juris.

În consecință,

nearătând în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului unui act juridic,

recurentul nu poate determina controlul de legalitate în temeiul pct. 8 al art.

304 C. proc. civ., care este inoperant în cauză.

Procedând în

continuare la examinarea recursului, se poate observa că recurentul, în

argumentarea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterează

situația de fapt, expusă atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât

și în cuprinsul cererii de apel și critică, într-o manieră contradictorie,

greșita reținere a situației de fapt, sub aspectul amplasamentului terenului în

litigiu, calității sale de consilier local și participării la ședința

consiliului local la care s-a decis atribuirea terenului în litigiu pentru

construirea blocurilor A.N.L., prelungirii sau nu a contractului de închiriere

încheiat cu intimatul, etc., ca urmare a aprecierii eronate a probelor

administrate în cauză.

În acest context,

criticile formulate de către recurent nu vizează argumentele relevate de

instanța de apel în motivarea soluției pronunțată și care s-au raportat la

analiza elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și urm.

C. civ., iar, prin intermediul lor, nu se indică textul legal încălcat sau

greșit aplicat în soluționarea apelului și nu se argumentează aplicarea unui

text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de

ipotezele la care ar fi incidentă ori restrângerea nejustificată a aplicării

prevederilor acesteia sau interpretarea greșită a unui text legal corespunzător

situației de fapt.

Or, condiția

esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate

instanței, în raport de soluția pronunțată având ca obiect cererea cu care a

fost învestită și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., cerință care nu este

satisfăcută în cauză.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății

anterioare. Or, în calea de atac a recursului, nu are loc o devoluare a

fondului cauzei, această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile

expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Astfel, se poate

concluziona că recurentul invocă în fapt, în susținerea demersului său

judiciar, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (când

hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea

eronată a probelor administrate), dar acesta a fost abrogat prin art. I pct.

112 din O.U.G. nr. 139/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, în consecință,

nu mai poate constitui un motiv de recurs valid în actuala reglementare.

În ceea ce privește

criticile noi invocate de recurent la momentul susținerii concluziilor asupra

recursului, prin care tinde să susțină teza potrivit căreia instanța de apel ar

fi schimbat temeiul juridic al cererii, întrucât prima instanță ar fi fost

învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, iar nu delictuală, acestea

nu pot fi primite, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului legal

imperativ de motivare a recursului, contrazic însuși conținutul cererii de

chemare în judecată, formulată prin apărător ales, care este întemeiată pe

dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. și motivele de apel prin care reclamantul

apelant pretindea îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și

solicita antrenarea acestei răspunderi.

Mai mult, prin

invocarea unor astfel de critici se tinde a se schimba, în recurs, cauza

juridică a cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil din

perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că, în apel, nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, coroborat cu art. 316 C. proc.

civ., potrivit căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se

aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor

cuprinse în acest capitol.

Pentru considerentele

expuse, întrucât criticile formulate de recurent nu se circumscriu cadrului

legal conferit de art. 304 C. proc. civ. și nu au putut fi decelate în cauză

motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat împotriva Deciziei nr.

632Ap din 13 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.V. împotriva Deciziei nr. 632Ap din 13 mai 2015 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI