ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2188/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea formulată la data de 16 ianuarie 2013 și înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. 270/119/2013, reclamantul T.V. l-a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune materiale și morale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate disp. art. 998 și urm. C. civ. Prin Sentința civilă nr. 97 din 12 februarie 2015, Tribunalul Covasna a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât. A respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul T.V., în contradictoriu cu pârâtul Orașul Întorsura Buzăului prin Primar, ca neîntemeiată.

A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele considerente: În fapt, între reclamantul T.V. și pârâtul Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, s-a încheiat Contractul de închiriere C1 din 21 martie 1990, prin care reclamantul a primit în locațiune suprafața de 5.000 mp teren, situată în orașul Întorsura Buzăului și cunoscută ca Parcul Tineretului, pe întreaga durată a existenței lucrărilor și dotărilor efectuate. Pe suprafața respectivă de teren se afla Complexul de agrement; în contract se preciza că, în situația în care, într-o perioadă de 1 an, funcționarea complexului este întreruptă, contractul de închiriere va fi considerat reziliat de drept.

Ulterior încheierii acestui contract, petentul a înființat, în anul 1992, SC D.Î. SRL, societate care a deținut în patrimoniul său imobilul-construcție restaurant din cadrul Complexului de agrement (nu este cunoscută modalitatea în care acest imobil a intrat în patrimoniul societății, părțile nefăcând niciun fel de precizări în acest sens). La data de 11 februarie 2003, s-a încheiat între părți actul adițional la contract, prin care acestea au convenit micșorarea suprafeței de 5.000 mp la 500 mp, în vederea depozitării materialelor pentru regularizarea râului Buzău (suprafața practic aferentă restaurantului). Conform art. 7 din acest act adițional, la încetarea contractului, locatarul era obligat să elibereze în termen de 45 de zile spațiul închiriat pe cheltuiala proprie.

În urma executării silite a SC D.Î. SRL, societate în faliment, imobilul construcție restaurant a fost adjudecat de către Orașul Întorsura Buzăului, la data de 11 februarie 2008. În ședința Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care a participat și reclamantul T.V., în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L. a suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe. În acest sens, la data de 24 februarie 2010, firma de construcții ce urma să construiască aceste blocuri a demolat lucrările care se aflau pe terenul respectiv, în vederea începerii construcției blocurilor. Ca atare, reclamantul a introdus prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtului Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, la plata sumei de 550.000 RON către reclamant, cu titlu de daune, respectiv 300.000 RON daune materiale și 250.000 RON daune morale.

Instanța a reținut că trebuie avute în vedere disp. art. 84 C. proc. civ., ce stabilesc nu numai dreptul, ci și obligația instanței de a da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel care a formulat-o, fără să confere însă instanței posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția. Prin urmare, în conformitate cu principiul disponibilității, instanța de judecată este ținută de cauza acțiunii, pe care nu o poate schimba din oficiu, prin cauză, înțelegând situația de fapt calificată juridic. În speța de față, reclamantul, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin notele de ședință depuse pe parcursul judecății, a precizat în mod expres că daunele respective reprezintă prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, temeiul juridic fiind art. 998, 999 C. civ.

În consecință, instanța a analizat pretenția reclamantului prin prisma răspunderii civile delictuale, și nu prin prisma răspunderii civile contractuale, cu toate că, între părți, a fost încheiat un contract. Analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la temeiul de drept anterior reținut, instanța a constatat că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil acțiunilor personale care însoțesc drepturile subiective civile de creanță este de 3 ani, iar, potrivit art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Legiuitorul a stabilit astfel două momente alternative de la care începe să curgă prescripția, și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv, (determinat judecătorește), al datei la care trebuia ori putea să cunoască aceste elemente. Or, presupusa faptă ilicită a fost săvârșită la data de 24 februarie 2010, moment la care au fost demolate investițiile solicitate prin acțiune. De la acel moment începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, fiind fără relevanță momentul la care a fost reziliat contractul dintre părți, întrucât cauza nu se judecă pe tărâmul răspunderii contractuale, ci pe cel al răspunderii delictuale. În acest context, toate susținerile pârâtului referitoare la atragerea răspunderii contractuale nu își găsesc aplicabilitate și nu vor face obiectul analizei instanței.

Prin urmare, acțiunea introdusă de reclamant la data de 16 ianuarie 2013 este introdusă în interiorul termenului de prescripție, motiv pentru care excepția a fost respinsă. Pe fond, instanța a reținut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale în conformitate cu art. 998, 999 C. civ., se cer a fi întrunite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite. În ceea ce privește fapta ilicită, reclamantul a susținut că aceasta ar consta în dispoziția pârâtului de a fi distruse investițiile arătate în acțiune. În acest sens, se impune a preciza următoarele: conform celor învederate instanței de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, la data demolării construcțiilor, Contractul de închiriere C1 era încă în vigoare.

Prin urmare, orice prejudiciu produs de partea co-contractantă trebuia analizat prin prisma răspunderii contractuale, având în vedere faptul că, între părți, se presupune că actul își producea încă efectele juridice. Or, răspunderea civilă delictuală este angajată numai în măsura în care, între părțile procesului, nu există un contract. Ca atare, în condițiile în care reclamantul și-a fundamentat pretenția pe răspunderea civilă delictuală, trebuie pornit de la premisa că respectivul contract nu mai exista, fiind reziliat anterior. Reținând această premisă, a rezilierii contractului, trebuie avute în vedere prevederile art. 7 din actul adițional, potrivit căruia, la încetarea contractului, locatorul era obligat să elibereze în termen de 45 de zile spațiul închiriat pe cheltuiala proprie; faptul că nu s-a întâmplat astfel reprezentând o atitudine culpabilă a reclamantului.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, prin actul adițional, suprafața închiriată a rămas de doar 500 mp, în loc de 5.000 mp. Prin urmare, restul de 4.500 mp, suprafață de teren pe care se găseau o parte din lucrările ce au fost ulterior demolate, ar fi trebuit eliberați de acesta încă din anul 2003. Cu alte cuvinte, reclamantul ar fi trebuit ca, la momentul la care au fost demarate lucrările de demolare, să fi ridicat singur, pe propria cheltuială, acele lucrări, cu mulți ani înainte. Trebuie amintit și aspectul că reclamantul a participat, în calitate de consilier local, la ședința Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L.

a suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe. Hotărârea respectivă a constituit temeiul legal al demarării lucrărilor de construcție a celor 4 blocuri și, implicit, a lucrărilor de demolare. Or, reclamantul a votat pentru adoptarea acestei hotărâri, așa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosar, singurele abțineri fiind din partea altor persoane. Prin urmare, cunoscând ce se va întâmpla cu terenul respectiv, cel mai târziu la acel moment, ar fi trebuit să-și ridice lucrările. În plus, nu poate invoca ulterior, în instanță, existența unei fapte ilicite la care a concurat și el, prin votul dat în calitatea sa de consilier local, pentru simplul fapt că aceasta intră în directă coliziune cu principiul de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", principiu conform căruia nimeni nu poate, prin apărările pe care le face în cadrul unui proces civil, să își invoce propria culpă.

În acest context, reținând că unitatea administrativ–teritorială și-a exercitat atributul dispoziției dreptului de proprietate asupra imobilului și a dispus eliberarea terenului în vederea construirii unor blocuri, fapt girat de însuși reclamantul prin votul său, instanța a constatat că nu se pune problema existenței vreunei fapte ilicite, premisă a atragerii răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că, pentru a fi apt a se constitui într-o condiție necesară atragerii răspunderii civile delictuale, acesta trebuie să existe, să fie cert și actual. Or, în speță, instanța a constatat că nici prejudiciul invocat nu este cert. Astfel, în cauză, a fost întocmit un raport de expertiză tehnică, care a evaluat investițiile solicitate de către reclamant, în baza afirmațiilor acestuia și a documentelor puse la dispoziție.

Însă, se constată că anumite investiții, ca de exemplu împrejmuirea perimetrului cu gard, au la bază facturi eliberate pentru SC D.Î. SRL, și nu pentru T.V., patrimoniul persoanei fizice neputându-se confunda cu patrimoniul persoanei juridice. Factura exhibată de reclamant ca indicând costul terenului de tenis menționează generic "lucrări de construcții", la dosar, neexistând nicio altă probă care să susțină valoarea acestei investiții sau pe cel care a realizat-o. Existența pe terenul în litigiu a căsuțelor de camping menționate de reclamant nu este susținută de vreo altă probă administrată în cauză. De asemenea, nu există dovada că alimentarea cu apă, energie electrică și introducerea telefonului și a canalizării menajere nu sunt investiții aferente restaurantului, or, acest activ aparținea persoanei juridice SC D.Î.

SRL, și nu persoanei fizice T.V., după distincțiile mai sus făcute. Băncile, toboganele, panourile de la grădina de vară și gardul de fier au fost ridicate de către reclamant, conform declarației martorului B.C.M. Prin urmare, pe de o parte, nu există documente justificative cu privire la o parte din investiții, pe de altă parte, nu s-a dovedit cu certitudine că aceste investiții au și fost realizate de persoana fizică T.V., pentru ca distrugerea acestora să atragă producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestuia. În consecință, reținând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de soluția de admitere a acțiunii, instanța a dispus obligarea reclamantului, aflat în culpă procesuală, la plata parțială a cheltuielilor de judecată către pârât, respectiv 1.000 RON, constatând că onorariul de avocat solicitat în cauză, în cuantum de 7.000 RON, este disproporționat față de munca prestată, nesubscriindu-se noțiunii de rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea acestuia. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel părțile. Prin apelul formulat, pârâtul Orașul Întorsura Buzăului a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul acordării cheltuielilor de judecată de 7.000 RON, motivând că fundamentul cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții adverse.

Onorariul se poate acorda parțial, dacă se dovedește abuzul de drept, nedovedit în cauză, onorariul fiind de 1,27 % din obiectul cererii. Prin apelul formulat, reclamantul T.V. a solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea apelului, s-a susținut că instanța a omis să precizeze dacă fapta a fost comisă în timpul derulării contractului sau după rezilierea unilaterală și când s-a reziliat contractul, întrucât, de la această dată, se poate analiza faptul ilicit, care poate fi o încălcare a obligațiilor contractuale sau o răspundere delictuală. Dacă fapta ilicită s-a produs anterior rezilierii, este o răspundere contractuală, dacă s-a produs după acest moment, o răspundere delictuală.

În ce privește culpa, s-a arătat că intră în atribuțiile reclamantului ridicarea lucrărilor, dar nu s-a arătat de la ce dată se consideră reziliat contractul, pentru a se calcula cele 45 zile. Prin necomunicarea măsurii de reziliere, demolarea lucrărilor constituie faptă ilicită. Se adaugă incertitudinea locației terenului din H.C.L. care determină o culpă a pârâtului. Astfel, toate planșele depuse la dosar de pârâtă se referă la strada S., inclusiv Autorizația de demolare din 24 iulie 2013, deși imobilul închiriat este pe strada B.R. Chiar dacă rezilierea s-a produs în ședința consiliului local, trebuia comunicat în scris chiriașului acest lucru. În consecință, reclamantul se află și acum în cadrul termenului de grație de ridicare a lucrărilor executate.

Prin adresa A1 din 2 martie 2010, reclamantul a solicitat comunicarea actului de reziliere și motivul pentru care nu i s-a acordat termenul de grație de 45 zile, conform contractului de închiriere, la care pârâta nu a răspuns. În ce privește reducerea suprafeței, instanța nu a ținut cont că reducerea s-a realizat cu acordul primăriei și primarului de la acea dată, în vederea staționării utilajelor folosite la lucrările hidrotehnice de amenajare a râului Buzău și că, după finalizarea lucrărilor, s-a revenit la suprafața inițială. În ceea ce privește fapta ilicită, la ședința de consiliu local, reclamantul nu a votat, deoarece regulamentul interzice, fiind persoană interesată. După acea ședință, când se susține că a intervenit momentul rezilierii, reclamantul a continuat să funcționeze în complex, până la demolarea acestuia.

Cu privire la prejudiciu, deși se reține existența lucrărilor executate de reclamant, iar expertiza a evidențiat lucrările, distrugerea lor și prejudiciul cauzat, instanță arată că sunt inexistente, nedovedite. Cu privire la rezilierea de drept a contractului, înainte de a ajunge la termenul scadent din contract, este de menționat că imobilul restaurant și-a încetat activitatea, nu din cauza managementului defectuos, cum se susține, ci din cauza altor condiții comerciale obiective. Prin Decizia nr. 632Ap din 13 mai 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul T.V.

și de pârâtul Orașul Întorsura Buzăului, prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 97 din 12 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Covasna, pentru următoarele considerente: Prin Contractul de închiriere C1 din 21 martie 1990, încheiat între locatorul Primăria Orașului Buzău și locatarul T.V., s-a închiriat suprafața de 5.000 mp, în zona Parcul Tineretului, pentru construirea unui complex de agrement, termenul fiind prelungit la 20 ani de la încheierea contractului, prin actul adițional din 10 aprilie 1991. Cu privire la locația terenului, acesta este situat în zona Parcul Tineretului, pe strada B., conform actului adițional, acest teren fiind localizat, prin H.C.L., pe strada S., rezultând, din depoziția martorului B.C.M., că s-a schimbat denumirea străzilor.

În contract s-a prevăzut că terenul se închiriază pe întreaga perioadă a existenței lucrărilor și dotărilor, iar, în situația în care în anii următori se întrerupe în mod nejustificat funcționarea complexului, conform destinației, și se dă o altă întrebuințare terenului decât cea prevăzută în autorizație, contractul va fi considerat reziliat de drept, iar, conform art. 14 din actul adițional 2 din 2003, contractul de închiriere încetează de drept, în cazul în care locatarul nu achită chiria pe o perioadă de un an.

Prin actul adițional 2 din 2003, s-a modificat suprafața închiriată de la 5.000 mp la 500 mp, cu o chirie de 0,3 dolar USA pe lună, stabilindu-se expres la art. 4, că, în cazul în care locatarul solicită mărirea suprafeței ocupate, părțile convin la plata unei chirii majorate, direct proporțional cu mărirea suprafeței, iar, potrivit art. 7, la încetarea definitivă a contractului, locatarul este obligat să elibereze, în termen de 45 zile și pe cheltuiala proprie, spațiul închiriat, iar contractul poate fi modificat numai prin acordul părților, care se va materializa într-un act adițional, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, părțile datorând despăgubiri.

În ceea ce privește reducerea suprafeței de la 5.000 mp la 500 mp, susținerea reclamantului, în sensul revenirii după finalizarea lucrărilor la suprafața inițială, este neîntemeiată, în lipsa unui act prevăzut expres de actul adițional, nefiind făcută nici dovada plății unei chirii corespunzătoare întregii suprafețe de 5.000 mp. Conform adresei din 16 octombrie 2013, ultimele plăți cu titlu de chirie, achitate pentru teren de către reclamant, sunt din 12 iulie 2007. Reclamantul nu a dovedit plata chiriei după acest moment. Prin procesul-verbal de adjudecare, încheiat la 11 februarie 2008, de lichidatorul judiciar al debitoarei SC D.Î. SRL, s-a vândut către Primăria Orașului Buzău construcția restaurant de pe terenul închiriat reclamantului.

În ședința Consiliului local al Orașului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care a participat și reclamantul T.V., în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L. a suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe, hotărârea fiind votată și de către reclamant, în calitate de consilier, dintre cei 13 consilieri prezenți, fiind 11 voturi pentru și două abțineri, din partea consilierilor B.G. și P.C., fiind corectă susținerea instanței de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30 septembrie 2008, contractul a încetat, reclamantul fiind obligat, potrivit prevederilor contractuale, să-și ridice lucrările, după această dată, reclamantul nemaiavând titlu pentru ocuparea acestui teren, intervenind rezilierea de drept, spațiul nemaiputând fi folosit conform destinației.

Din depoziția martorului B.C., inginer al firmei care a construit blocurile, rezultă că reclamantul a ridicat băncile, toboganele, panourile de la grădina de vară și gardul din fier și că, la data dezafectării terenului, a fost demontată pista de popice și spart terenul de tenis. În Încheierea din 15 mai 2014, reclamantul a recunoscut că a ridicat băncile și toboganele, iar, prin încheierea de la dezbaterea apelului, s-a susținut că a ridicat gardul, căsuțele de camping, balansoarul. Prin expertiza tehnică efectuată, s-au evaluat gardul, căsuțele camping, grupurile sanitare, fosele septice, pista de popice, terenul de tenis, platforma de gunoi, aleile și spațiile de verzi, fiind stabilită valoarea actualizată a amenajărilor la 703.000 RON, iar, după scăderea uzurii în timp, la 142.690 RON.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală, condițiile răspunderii delictuale fiind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția. În condițiile în care raporturile dintre părți sunt reglementate de un contract, nu se poate face abstracție de prevederile contractuale în examinarea condițiilor răspunderii. Existând obligația contractuală a ridicării lucrărilor de către reclamant după încetarea contractului în speță, contractul fiind reziliat de drept din 2008, nu poate fi reținută ca faptă ilicită dezafectarea terenului care a avut loc la 24 februarie 2010, neavând relevanță faptul că reclamantul nu a fost notificat anterior, iar, în lipsa faptei ilicite, pârâtul nu răspunde civil.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat, atunci când constată că valoarea lui este disproporționată, în raport de amplitudinea și complexitatea cauzei. Cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare și să aibă o valoare rezonabilă . Or, la 15 termene de judecată, pârâtul a fost reprezentat de consilier juridic, avocatul împuternicit fiind angajat doar pentru al 16-lea termen de judecată, din cele 21 termene de judecată, onorariul în cuantum de 7.000 RON fiind exagerat, iar reducerea cheltuielilor de judecată la 1.000 RON fiind corectă. Astfel, onorariul se poate acorda parțial, nu doar în caz de abuz, ci și în cazul în care este disproporționat față de complexitatea cauzei și munca avocatului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul T.V., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului contra Sentinței civile nr. 97 din 12 februarie 2015 a Tribunalului Covasna și schimbării în totalitate a hotărârii instanței de fond, prin admiterea acțiunii și obligarea intimatului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 703.000 RON, stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară realizat în cauză, și a daunelor morale de 250.000 RON. Recurentul a expus următoarele motive de recurs: Motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată.

Astfel, recurentul a cerut să fie despăgubit pentru contravaloarea investițiilor efectuate în Parcul Tineretului din orașul Întorsura Buzăului, pe un teren de 5.000 mp, proprietatea localității, în temeiul contractului de închiriere C1 din 21 martie 1990, prelungit prin actul adițional din 10 aprilie 1991 cu încă 20 de ani, construcții care au fost demolate abuziv, din dispoziția conducerii Orașului Întorsura Buzăului, în data de 24 februarie 2010, sub pretextul construirii unor blocuri A.N.L., pe terenul respectiv.

Terenul în discuție era situat, la data închirierii, pe str. B., și nu pe str. S., între cele două terenuri neexistând identitate Instanța de fond și instanța de apel au considerat că terenul în litigiu este situat pe str. S., când, în realitate, investițiile proprietatea recurentului, care au fost demolate, s-au aflat pe str. B. Prin Hotărârea nr. 43 din 30 septembrie 2008 a Consiliului Local al Orașului Întorsura Buzăului, s-a decis ca terenul de 5.000 mp, situat pe str. S. să fie trecut în folosință către A.N.L., în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe. Construirea blocurilor A.N.L. nu s-a decis pe str. B., ci pe str. S., și, de aceea, este abuzivă demolarea investițiilor recurentului.

Astfel, nu are nici o relevanță că ulterior s-a schimbat adresa terenului, respectiv de pe str. B., pe str. S. Instanța de apel a reținut că terenul în discuție este situat pe str. S., această adresă rezultând atât din H.C.L., cât și din contractul încheiat de pârâtă cu A.N.L., dar și din declarația martorului B.C.M. Or, din declarația martorului B.C.M., a rezultat că terenul pe care urma să se construiască blocurile era indicat pe str. S., însă, la momentul respectiv, terenul se afla pe str. T., în prezent, fiind modificate străzile. În mod greșit instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, au reținut că, în ședința Consiliului local din 30 septembrie 2008, la care ar fi participat și recurentul, în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosință gratuită către A.N.L.

a suprafeței de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuințe, hotărârea fiind votată și de către recurent. În continuare, instanța de apel a subliniat că ar fi corectă susținerea instanței de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30 septembrie 2008, contractul de locațiune al recurentului ar fi încetat, acesta fiind obligat, potrivit prevederilor contractuale, să-și ridice lucrările, după această dată, nemaiavând titlu pentru ocuparea terenului în litigiu, intervenind rezilierea de drept, iar spațiul nemaiputând fi folosit conform destinației. Recurentul a învederat că, la data de 30 septembrie 2008, nu mai era consilier local și, așa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriul intimatei, la pct. 10, a participat la acea ședință, fiind invitat de primarul localității, și nu pentru că ar fi avut calitatea de consilier local.

De altfel, acest fapt rezultă și din adeverința anexată la dosar. În aceste condiții, nu avea cum să voteze pentru adoptarea hotărârii din 30 septembrie 2008, câtă vreme nu mai era consilier local, ci, așa cum a rezultat din procesul-verbal al ședinței din 30 septembrie 2008, s-a opus la atribuirea terenului respectiv către A.N.L. pentru construirea de blocuri. După ce, în data de 24 februarie 2008, firma constructoare a blocurilor A.N.L. a distrus investițiile făcute de recurent pe terenul de 5.000 mp, în data de 8 martie 2010, a primit o notificare semnată de primarul B.L., datată 26 februarie 2010, prin care i s-a adus la cunoștință rezilierea de drept a contractului de închiriere C1/1990, despre care s-a scris că ar expira la 21 martie 2010, fiind invitat să-și ridice toate construcțiile și amenajările existente pe teren.

Această comunicare, deși este datată 26 februarie 2010, a fost făcută ulterior datei de 24 februarie 2010, când firma constructoare a intrat pe terenul închiriat și s-au distrus investițiile recurentului. Greșit instanța de apel a considerat că, după reducerea suprafeței închiriate de la 5.000 mp la 500 mp, nu s-ar fi revenit la continuarea închirierii suprafeței de 5.000 mp. Există actul adițional de prelungire a contractului de închiriere inițial din 10 aprilie 1991, pe 20 de ani, ceea ce demonstrează că s-a prelungit închirierea inițială a terenului de 5.000 mp. În raport de aspectele relevate, este evident că instanța de fond și instanța de apel au schimbat înțelesul vădit al cererii sale de chemare în judecată, deoarece au interpretat greșit actele deduse judecății, adoptând o soluție greșită de respingere a acțiunii.

Recurentul a invocat și motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Chiar dacă a considerat că răspunderea intimatei ar fi o răspundere contractuală și a analizat atitudinea acesteia în raport de prevederile contractuale, instanța de apel și instanța de fond au apreciat că contractul de închiriere a fost reziliat de drept din 2008 și nu au considerat ca faptă ilicită dezafectarea terenului din 24 februarie 2010. De asemenea, instanța de apel a considerat ca nu are relevanță că recurentul nu a fost notificat anterior datei de 24 februarie 2010, lipsind astfel fapta ilicită. Recurentul consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece nu se poate vorbi despre o reziliere de drept a contractului de închiriere din anul 2008, în condițiile în care recurentului nu i s-a adus la cunoștință o asemenea reziliere a contractului.

Când s-au demolat investițiile recurentului, în 24 februarie 2010, contractul de închiriere nu era reziliat, nici de drept și nici prin înțelegerea părților, mai cu seamă că, și în ședința Consiliului Local din 30 septembrie 2008, a cerut să i se comunice poziția primăriei față de contractul de închiriere și față de investițiile făcute pe terenul respectiv. Nu are nici o relevanță că ultimele plăți de chirie datează din anul 2007, atâta timp cât a făcut investiții însemnate după anul 1991, din bani împrumutați de la bancă, și acestea existau pe teren. Intimatul pârât Orașul Întorsura Buzăului a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să fie anulat recursul formulat de către recurent, iar, în subsidiar, să se dispună respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere următoarele motive: Potrivit art. 304 C. proc.

civ. anterior, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. În speță, motivele de casare sunt limitate la cele prevăzute în articolul menționat, fiind parcursă și etapa procesuală a apelului. Astfel, în această cauză, recursul este o cale de atac ce se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, prevăzute, în mod expres și limitativ, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt. În acest sens, motivele invocate de către recurent nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci reprezintă, practic, nemulțumirea recurentului față de modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de fond și instanța de apel, fără a fi dezvoltată vreo critică față de soluțiile celor două instanțe.

Astfel, deși instanța de fond a pronunțat soluția raportat la motivele de fapt și de drept pe care recurentul a înțeles să le invoce, iar instanța de apel nu a făcut altceva decât să confirme legalitatea și temeinicia soluției instanței de fond, totuși, recurentul reiterează motivele din cererea de chemare în judecată și pe cele din cererea de apel, fără a invoca criterii de nelegalitate ale sentinței și deciziei pronunțate în cauză. Având în vedere că motivele de recurs privesc modalitatea de apreciere a probelor, fără a exista critici de nelegalitate cu privire la decizia pronunțată, intimata a apreciat că suntem în prezența nemotivării recursului, iar sancțiunea, în acest caz, constă în nulitatea recursului.

Pe fondul cauzei, s-au reiterat de către intimat aspecte de fapt analizate de ambele instanțe. În etapa procesuală a recursului a fost depusă de către recurent, în temeiul art. 305 C. proc. civ., adeverința din 28 mai 2015, emisă de unitatea administrativ-teritorială Oraș Întorsura Buzăului. În ședința publică din 14 octombrie 2015, instanța a pus în dezbaterea părților excepția nulității recursului, invocată de intimat, prin întâmpinare. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția procesuală a nulității recursului, invocată de intimat, din perspectiva imposibilității încadrării criticilor formulate în dispozițiile exhaustive ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Dispozițiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor critici de nelegalitate, conform celor expuse limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ. Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., care dispune că "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304". Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care există motive de ordine publică. De aceea, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există doar excepția care privește motivele de ordine publică, deoarece instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în motivele expres prevăzute de art. 304 din cod, ori cele de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de instanță, dar trebuie obligatoriu puse în dezbaterea părților. În speță însă, recurentul nu formulează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar. Astfel, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurentul pretinde că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic a cererii sale de chemare în judecată. Or, pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu se referă la natura și conținutul cererii de chemare în judecată, ci la natura și conținutul unui act juridic, înțeles ca negotium juris. În consecință, nearătând în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului unui act juridic, recurentul nu poate determina controlul de legalitate în temeiul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care este inoperant în cauză. Procedând în continuare la examinarea recursului, se poate observa că recurentul, în argumentarea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reiterează situația de fapt, expusă atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și în cuprinsul cererii de apel și critică, într-o manieră contradictorie, greșita reținere a situației de fapt, sub aspectul amplasamentului terenului în litigiu, calității sale de consilier local și participării la ședința consiliului local la care s-a decis atribuirea terenului în litigiu pentru construirea blocurilor A.N.L., prelungirii sau nu a contractului de închiriere încheiat cu intimatul, etc., ca urmare a aprecierii eronate a probelor administrate în cauză.

În acest context, criticile formulate de către recurent nu vizează argumentele relevate de instanța de apel în motivarea soluției pronunțată și care s-au raportat la analiza elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și urm. C. civ., iar, prin intermediul lor, nu se indică textul legal încălcat sau greșit aplicat în soluționarea apelului și nu se argumentează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care ar fi incidentă ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea greșită a unui text legal corespunzător situației de fapt. Or, condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate instanței, în raport de soluția pronunțată având ca obiect cererea cu care a fost învestită și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., cerință care nu este satisfăcută în cauză. Prin urmare, fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Astfel, se poate concluziona că recurentul invocă în fapt, în susținerea demersului său judiciar, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate), dar acesta a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 139/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, în consecință, nu mai poate constitui un motiv de recurs valid în actuala reglementare. În ceea ce privește criticile noi invocate de recurent la momentul susținerii concluziilor asupra recursului, prin care tinde să susțină teza potrivit căreia instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii, întrucât prima instanță ar fi fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, iar nu delictuală, acestea nu pot fi primite, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului legal imperativ de motivare a recursului, contrazic însuși conținutul cererii de chemare în judecată, formulată prin apărător ales, care este întemeiată pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ.

și motivele de apel prin care reclamantul apelant pretindea îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și solicita antrenarea acestei răspunderi. Mai mult, prin invocarea unor astfel de critici se tinde a se schimba, în recurs, cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil din perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, coroborat cu art. 316 C. proc. civ., potrivit căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Pentru considerentele expuse, întrucât criticile formulate de recurent nu se circumscriu cadrului legal conferit de art. 304 C. proc. civ. și nu au putut fi decelate în cauză motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 632Ap din 13 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva Deciziei nr. 632Ap din 13 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI