ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1278/2015

Decizia nr. 1278/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 33/COM/2014 a Tribunalului Alba s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar Cabinetul individual de insolvență B., în contradictoriu cu pârâtul C.

A fost respins capătul de acțiune pentru folos de tras nerealizat și dobândă legală și obligat pârâtul să plătească reclamantei 149.943,93 RON, despăgubiri, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acțiunii, 23 ianuarie 2013, precum și suma de 5.130 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că, primul capăt de acțiune este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că, în fapt, între părți s-a încheiat Contractul de închiriere x din 3 aprilie 2008, în baza căruia reclamanta a închiriat suprafața de 2 ha teren forestier în vederea defrișării acestuia și exploatării acestui teren în regim de carieră de piatră. Prețul chiriei a fost stabilit la 5.000 RON/ha/lună.

Reclamanta a imputat pârâtului prin acțiune că după încheierea contractului de închiriere, pârâtul nu a continuat demersurile sale în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra terenului închiriat, motiv pentru care au fost blocați în obținerea permisului de exploatare a noii cariere în suprafață de 2 ha teren și că deși a purtat corespondență cu pârâtul pe această temă, acesta nu a pus la dispoziție actele necesare, motiv pentru care nu a reușit niciodată să exploateze terenul forestier închiriat, pentru exploatarea de piatră.

S-a mai reținut că reclamanta a invocat răspunderea contractuală a pârâtului, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligației de a continua demersurile sale în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra terenului închiriat.

Instanța de fond a reținut că astfel cum reiese din cuprinsul contractului, Cap. 6.2 Obligațiile proprietarului, o asemenea obligație nu era impusă prin contract proprietarului, că și dacă ar fi existat o asemenea obligație, C. nu putea intabula terenul respectiv, întrucât doar la data de 27 august 2010 s-a emis titlul de proprietate, chiar dacă punerea în posesie s-a realizat anterior, în anul 2008, C. fiind într-o imposibilitate obiectivă de a proceda la intabularea terenului în discuție.

Capătul 2 de acțiune a fost găsit întemeiat în parte cu privire la suma de 149.943,93 RON, despăgubiri, precum și la dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acțiunii, 23 ianuarie 2013, tribunalul apreciind că se impune obligarea pârâtului doar la plata sumei reprezentând cheltuielile de derocare și redevența minieră, calculate în completarea la raportul de expertiză contabilă întocmită la solicitarea instanței de expertul contabil D.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel C. și SC A. SRL.

I. Apelantul C. a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată aferente.

În motivarea cererii se arată că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de derocare și redevența pentru cantitatea de steril abandonată pe bunul închiriat, neputându-se vorbi despre o îmbogățire fără justă cauză întrucât materia primă a fost abandonată pe bunul închiriat, iar reclamantul a refuzat ridicarea cantității de materie primă și nici nu a revendicat-o.

Apelanta a apreciat că o altă eroare a instanței de fond a fost obligarea sa la plata redevenței miniere aferente materiei prime în sumă de 52.560 RON, din actele dosarului rezultând că reclamanta nu a achitat față de stat redevența, aceasta nereprezentând nici un cost de producție pentru A. întrucât statul este prejudiciat.

În ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 149.943,93 RON reprezentând cheltuieli de producție și redevența minieră pentru cantitatea de piatră și steril abandonată de reclamant, apelanta a apreciat că această dispoziție este nelegală având în vedere că acea cantitate nu a fost revendicată niciodată de reclamant și nici solicitată cu ocazia invitației la conciliere, cantitatea respectivă neavând valoare economică. În cuprinsul aceleași cereri se apreciază de apelantă că reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru a promova o astfel de cerere întrucât acea cantitate de piatră nu a fost separată de carieră și nu a fost relocată, astfel produsul piatră rămâne în proprietatea proprietarului carierei.

II. Apelanta SC A. SRL a solicitat schimbarea sentinței apelate inclusiv a încheierii de ședință prin care a fost soluționată excepția prescripției și în urma rejudecării admiterea în totalitate a cererii cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale.

În motivare, SC A. SRL a arătat că a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., începând cu luna noiembrie 2012 iar la data de 17 decembrie 2012 a înregistrat pe rolul Tribunalului Alba acțiunea în pretenții ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2012. Având în vedere că instanța de fond a impus plata taxei judiciare de timbru iar reclamanta a refuza să o achite cererea a fost anulată iar cauza a fost înregistrată la data de 23 ianuarie 2013. Având în vedere prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., sens în care soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune apare ca nelegală.

În ceea ce privește capătul II al cererii, apelanta a considerat soluția instanței de fond ca fiind neîntemeiată având în vedere că aceasta nu a analizat cererile prin prisma prevederilor legale invocate, respectiv art. 969, art. 1073, art. 1082, art. 1084 din Vechiul C. civ.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 476 din 19 noiembrie 2014, a admis apelul declarat de apelantul C.

A schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL societate în insolvență prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu pârâtul C.

A respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar, a reținut, în esență, că rezilierea Contractului de închiriere x din 3 aprilie 2008 a avut loc prin Sentința comercială nr. 22/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. x/107/2010, că în urma rezilierii contractului pârâta a continuat să folosească terenul închiriat fără însă a ridica piatra de pe acest teren, în condițiile în care în cauză nu s-a făcut nici o dovadă că reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să ridice cantitatea de piatră, el nefiind nici un moment împiedicat.

Instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei culpe contractuale a C. acesta neobligându-se prin nici o clauză contractuală să intre în posesia titlului de proprietate și neobstrucționând în nici un mod ridicarea de către chiriaș a pietrei care apreciază că a fost derocată și i se cuvine.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocă și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare în fața instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei pronunțate de instanța de apel și în urma rejudecării cauzei, pronunțarea unei soluții de admitere a apelului reclamantei și respingerea apelului intimatului-pârât, schimbarea sentinței instanței de fond și ca urmare a rejudecării, pronunțarea unei soluții de admitere în întregime a acțiunii deduse judecății, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Precizează recurenta că soluția de casare cu trimitere se impune față de respingerea cererii de probațiune pe care a formulat-o în fața instanței de apel, respectiv a obiectivului de expertiză nr. 4 din obiectivele formulate de reclamantă în fața instanței de fond, obiectiv prin care a solicitat calcularea folosului de tras pentru suprafața de teren ce nu i-a fost pusă la dispoziție de către intimat, iar perioada pentru care a solicitat calcularea folosului de tras era ianuarie 2010 până în aprilie 2011, momentul la care s-a pronunțat instanța de fond în dosarul privind rezilierea acestui contract.

Consideră recurenta-reclamantă că a respinge o astfel de probă, echivalează cu o ante-pronunțare asupra admiterii apelului cu privire la capătul de cerere privind folosul de tras, deoarece nefiind evaluat acest folos de tras nici nu se putea acorda. Se arată că instanța de apel a respins această probă prin încheierea de la 13 noiembrie 2014 fără a face o motivare legală, aspect ce se impune a fi remediat.

Critica subsumată de recurentă art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit contractul de închiriere încheiat între părți, i-a denaturat în mod evident natura acestuia, a schimbat înțelesul evident al contractului și pe cale de consecință a fost pronunțată o soluție profund nelegală.

Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Instanța de apel reține existența contractului de închiriere, fără însă a face vreo referire la suprafața închiriată, la suprafața efectiv pusă la dispoziția reclamantei în vederea exploatării, deci la încălcarea obligațiilor contractuale de către intimat, așa cum ele au fost invocate de recurentă.

A susținut instanța de apel, prin afirmații total nemotivate în fapt și drept, că intimatul nu avea nici o obligație de a-i preda documentele care să ateste dreptul de proprietate al intimatului asupra imobilului închiriat, o astfel de obligație nefiind cuprinsă în contractul de închiriere.

Sub acest aspect recurenta consideră că din moment ce obiectul contractului de închiriere era exploatarea terenului închiriat în regim de carieră, interpretând această prevedere contractuală în baza prevederilor art. 981 C. civ. și cu raportare la dispozițiile art. 1411 și art. 1420 pct. 2 C. civ., rezultă că obligația locatorului era clară, respectiv asigurarea exploatării acestei suprafețe de teren închiriate în scopul pentru care a fost închiriată.

Concluzionează recurenta că și în situația în care din contract nu rezultă o obligație expresă de intabulare a terenului ce a făcut obiectul închirierii, din moment ce nu putea fi exploatat acest teren în scopul în care a fost închiriat, decât după intabularea dreptului de proprietate (în baza legislației în vigoare cu privire la exploatările de piatră în cariere), este evident că intimatul nu și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziție terenul închiriat în întregime.

Din acest punct de vedere recurenta-reclamantă consideră că în mod eronat instanța de apel a reținut că recurenta se află în culpă cu privire la neîndeplinirea obligațiilor contractuale, deoarece nu a achitat chiria lunară, începând cu toamna anului 2009, deși chiria consemnată în contractul de închiriere era aferentă suprafeței de 1 ha teren și nu unei suprafețe de 0,27 ha teren.

Arată recurenta că starea de insolvență a recursului, chirie rezultată din hotărârea judecătorească, titlul executor pentru chirie, nu are nici o relevanță, nu scutește intimatul de îndeplinirea propriei sale obligații contractuale, fiind evident că această obligație contractuală a fost încălcată de intimat, astfel încât trebuie să fie antrenată răspunderea contractuală pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligației contractuale.

Recurenta-reclamantă consideră relevant faptul că din Sentința civilă nr. 22/COM/2011 a Tribunalului Alba, pronunțată în Dosarul nr. x/107/2010, reiese că rezilierea contractului de închiriere s-a dispus la momentul soluționării acestui dosar și nicidecum nu s-a constatat că ar fi intervenit anterior acestui moment, astfel că până la intervenția rezilierii, obligațiile părților erau în ființă, inclusiv obligația de a i se pune la dispoziție terenul închiriat în așa fel încât să poată fi exploatat conform cu destinația prevăzută de părți în contractul închiriat între părți.

Precizează recurenta-reclamantă că o altă obligație contractuală greșit interpretată de instanța de apel este cea legată de prevederea contractuală de la punctul 5.1.1 care nu poate fi separată de obligația intimatului cuprinsă în contract la pct. 6.2.1 și de obiectul și scopul contractului, cuprinse la pct. 2.1 din contract.

Consideră recurenta-reclamantă că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că în baza prevederii cuprinsă în contract la pct. 5.1.1 că recurenta-reclamantă și-a sumat în întregime riscul contractual cu privire la marfa exploatată întrucât la momentul la care recurenta a fost evacuată de pe teren, o importantă cantitate de piatră a rămas pe acest teren, fără ca recurenta să o mai poată ridica, imposibilitatea de a ridica această piatră datorându-se expirării permisului de exploatare din cauze neimputabile recurentei.

Consideră recurenta-reclamantă că instanța de apel, făcând o greșită interpretare a probatoriului administrat, a apreciat în mod eronat că nu sunt îndeplinite condițiile unei îmbogățiri fără just temei, deoarece nu s-a dovedit îmbogățirea intimatului, deși aceasta este recunoscută implicit de acesta.

Din perspectiva motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că în hotărârea recurată nu se indică nici un temei de drept material care să fi stat la baza raționamentului instanței de apel și care să fi determinat soluția pronunțată, că instanța deși indică un temei de drept procesual, și acesta este greșit, respectiv prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ. pentru soluția pronunțată în apel, temeiul de drept fiind evident din noul C. proc. civ., în condițiile în care prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. proc. civ.

Din acest punct de vedere recurenta-reclamantă consideră că prin decizia atacată sunt încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece motivelor de apel ale reclamantei nu li s-a dat o dezlegare clară, nu au fost analizate, instanța de apel limitându-se să susțină că argumentele pentru admiterea apelului intimatului-pârât constituie și argumente pentru respingerea apelului reclamantei.

Astfel, se arată, în apelul reclamantei s-a criticat și soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția prescripției, critică care nu a primit nici o lămurire, nici o dezlegare, că instanța de apel nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 969 C. civ., cu privire la forța obligatorie a contractului între părțile contractante. În acest sens, se arată, criticile aduse soluției, la motivul de recurs anterior, sunt argumente și pentru încălcarea și greșita aplicare a acestei norme de drept de către instanța de apel, situația fiind identică și în ceea ce privește greșita aplicare a normelor în materie de interpretare a contractelor și a normelor legale în materie de locațiune, indicate de recurentă la punctul anterior.

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile de netimbrare și de tardivitate a recursului iar, pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte va respinge ambele excepții invocate de intimatul-pârât, întrucât pe de o parte, recursul este legal scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței iar, pe de altă parte, că recursul este formulat în termen procedural prevăzut de art. 301 C. proc. civ. în condițiile în care recurenta-reclamantă a primit decizia atacată la dată de 15 ianuarie 2015 și a formulat recurs la data de 30 ianuarie 2015.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Critica ce tinde la casarea hotărârii recurate vizează faptul că prin Încheierea de la 13 noiembrie 2014 instanța de apel a respins cererea apelantei-reclamante, privind proba cu completarea raportului de expertiză contabilă.

Această critică nu poate fi primită întrucât instanța este suverană în aprecierea concludentei, utilității și pertinenței probelor.

Instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a probei solicitată de recurenta-reclamantă, arătând că proba solicitată nu este utilă cauzei, fiind neconcludentă și nepertinentă, astfel că nu se poate aprecia nici că încheierea de ședință este nemotivată.

Critica subsumată art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât instanța de apel a făcut o corectă interpretare a actului juridic dedus judecății, Contractul de închiriere din 3 aprilie 2008, neschimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, contractul de închiriere a fost examinat din perspectiva drepturilor și obligațiilor pe care le reglementează, cu respectarea particularităților deduse din natura contractului.

Culpa contractuală a reclamantei rezultată din neîndeplinirea de către aceasta a obligației contractuale de plată a chiriei a fost corect analizată de instanță prin raportare la situația de fapt relevată de probatoriul administrat, printr-o judicioasă interpretare a condițiilor răspunderii civile contractuale din perspectiva Sentinței comerciale nr. 22/COM/2011 prin care Tribunalul Alba a constatat reziliat contractul de închiriere din culpa recurentei-reclamante, soluția instanței intrând în puterea de lucru judecat.

Obligația intimatei-pârâte a fost, de asemenea, corect analizată, din perspectiva contractuală, cu respectarea principiului autonomiei de voință a părților consacrat de art. 969 C. proc. civ., în condițiile în care în contract nu este prevăzută pretinsa obligație a intimatei de a face demersurile legale pentru a intra în posesia titlului de proprietate, sub acest aspect inexistența culpei contractuale sau delictuale a intimatei-pârâte fiind riguros și judicios examinată.

Criticile vizând greșita interpretare a clauzelor cuprinse în art. 5.1.1 și 6.2.1 din contract, sunt susținute exclusiv de argumente ce vizează exclusiv situații de fapt și interpretarea probatoriilor, aspect ce situează analiza în sfera examenului de temeinicie și nu în cel de legalitate reglementat în mod expres de art. 304 C. proc. civ.

Cât privește ultima critică, cea subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea cerințelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chestiunile ce au format obiectul criticilor aduse sentinței apelate fiind punctual analizate și dezlegate, instanța de apel prezentând în detaliu raționamentul care a stat la baza pronunțării deciziei atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat, și constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile de netimbrare și de tardivitate a recursului, invocate de intimatul C.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar B. împotriva Deciziei nr. 476 din 19 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatului C. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - MI