ÎCCJ, decizie (scj.ro #118611)

Acțiune în rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Aplicarea de către instanță a pactului comisoriu de grad III stipulat de părțile contractante. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în rezoluțiune

-antecontract de vânzare-cumpărare

-pact comisoriu de grad III

C. civ. din 1864, art. 969, art. 1020, art. 1021

Prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, părțile, prin voința lor expresă, înlocuiesc acțiunea în rezoluțiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convențională, instanța de judecată nefiind îndreptățită să se pronunțe referitor la oportunitatea desființării contractului în condițiile în care pactul comisoriu și-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept.

Astfel, nu i se poate reproșa instanței că ar fi nesocotit norme ce țin de rezoluțiunea judiciară, care poate avea loc în condițiile stabilite de art. 1020 - art. 1021 C. civ., în cazul în care aceasta nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept în temeiul pactului comisoriu de grad III.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2707 din 25 septembrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială

, reclamanta SC D.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul B. prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul ilicit al edificării construcției din str. C.A. nr. 52 sector 1, pe terenul înscris în CF nr. 34884 - București sector 1, să constate că primele 3 pârâte nu au drept să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcția din str. C.A. nr. 52 sector 1; să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3521/25.09.2008 de BNP D.M., notat în CF nr. 34884 - București sector 1; să dispună restabilirea situației anterioare în sensul obligării pârâtei SC C.D. SRL să restituie echivalentul sumei de 62.943 Euro, la cursul BNR din ziua plații efective; obligării pârâtei SC T.S. SRL să restituie echivalentul sumei de 49.860 Euro, la cursul BNR din ziua plații efective; obligării pârâtei B. (fosta I.) C.A. să restituie echivalentul sumei de 36.558 Euro, la cursul BNR din ziua plății efective; cu obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată.

La data de 19.12.2011 pârâtul Municipiul București a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce-l privește.

La data de 16.12.2011 pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de interes în invocarea primelor două capete de cerere, precum și excepția de inadmisibilitate a acestora. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul din 22.12.2011 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat și constatarea solidarității pasive a primelor 3 pârâte pentru restituirea întregii sume de 49.362,20 euro.

La termenul din 08.03.2012 instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capetelor 1 și 5 din cerere și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea de ședință din 15.03.2012 instanța a admis excepția de inadmisibilitate pe capetele 1 și 5 de cerere, precum și excepția lipsei de interes pe capătul 2 de cerere.

Prin sentința civilă nr. 9378 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă,

a respins ca inadmisibil capătul întâi de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcției din str. C.A. nr. 52, sector 1 pe terenul înscris în CF nr. 34884 - București, sector 1, formulat în contradictoriu cu pârâții SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul B. - prin Primarul General, a respins ca lipsit de interes capătul doi de cerere având ca obiect constatarea că primele trei pârâte nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcția din str. C.A. nr. 52, sector 1, a respins ca inadmisibil capătul cinci de cerere având ca obiect constatarea solidarității pasive a primelor trei pârâte pentru restituirea către reclamantă a întregii sume în valoare de 149362,20 euro.

De asemenea, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M. și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtelor suma de 20.113,90 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în primul rând, că după admiterea excepției de inadmisibilitate și a excepției lipsei de interes a rămas investită cu trei capete de cerere, respectiv rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, restabilirea situației anterioare și obligarea primelor trei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la fondul acestor cereri, instanța a constatat că la data de 25.09.2008 între reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare și pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M., în calitate de promitente-vânzătoare s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 ce urma a se edifica pe terenul în suprafața de 236 mp situat în București, Sector 1, str. C.A. nr. 52.

Potrivit art. 5 din antecontract prețul imobilului a fost stabilit în suma de 350.000 euro, urmând a fi achitat în șase rate, respectiv: 60.000 euro în maxim 5 zile calendaristice de la încheierea antecontractului, 30.000 euro până la data de 01.12.2008, 30.000 euro până la data de 15.02.2009, 60.000 euro până la data de 01.05.2009, 70.000 euro până la data de 01.07.2009 și 100.000 euro la data încheierii contractului în formă autentică.

Potrivit art. 6 alin. 2 din contract neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante are drept consecință rezoluțiunea de plin drept a antecontractului (pact comisoriu expres de gradul 4). Părțile au prevăzut că în ipoteza rezoluțiunii antecontractului din vina promitentei cumpărătoare avansurile plătite nu se returnează, rămânând promitentelor vânzătoare cu titlu de daune-interese.

Din cuprinsul acțiunii și din ordinele de plată depuse la dosar de reclamantă rezultă că aceasta a achitat avansul de 60.000 euro, ce urma a fi plătit în 5 zile calendaristice de la data încheierii antecontractului și ratele ce trebuiau plătite până la datele de 01.12.2008 și 15.02.2009. Din suma de 60.000 euro ce urma a fi achitată până la data de 01.05.2009 reclamantul a achitat la datele de 27.05.2009, 29.05.2009, 22.07.2009 și 31.07.2009 suma totală de 30.009 euro.

Deci, rata de 60.000 euro ce urma a fi plătită până la data de 01.05.2009 nu a fost achitată integral în termen de 60 de zile (până la data de 30 iunie 2009). În consecință, s-a activat pactul comisoriu de gradul 4 stabilit de părți la art. 6 alin. 2 din antecontract și acesta este rezoluționat; pârâtele au notificat reclamantei rezoluțiunea contractului cu notificarea din data de 28.08.2009.

A mai reținut prima instanță că anterior rezoluțiunii contractului reclamanta nu a invocat excepția de neexecutare, nu a emis nicio notificare relativă la eventuale neîndepliniri ale obligațiilor contractuale de către pârâte (privitoare la structura de rezistență a clădirii, a plăcii de pe subsol, a rampei de acces la subsol, a locului de parcare, a altor condiționări ale autorizației de construire).

Rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația anterioară.

Rezoluțiunea poate fi cerută doar de creditorul care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligația. Debitorul care nu și-a respectat obligația nu are dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului.

Instanța a apreciat că în cauză reclamanta nu este în drept să pretindă rezoluțiunea contractului, fiind în culpă în privința obligațiilor contractuale. Astfel, aceasta nu și-a îndeplinit propria obligație de plată integrală a ratei ce urma a se face până la data de 01.05.2009 și nu a dovedit că are disponibilități pentru a plăti diferența de 29.993 euro.

A mai constatat instanța că notificările emise de reclamantă sunt ulterioare încetării contractului prin rezoluțiunea de drept, astfel încât acestea nu au obiect.

De asemenea, împrejurarea că reclamanta nu este în drept să ceară rezoluțiunea antecontractului (neîndeplinindu-și obligația de plată a prețului) a făcut de prisos cercetarea argumentelor reclamantei referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor, imposibilitatea de a fi considerată clădirea finalizată și înscrisă în cartea funciară și lipsa drepturilor investitorilor asupra construcției. De altfel, în condițiile în care există proces-verbal de recepție și imobilul este intabulat în cartea funciară, iar aceste acte nu au fost anulate în justiție, se bucură de prezumția de valabilitate și legalitate și produc toate efectele juridice.

Întrucât cererea de rezoluțiune s-a constatat a fi nefondată, capătul de cerere accesoriu referitor la repunerea părților în situația anterioară și la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată au fost, de asemenea, considerate ca nefondate, urmând soarta capătului principal.

Constatând că prin respingerea acțiunii reclamanta a căzut în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ. instanța a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată dovedite în cauză constând în onorariu de avocat în temeiul contractului de asistență juridică nr. 225830/15.12.2011. În privința cheltuielilor efectuate în temeiul contractului de asistență juridică nr. 412006/23.11.2009, deși teoretic pârâta ar fi îndreptățită la plata cheltuielilor din faza concilierii prealabile, instanța a respins cererea de obligare la plata acestor cheltuieli, având în vedere că pârâtele nu au făcut dovada participării la concilierea prealabilă, întrucât există notificări de conciliere emise la 16.09.2010, 04.10.2010 și 22.10.2010 pentru datele de 05.10.2010, 25.10.2010 și, respectiv, 10.11.2010, la care pârâtele nu au participat, iar după data încheierii contractului de asistență juridică, 23.11.2009, nu s-a făcut dovada participării părților la concilierea prealabilă a litigiului.

Apelul declarat de către reclamanta SC D.C. SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 75 din 8 martie 2013, și a fost obligată apelanta la plata sumei de 3.819,5 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.D. SRL.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, așa cum chiar apelanta a susținut, este invocată o situație de fapt și legea aplicabilă acesteia și se cere constatarea consecințelor legale, respectiv se solicită constatarea săvârșirii de către pârâtele reclamante a unei fapte ilicite. În consecință, este evident că apelanta-reclamantă are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, respectiv acțiunea având ca obiect obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului produs prin invocata faptă ilicită săvârșită de către acestea, acțiune pe care de altfel apelanta a și exercitat-o, potrivit capătului patru al aceleiași acțiuni. Rezultă deci că, din această perspectivă, primul capăt al cererii de chemare în judecată este inadmisibil, criticile apelantei fiind nefondate.

Nici criticile referitoare la admiterea excepției lipsei de interes a capătului doi al cererii de chemare în judecată nu au fost reținute. Astfel, s-a constatat că, potrivit acestei cereri, apelanta a solicitat să se constate că pârâtele-intimate B.C.A.M., SC C.D. SRL și SC T.S. SRL nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcția din str. C.A. nr. 52, sector 1. Interesul apelantei în formularea unui asemenea capăt de cerere nu este însă unul direct, căci apelanta nu ar obține nici un folos practic direct prin admiterea ca atare a unui astfel de capăt de cerere. S-a apreciat că în realitate interesul apelantei este justificat tot din perspectiva acțiunii privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare, respectiv obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului invocat, chiar apelanta arătând că admiterea acestui capăt de cerere ar da naștere dreptului său de a cere rezoluțiunea antecontractului.

S-au reținut ca nefondate și criticile privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a solidarității pasive a pârâtelor B.C.A.M., SC C.D. SRL și SC T.S. SRL pentru restituirea întregii sume cu titlu de reparare a prejudiciului, în considerarea acelorași dispoziții ale art. 111 C. proc. civ., o astfel de cerere neputând fi primită.

Astfel, având în vedere că prin punctul patru al acțiunii sale apelanta-reclamantă a învestit instanța cu o cerere în pretenții întemeiată pe prevederile antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, cererea de constatare a solidarității pasive nu poate fi formulată ca și capăt de cerere distinct, deoarece antecontractul fiind de natură comercială, în cazul în care s-ar găsi ca fiind întemeiată acțiunea în răspundere contractuală întemeiată pe acesta, pârâtele nici nu ar putea fi obligate altfel decât în solidar la plata prejudiciului, în materie comercială solidaritatea fiind prezumată.

În consecință, instanța de apel a constatat că niciunul dintre aceste capete de cerere nu poate fi primit ca și capăt de cerere distinct, ele justificând de fapt, potrivit susținerilor reclamantei, temeinicia cererilor de a se dispune rezoluțiunea antecontractului și obligarea pârâtelor la repararea prejudiciilor cauzate, urmând a fi analizate ca atare din această perspectivă.

Cu privire la soluția pronunțată asupra capetelor de cerere având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului, s-a constatat că, dat fiind specificul contractelor sinalagmatice, respectiv interdependența obligațiilor reciproce, în analiza cererii de a se dispune rezoluțiunea se impune cercetarea obligațiilor părților, a scadențelor acestora precum și a modului în care părțile au înțeles să le execute.

Din această perspectivă, s-a apreciat nefondată critica în sensul că în mod greșit prima instanță ar fi cercetat numai în privința apelantei dacă și-a executat obligațiile contractuale, fără a face nicio analiză în privința obligațiilor intimatelor pârâte.

Astfel, potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți și autentificat la BNP D.M. sub nr. 3521 din 25.09.2008, obligațiile promitenților-vânzători (intimatele-pârâte B.C.A.M., SC C.D. SRL și SC T.S. SRL) sunt prevăzute la art. 4, iar cele ale promitentei-cumpărătoare (apelanta SC D.C. SRL) la art. 5.

Potrivit acestor dispoziții contractuale, obligația intimatelor de a vinde apartamentul și locul de parcare nu are stabilit în mod expres un termen, numai în privința obligației de predare a apartamentului fiind stabilită data de 01.09.2009.

În schimb în privința obligației apelantei de plată a prețului de 350.000 EURO, părțile au prevăzut în mod expres termene fixe pentru executarea acesteia. Astfel, 60.000 EURO urmau a fi plătiți în maxim cinci zile calendaristice de la data încheierii antecontractului, 30.000 EURO până la data de 01.12.2008, 30.000 EURO până la data de 15.02.2009, 60.000 EURO până la data de 01.05.2009, 70.000 EURO până la data de 01.07.2009 și 100.000 EURO la semnarea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică la Notar Public, dar nu mai târziu de 01.09.2009.

Având în vedere că prin acțiunea formulată apelanta este cea care a solicitat să se dispună rezoluțiunea antecontractului, și cum această sancțiune poate fi cerută numai de partea care și-a executat sau este gata să-și execute obligația, în mod corect a analizat prima instanță cu prioritate modul în care au fost respectate termenele de plată de către apelată până la data la care a solicitat rezoluțiunea.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 6 din antecontract, neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante are drept consecință rezilierea de plin drept a antecontractului.

Chiar dacă acesta reprezintă un pact comisoriu de grad III, și nu de grad IV, cum a reținut prima instanță, instanța de apel a constatat că, oricum, în cazul pactelor comisorii de grad III rezoluțiunea operează pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune a părții îndreptățite, fără a fi necesară intervenția instanței, cu condiția ca partea care nu și-a îndeplinit obligația să fi fost pusă în întârziere. În speță, intimatele-pârâte au făcut dovada atât a punerii în întârziere, cât și a notificării rezoluțiunii, potrivit notificărilor și dovezilor de comunicare a acestora de la filele 275-284 vol. I dosar de fond.

S-a reținut că apelanta recunoaște primirea acestor notificări și, deși susține că nu le recunoaște valabilitatea și efectele, totuși nu a înțeles să le conteste în justiție. Cu toate aceste, apelanta nu le poate ignora, câtă vreme a fost de acord cu inserarea pactului comisoriu expres în cuprinsul antecontractului, convenție ce reprezintă legea părților, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ.

De altfel, oricum, în cazul pactelor comisorii de grad III, instanța de judecată sesizată de partea care nu și-a executat obligația nu are posibilitatea să acorde nici termen de grație și nici nu poate să aprecieze asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, aceasta operând de drept. Numai în situația în care partea ar face dovada că obligația îndeplinită tardiv a fost totuși îndeplinită mai înainte de punerea sa în întârziere, instanța ar putea să constate că rezoluțiunea contractului nu a operat, situație ce nu este însă incidentă în speță.

S-a constatat că apelanta invocă excepția de neexecutare a contractului de către intimate, susținând că acestea nu-i pot pretinde plata prețului câtă vreme este evident că nici acestea nu vor putea preda apartamentul promis.

Instanța de apel a reținut că pentru a se putea invoca însă excepția de neexecutare a contractului, una dintre condițiile esențiale este ca părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor și deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepției de neexecutare.

S-a constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare au fost stabilite termene de executare pentru ambele părți.

Astfel, față de obligațiile contractuale stabilite în sarcina părților și ordinea în care acestea urmau a fi îndeplinite, se constată că obligația intimatelor-pârâte de a preda apartamentul promis era scadentă abia la data de 01.09.2009. În consecință, anterior acestei date, intimatelor-pârâte nu li se poate pretinde executarea obligației și nici nu ar putea fi constatată vreo neexecutare sau executare necorespunzătoare din partea acestora anterior scadenței.

În schimb, parte din obligațiile de plată ale apelantei trebuiau îndeplinite până la termene anterioare datei de 01.09.2009, și, așa cum recunoaște și apelanta, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de achitare integrală a sumei de 60.000 EURO până la data de 1.05.2009, la data punerii în întârziere, 12.08.2009, precum și la data notificării rezoluțiunii, 28.08.2009, având o întârziere de peste 60 de zile.

Din acest punct de vedere este nerelevantă achitarea parțială a ratei de 60.000 EURO, câtă vreme pactul comisoriu expres convenit de părți sancționează „neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante”, iar pentru ca o rată să fie considerată achitată aceasta trebuie achitată în integralitate.

În consecință, s-a apreciat că în mod corect a constatat prima instanță că față de ordinea în care trebuiau îndeplinite obligațiile de către părți, potrivit termenelor stabilite în mod expres prin antecontract, având în vedere că apelanta este cea care și-a încălcat prima obligația de plată a prețului făcând să devină incident în cauză pactul comisoriu de grad III, este de prisos analiza invocatelor încălcări ale obligației de predare a apartamentului promis, obligație nescadentă la data intervenirii rezoluțiunii.

Nu s-ar putea reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut reținând că în speță a operat deja rezoluțiunea, câtă vreme această rezoluțiune este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin simpla declarație de rezoluțiune, fără a fi necesară intervenția instanței.

Intervenirea rezoluțiunii nu a fost invocată din oficiu, ci a fost invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, fiind administrate și înscrisuri în acest sens, instanța fiind obligată să analizeze această apărare a intimatelor pârâte.

Față de această împrejurare, în nici un caz nu s-ar putea reține vreo încălcare a principiului disponibilității sau al dreptului la apărare al vreuneia din părți.

De asemenea, este neîntemeiată susținerea apelantei în sensul că în mod greșit ar fi reținut prima instanță că rezoluțiunea ar fi operat la data de 30.06.2009, în realitate instanța reținând că rezoluțiunea a operat datorită neîndeplinirii până la data de 30.06.2009 a obligației de plată a ratei scadente la 1.05.2009.

Referitor la procesul-verbal de recepție din data de 02.11.2010, precum și la înscrisurile doveditoare ale intabulării imobilului, la care prima instanță face referire în considerentele hotărârii, Curtea a apreciat ca nefondată critica apelantei în sensul că prin aceasta i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, având în vedere că aceste înscrisuri au fost administrate în fața instanței de fond, fiind discutate conform celor consemnate în încheierea de ședință din 07.06.2012. Pe de altă parte, nu aceste înscrisuri au fost esențiale în determinarea soluției date de prima instanță, referirea la acestea fiind făcută în plus față de cele deja reținute în motivarea soluției.

Instanța de apel a mai apreciat ca fiind nefondate și criticile privind neinvocarea din oficiu de către instanță, în temeiul art. 1247 alin. (3) N.C.C., a nulității absolute vădite a unor acte, având în vedere că în speță nu sunt incidente dispozițiile acestui act normativ, raportat la data nașterii raportului juridic dedus judecății.

Referitor la cheltuielile de judecată, Curtea a reținut că la filele 19-34 din dosarul de fond vol. II se află dovezile privind onorariile și cheltuielile aferente prezentului litigiu.

Contractul de asistență juridică reprezintă un act juridic civil, adică o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, necontestat sub aspectul îndeplinirii condițiilor actului juridic civil, potrivit art. 948 C. civ., întrunind toate componentele actului juridic civil, respectiv: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, obiectul determinat și cauza licită.

S-a reținut că pretențiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată au fost dovedite, urmând a fi recuperate de partea care a câștigat procesul, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora (cauza Costin c.României, Cauza Străin și alții c. României., cauza Raicu c. României, cauza Gaga c. României).

Aceste criterii sunt aplicabile și în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al sumelor de bani care au fost plătite de partea care a câștigat procesul, în timpul și în legătură cu acel litigiu.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strânsă și indiscutabilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și apreciate de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului la calitatea considerată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activității prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului sau și reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie și previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta și combate.

Având în vedere aceste criterii și elementele pe care le are la dispoziție, s-a constatat că onorariul acordat satisface exigențele de mai sus, respectiv realitatea, necesitatea și proporționalitatea acestuia în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză.

Rezultă deci că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, astfel încât, față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că nici una din criticile aduse sentinței nu poate fi reținută, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Referitor la excepțiile de nulitate a procesului-verbal de recepție nr. 1/02.11.2010 și excepția de nelegalitate a A.C. 248/2010, s-a apreciat că acestea vizează fondul litigiului, astfel încât puteau fi cercetate numai în măsura în care instanța de apel ar fi considerat necesară anularea sentinței de fond și evocarea fondului, situație ce nu este incidentă în cauză.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., față de respingerea apelului, constatând că apelanta este partea căzută în pretenții, instanța de apel a obligat pe aceasta la plata sumei de 3.819,5 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.D. SRL, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor de achitare de la filele 128-129 dosar apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC D.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ.,

prin care se solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței instanței de fond și admiterea acțiunii.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susținut, în esență, faptul că instanța a respins pe excepție capetele 1, 2 și 5 de cerere cu motivări nelegale.

Astfel, în ceea ce privește capătul 1 de cerere recurenta-reclamantă arată faptul că acesta are semnificația constatării caracterului ilicit al nașterii dobândirii dreptului asupra construcției de către promitentele vânzătoare respectiv constatarea unei situații, care în mod vădit este una de drept, în acord cu art. 111 C. proc. civ. O astfel de acțiune nu are ca temei răspunderea delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., astfel că nu se poate cere repararea prejudiciului, motivele instanței fiind atât fără temei legal cât și străine speței.

Referitor la capătul 2 din acțiunea introductivă, recurenta-reclamantă a susținut că interesul său este direct întrucât prin acesta se urmărește constatarea unei situații de fapt, în sensul că pretențiile sale sunt întemeiate și că susținerile pârâtelor cu privire la intervenirea rezoluțiunii antecontractului la data de 28.08.2009 sunt neîntemeiate.

De altfel, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituția României și de art. 1020-1021 C. civ. recurenta a susținut că este nelegală reținerea instanței de apel cu privire la faptul că nu ar avea vreun interes direct.

Cu privire la capătul 5 din acțiune, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepției inadmisibilității susținând că motivarea instanței sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea, ci lipsa de interes.

În acest context, recurenta a arătat că nu există inadmisibilitate, neexistând nici un temei care să oprească promovarea unui astfel capăt de cerere. De altfel, nu există nici lipsă de interes deoarece interesul recurentei este acela de a înlătura orice neclarități privind existența solidarității pasive.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează necercetarea fondului acțiunii, a imposibilității culpabile născute la data de 6.10.2008 de executare a obligațiilor celor trei pârâte și a răspunderii acestora. Totodată, instanța nu a aplicat legea față de faptele ilicite ale celor 3 pârâte și a încălcat prevederile art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., precum și principiul libertății, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

După prezentarea obligațiilor pârâtelor, recurenta-reclamantă consideră că instanțele anterioare nu au cercetat niciuna din cele trei obligații asumate de pârâte, ci numai pretinse încălcări ale obligației de predare aspecte ce nu au fost invocate. Faptele ilicite ale pârâtelor fiind anterioare datei de 31.07.2009, dată la care a încetat să mai efectueze vreo plată.

Recurenta a mai apreciat că instanța avea obligația potrivit art. 943, 1020 și art. 1021 C. civ. să cerceteze obligațiile ambelor părți, însă nu a făcut-o, obligație care de altfel instanța a constatat-o și menționat-o în considerentele deciziei.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează ignorarea de către instanță a probelor administrate, forța probantă impusă de lege a unor probe și respingerea nelegală a altor probe ce dovedesc răspunderea pârâtelor și lipsa răspunderii sale, fiind încălcate prevederile art. 1204, 1197 și 1182 C. civ., art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat care au fost înscrisurile depuse în susținerea situației de fapt, probele administrate care dovedesc culpa și răspunderea celor trei pârâte începând cu data de 6.10.2008, probe ce au fost ignorate de instanța de apel, cât și forța probantă a acestora impusă de lege.

În susținerea criticii vizând încălcarea prevederilor art. 1204 și art. 1197 C. civ. recurenta a invocat forța probantă a răspunsurilor la interogatoriu ale pârâtei B., în sensul că sunt opozabile pârâților.

Referitor la critica invocată vizând încălcarea prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 s-a susținut că documentația cadastrală privind construcția realizată a fost avizată de OCPI, astfel că aceasta se bucură de prezumția de legalitate și validitate, documentație din care rezultă de altfel culpa pârâtelor privind încălcarea autorizației de construire nr. 222/2008 și lipsa vădită de identitate dintre construcția autorizată și cea efectiv realizată.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1182 C. civ., recurenta-reclamantă consideră că procesele-verbale de faze determinate depuse de pârâte dovedesc împreună cu celelalte înscrisuri de la dosar data comiterii culpei, începând cu data de 6.10.2008.

Decizia instanței de apel mai este criticată și prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța a cercetat altceva și a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără plata taxelor de timbru, înrăutățindu-i propria situație în propria acțiune, în lipsa unei cereri reconvenționale.

Sub acest aspect, se susține că instanța a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractului din culpa reclamantei la data de 28.08.2009, deși nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâți și nici achitată vreo taxă de timbrată, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilității și a prevederilor Legii nr. 146/1997.

Totodată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. se mai invocă nelegalitatea constatării la data de 28.08.2009 a rezoluțiunii din culpa reclamantei, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 969, 1020 și art. 1021 C. civ. și interpretarea greșită a actului dedus judecății.

În susținerea acestui motiv, recurenta a arătat că pârâtele nu puteau invoca intervenirea la data de 28.08.2009 a pactului comisoriu întrucât acestea se aflau în culpă încă de la data de 6.10.2008, aspecte ce nu au fost cercetate de instanța de apel.

Instanța a reținut numai punerea în întârziere și declarația de rezoluțiune însă a omis să cerceteze și dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 din antecontract, condiții care de altfel nu sunt îndeplinite în opinia recurentei, soluția fiind dată cu încălcarea legii părților reglementată de art. 969 C. civ.

Din considerentele deciziei recurate se poate observa faptul că instanța de apel a reținut numai obligația de predare a bunului promis în sarcina celor trei promitente vânzătoare, scadentă la data de 1.09.2009, și că s-ar fi invocat eventuale încălcări ale obligației de predare, ce arată că instanța a interpretat greșit antecontractul, nu a făcut aplicarea art. 1025 C. civ. și a cercetat ceva ce nu s-a cerut și care nu are legătură cu prezenta cauză.

De altfel, instanța nu a cercetat nici dacă neplata survenită după data de 31.07.2009 este sau nu faptă ilicită și dacă există sau nu vinovăție în sarcina recurentei pentru angajarea răspunderii reclamantului, rezultând astfel că nici condițiile răspunderii civile nu au fost cercetate.

Recurenta a mai susținut că excepția de neexecutare pe care a invocat-o nu a fost cercetată de instanță în raport de cele trei obligații ale promitentelor-vânzătoare și modul defectuos de executare. Instanța a cercetat excepția de neexecutare numai în raport de obligația de predare considerată de instanță ca fiind scadentă la data de 1.09.2009, în condițiile în care fusese invocat și altceva, și anume imposibilitatea de executare a acestei obligații, care prin aplicarea art. 1025 C. civ. devenise scadentă la data de 6.10.2008.

Decizia recurată mai este criticată și sub aspectul necercetării de către instanța de apel a nelegalității constatării ca intervenite a rezoluțiunii antecontractului din culpa recurentei, astfel că soluția este dată cu încălcarea art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil și la un proces efectiv.

Totodată, în măsura în care instanța a considerat că reclamanta nu a înțeles să conteste în justiție notificările trimise de către pârâte, în temeiul normelor legale anterior evocate avea obligația să invoce din oficiu nulitatea acestora, dar nu a făcut-o, hotărârea fiind dată cu încălcarea rolului activ și a principiului legalității, precum și încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. și art. 1247 alin. (3) din același cod, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează lipsa de temei legal și contractual al respingerii acțiunii, în susținerea căruia recurenta relatează aspecte ce țin de situația de fapt care au generat prezentul litigiu, apreciind că este lipsită de temei reținerea instanței în sensul că ar fi fost în culpă la data de 28.09.2009 ca urmare a neplății sumei de 29.993 Euro ca rest din rata în valoare de 60.000 euro scadentă la 1.05.2009.

Ultimul motiv de recurs vizează cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, recurenta apreciind că instanța nu putea acorda mai mult de 1532,68 lei.

Față de motivele evocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței de fond și, în consecință, admiterea acțiunii.

Prin întâmpinarea, depusă la dosar intimatele-pârâte SC T.S. SRL, SC C.D. SRL și B. (fosta I.) C.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată

,

în limitele permise de această cale extraordinară de atac, se constată că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima chestiune care trebuie precizată este aceea că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii.

Prin urmare, având în vedere că recursul își propune să analizeze legalitatea soluției pronunțată în apel, Înalta Curte va lua în examinare doar criticile de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele de netemeinicie neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Trecând peste aceste observații, se reține că obiectul prezentului litigiu are la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părțile litigante, la data de 25 septembrie 2008, cu privire la apartamentul nr. 1 ce urma a se edifica pe terenul în suprafață de 236 mp situat în București, Sector 1, str. C.A. nr. 52, în raport de care reclamanta a formulat mai multe capete de cerere.

Referitor la capetele de cerere 1, 2 și 5 din acțiunea introductivă, în raport de care recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a acestora pe cale de excepție, se rețin următoarele:

Criticile recurentei aduse deciziei recurate vizând lipsa de temei legal și motivele străine speței în soluționarea primului capăt de cerere ce are ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcției de mai sus sunt neîntemeiate.

Este adevărat că prin acțiunea în constatare reglementată de art. 111 C. proc. civ. nu se poate solicita constatarea unei situații de fapt, ci numai una de drept, însă în ipoteza în care reclamanta are la îndemână acțiunea în realizare, care îi asigură protecția aceluiași drept,  aceasta devine inadmisibilă.

Instituind această regulă, legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept să se restabilească ordinea de drept știrbită prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă prin acțiunea în realizare.

În speță, instanța de apel a făcut o corectă apreciere sub aspectul reținerii inadmisibilității acestui capăt de cerere -

constatarea caracterului ilicit al edificării construcției

, față de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, acțiune pe care a și exercitat-o, de altfel.

Prin urmare, nu se poate susține că motivele instanței cu privire la soluția dată acestui capăt de cerere ar fi atât fără temei legal cât și străine speței pentru faptul că nu coincide cu modul în care recurenta și-a expus propriul raționament, aceasta limitându-se de altfel la simple afirmații fără a face o dezvoltare concretă în acest sens, recurenta încercând să-și justifice susținerea prin atribuirea unei semnificații proprii noțiunii de „edificare”, ceea ce nu poate fi primit pentru că se abate de la sensul corect acela de construire.

Pe de altă parte, se observă faptul că prin argumentele aduse în sprijinul acestei critici recurenta invocă o faptă ilicită diferită de cea din cererea introductivă, respectiv în recurs se face vorbire de - constatarea caracterului ilicit al nașterii dobândirii dreptului asupra construcției de către promitentele-vânzătoare, iar în cererea introductivă se face vorbire de - constatarea caracterului ilicit al edificării construcției.

Nu pot fi reținute nici criticile vizând încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituția României și de art. 1020-1021 C. civ. cu privire la soluția dată celui de al doilea capăt al acțiunii, respectiv admiterea excepției lipsei de interes.

Astfel, se constată că în argumentarea soluției pronunțate cu privire la capătul doi al acțiunii introductive instanța de apel a analizat în ce măsură interesul reclamantei întrunește unul din atributele esențiale ce determină însăși existența dreptului material la acțiune, respectiv de a fi unul personal direct și actual, în sensul în care punerea în mișcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat.

Reținând că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui astfel de capăt de cerere -

să se constate că pârâtele-intimate B.C.A.M., SC C.D. SRL și SC T.S. SRL nu au dreptul să dețină în proprietate, nici să folosească și nici să dispună de construcția din str. C.A. nr. 52, sector 1 –

instanța de apel nu a îngrădit accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, cum greșit susține recurenta.

În ceea ce privește presupusa încălcare a prevederilor art. 1020- 1021 C. civ. se observă că nu s-au adus argumente în acest sens, astfel că Înalta Curte nu se poate substitui recurentei pentru a iniția eventuale ipoteze de analiză.

Cu privire la capătul 5 din acțiune, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea admiterii excepției inadmisibilității susținând că motivarea instanței sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea ci lipsa de interes.

Contrar susținerilor recurentei, din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidență că instanța de apel nu a analizat și soluționat  acest capăt de cerere prin prisma excepției lipsei de interes.

Astfel, se constată că în stabilirea inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea solidarității pasive a pârâtelor B.C.A.M., SC C.D. SRL și SC T.S. SRL pentru restituirea întregii sume cu titlu de reparare a prejudiciului, instanța de apel a arătat care sunt argumentele pentru care nu poate primi cererea, față de existența acțiunii în pretenții având la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, ce face obiectul capătului patru din acțiune, precum și raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În deplin acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că în condițiile în care reclamanta a investit instanța și cu un petit în pretenții derivat din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate forma un petit separat care să constate solidaritatea pasivă știut fiind că în materie comercială solidaritatea este prezumată.

Pe fondul cauzei, se  constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat și de conduita părților în cursul executării convenției, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului.

Altfel spus, instanța a dat eficiență clauzelor contractuale, respectiv art. 6 alin. 2 din antecontract, reținând că rezoluțiunea convenției a intervenit de drept potrivit pactului comisoriu de grad III, față de neîndeplinirea de către reclamantă  a obligațiilor contractuale asumate, precum și față de îndeplinirea de către pârâte atât a obligației de punere în întârziere cât și a notificării rezoluțiunii.

Acțiunea în rezoluțiune poate fi introdusă de partea în privința căreia angajamentul nu s-a realizat, însă dacă s-ar recunoaște o asemenea acțiune a părții care nu-și execută obligația ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativității contractelor.

În acest context, se reține că rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere și simpla declarație de rezoluțiune, fără a fi necesară intervenția instanței, în mod corect s-a constatat că sunt de prisos a fi analizate aspectele invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condițiile în care reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate. Sub acest aspect, instanța a avut în vedere reciprocitatea și interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice, respectiv împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, implicând simultaneitatea de executare a acestor obligații.

De altfel, se observă că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul necercetării fondului acțiunii cu privire la culpa pârâtelor în nerespectarea obligațiilor contractuale fiind invocate încălcarea mai multor norme legale, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., precum și a principiului libertății.

Or, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci eventual celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite având în vedere că prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, respectiv prin voința lor, expresă, părțile înlocuiesc acțiunea în rezoluțiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convențională. Astfel că, instanța de judecată nu este îndreptățită să se pronunțe referitor la oportunitatea desființării contractului, în condițiile în care pactul comisoriu și-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept, acesta fiind și raționamentul instanței de apel.

Se mai observă că, pornind de la un raționament confuz între rezoluțiunea convențională și rezoluțiunea judiciară recurenta invocă în susținerea recursului aspecte ce țin de situația de fapt cu privire la probatoriul administrat și forța probantă a acestuia în raport de care susține că ar fi fost încălcate prevederile art. 1204, 1197 și 1182 C. civ., art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Or, nici aceste susțineri nu pot fi analizate întrucât nu au făcut obiectul cercetării instanței de apel, având în vedere că rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu a avut loc în condițiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. pe cale judiciară, ci pe cale convențională ca urmare a activării pactului comisoriu expres inserat în convenție.

Decizia instanței de apel mai este criticată și prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractului din culpa sa la data de 28.08.2009, deși nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâți și nici achitată vreo taxă de timbru, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) și art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilității și a prevederilor Legii nr. 146/1997. Criticile sunt neîntemeiate.

În cauză, se  constată că nu s-ar putea reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanța de apel verificând condițiile în care a operat rezoluțiunea convențională, nefiind încălcat principiul disponibilității sau al dreptului la apărare și nici norme legale ce țin de plata taxelor de timbru, cum greșit susține recurenta.

În ceea ce privește criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. prin prisma cărora se invocă nelegalitatea constatării la data de 28.08.2009 a rezoluțiunii din culpa reclamantei, încălcarea prevederilor art. 969, 1020 și art. 1021 C. civ.,  art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil și la un proces efectiv, precum și interpretarea greșită a actului dedus judecății se constată că sub pretextul încălcării unor norme legale recurenta redă aspecte ce vizează fondul litigiului susținând că instanța de apel nu le-ar fi analizat sau că instanța ar fi omis cercetarea îndeplinirii condițiilor pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 în antecontract.

Însă, așa cum s-a arătat în considerentele ce preced instanța de apel nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept, motiv pentru care nu-i se poate reproșa instanței că ar fi nesocotit norme ce țin de rezoluțiunea judiciară care poate avea loc în condițiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a dat eficiență legii părților reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligațiile contractuale asumate de către părți și constatând în mod corect că prin convenirea unui termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce, înseamnă că părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor.

În speță, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform încheierii din 13 februarie 2013.

Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurenta.

În concluzie, se constată că recurenta reia situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, care va fi respinsă întrucât recurentul nu a arătat în concret care sunt dispozițiile legale  încălcate  în legătură  cu determinarea  și acordarea acestora.

Aprecierea cuantumului acestora este în căderea  instanței și în raport de dovezile care  s-au făcut  se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,  care în speță nu au fost  încălcate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesu