ÎCCJ, decizie (scj.ro #119920)

Acțiune în rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Neformularea unei cereri de repunere în situația anterioară. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : rezoluțiune

antecontract de vânzare-cumpărare

principiul disponibilității

repunere în situația anterioară

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (6)

C. civ. din 1864, art. 969, art. 1020, art. 1084

Repunerea î

n situația anterioară a părților contractante, ca efect al dispunerii rezoluțiunii judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată instanța de judecată, în lipsa căreia instanța nu poate aplica principiul

restitutio in integrum

.

În ipoteza în care instanța de judecată ar pronunța repunerea î

n situația anterioară a părților contractante, ca efect al admiterii cererii de rezoluțiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge nu doar principiul disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părții adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-și face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 224 din 28 ianuarie 2015

Prin sentința nr. 674 din 12 decembrie 2013, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC E. SRL în instanță, și în consecință, a dispus rezoluțiunea parțială a convenției de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2002, modificată prin actul adițional nr. 1/28 mai 2003, fiind respinse celelalte pretenții ale reclamantei ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, în data de 29 noiembrie 2002, între pârât și SC CCOG SRL a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care pârâtul s-a obligat în calitate de promitent-vânzător să vândă societății cocontractante, în calitate de promitentă-cumpărătoare, un imobil aflat în municipiul Cluj Napoca, compus din 14 apartamente, atunci când legea va permite. La data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, imobilul făcea obiectul unui proces de revendicare. Prin actul adițional încheiat la data de 28 mai 2003, promitenta-cumpărătoare SC CCOG SRL a transferat către SC E. SRL, toate drepturile și obligațiile ce îi reveneau în baza antecontractului de vânzare-cumpărare.

La data de 19 iunie 2007, pârâtul M.E. a încheiat cu SC M.D. SRL un antecontract de schimb pentru 12 apartamente din imobilul ce făcea obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, iar la 7 decembrie 2007 a fost perfectat și contractul de schimb cu această societate, pârâtul primind în schimbul apartamentelor, mai multe bunuri imobile și mobile. La data de 19 decembrie 2007, SC M.D. SRL și-a intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentelor dobândite în baza contractului de schimb.

Prima instanță de fond a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare, respectiv, aceea de a depune toate diligențele pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deși a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare prin decizia civilă nr. 77/A/2007 a Curții de Apel Cluj, emițându-se și dispoziția de restituire nr. 6412/25 iunie 2007. Întrucât la data de 21 august 2007 pârâtul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentelor, a reținut tribunalul, de la această dată era ținut să-și respecte obligația asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Mai mult, la data de 13 iulie 2007, reclamanta l-a notificat pe pârât să-și respecte obligația asumată prin antecontract, iar pârâtul a răspuns punându-i în vedere reclamantei să precizeze prețul de achiziție a apartamentelor, ceea ce, a reținut instanța, reprezintă o modificare a unui element esențial al contractului, neputând fi imputat reclamantei, care și-a manifestat dezacordul față de această modificare a prețului.

Prima instanță a respins susținerile pârâtului în sensul că reclamanta nu și-ar fi respectat obligația de suportare a cheltuielilor legate de procedura de redobândire și intabulare a imobilelor în favoarea pârâtului, prevăzută de art. III 16 din antecontract, instanța apreciind că această obligație nu poate fi considerată ca fiind una esențială pentru a duce la respingerea cererii de rezoluțiune.

Ca atare, tribunalul a apreciat că pârâtul este în culpă și a admis cererea privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind plata despăgubirilor, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat, în condițiile în care partea reclamantă nu a solicitat și repunerea în situația anterioară a părților contractante.

Prin decizia civilă nr. 594/R/18 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile părților în litigiu.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că apelul reclamantei prin care a învederat încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de către prima instanță este nefondat, întrucât reclamantul a solicitat instanței plata de despăgubiri, respectiv, suma de 600.000 EURO – contravaloarea apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului, fără să solicite repunerea părților în situația anterioară. Astfel, a reținut curtea de apel, deși efectul principal este repunerea în situația anterioară, instanța de judecată nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, dacă partea interesată nu a solicitat-o printr-o cerere expresă.

Cererea de repunere în situația anterioară a părților contractante este o cerere de sine stătătoare, care poate fi formulată odată cu cererea de rezoluțiune sau pe cale separată, aspect confirmat și de dispozițiile Legii nr. 146/1997, privind taxele de timbru.

Totodată, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit prejudiciul efectiv produs de pârât prin neexecutarea antecontractului, în condițiile în care prețul imobilului ce făcea obiectul acestui antecontract nu a fost integral achitat.

Relativ la apelul pârâtului M.E., curtea de apel a reținut că acesta a invocat faptul că reclamanta era în culpă contractuală, întrucât nu și-a respectat obligația asumată de suportare a cheltuielilor de judecată generate de litigiile pârâtului pentru recuperarea imobilului declanșate în baza Legii nr. 10/2001, obligație pe care aceasta a apreciat-o ca fiind esențială la data perfectării contractului. Totodată, pârâtul a invocat neachitarea prețului de către reclamantă.

Instanța de apel a apreciat că un act juridic poate conține condiții esențiale, de a căror îndeplinire depinde chiar valabilitatea actului, și, respectiv, condiții neesențiale, care nu afectează valabilitatea actului.

Dată fiind natura actului dedus judecății – antecontract de vânzare-cumpărare, instanța a apreciat că dacă plata prețului este o condiție esențială a actului, obligația din art. III 16 relativă la suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamantă nu are această semnificație.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că în răspunsul la notificarea reclamantei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâtul nu s-a prevalat de nerespectarea art. III 16 din antecontract de către reclamantă, solicitând renegocierea prețului.

Curtea de apel a respins și critica apelantului-pârât privind neachitarea prețului de către reclamantă, întrucât părțile nu au prevăzut ca reclamanta să achite integral prețul anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, stipulându-se doar obligația de a plăti o parte din preț, până la clarificarea situației juridice a imobilului, obligație respectată de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC E. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9, cât și pârâtul M.E., care a formulat critici de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 1020 C. civ., reținând că repunerea în situația anterioară a părților contractante nu poate fi dispusă dacă nu a fost expres solicitată de parte. Recurenta-reclamantă a arătat că principiul

restitutio in integrum

asigură eficiență practică sancțiunii rezoluțiunii pentru neexecutare, în caz contrar rezoluțiunea fiind lipsită de efecte juridice. Or, a arătat recurenta, este evident că prin solicitarea de rezoluțiune, reclamanta a urmărit și repunerea părților în situația anterioară. Dovada sumelor ce trebuie restituite către reclamantă este făcută prin recunoașterea intimatului-pârât la interogatoriu a faptului că în contractul cu SC M.D. SRL, căreia i-a înstrăinat imobilul, i-a fost reținută cu titlu de garanție suma de 50.000 EURO, pe care o încasase deja de la recurenta-reclamantă.

Recurenta a mai învederat că, privind disponibilitățile la care face referire instanța de apel, trebuie corelat cu principiul rolului activ al judecătorului, care era obligat să pună în discuțiunea părților completarea cererii de chemare în judecată cu un petit prin care să solicite repunerea părților în situația anterioară.

În ceea ce privește trimiterea pe care o face curtea de apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele de timbru, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta, fiind în insolvență, este scutită de la plata taxelor de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006, astfel că dacă instanța se pronunța pe cererea de repunere în situația anterioară nu se crea niciun prejudiciu prin netimbrare.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că în mod greșit curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 600.000 EURO, instanța făcând o greșită interpretare a art. 1084 C. civ., privind paguba efectivă și beneficiul nerealizat. Astfel, a arătata recurenta-reclamantă, valoarea imobilului ce urma să fie cumpărat de recurenta-reclamantă se ridică la prețul de 600.000 EURO, iar reclamanta a achitat o parte din preț, la data încheierii antecontractului, fiind gata să achite diferența la momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare. Dacă intimatul-pârât ar fi încheiat acest contract cu recurenta-reclamantă, recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să revândă imobilul la un preț cel puțin egal cu suma de 600.000 EURO.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 969 C. civ., reținând că art. 16 din antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o clauză esențială a acestuia, de natură să împiedice reclamanta să solicite rezoluțiunea antecontractului.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a făcut confuzie între condițiile de valabilitate a contractului și obligațiile esențiale asumate de părți, analizând caracterul esențial al unei clauze din perspectiva valabilității contractului, confundând clauzele esențiale cu obiectul contractului sau clauzele principale. Or, pentru a se dispune rezoluțiunea unui contract este suficient ca neexecutarea să fie importantă pentru partea care o invocă, și nu neapărat ca neexecutarea să privească o obligație principală.

Clauza din art. III 16 din antecontract este o clauză esențială pentru că recurentul-pârât a consimțit ca prețul imobilului să fie sub nivelul pieței imobiliare, tocmai pentru că reclamanta urma să preia cheltuielile judiciare. Ca atare, atât plata prețului, cât și suportarea cheltuielilor judiciare reprezintă o obligație esențială a reclamantei.

În mod greșit, a arătat recurentul-pârât, a reținut instanța de apel că părțile contractante nu au desemnat clauza din art. 16 ca fiind esențială, întrucât aceasta nu este o cerință legală pentru aprecierea caracterului esențial. Ar însemna că, în fapt, antecontractul nu conține nicio clauză esențială pentru că părțile nu au desemnat ca atare nicio clauză contractuală.

Recurentul-pârât a mai arătat că reținerea instanței de apel în sensul că pârâtul nu și-ar fi făcut apărări întemeiate pe caracterul esențial al clauzei III 16 în întâmpinarea depusă și în apelul din primul ciclu procesual – în care a fost infirmată soluția bazată pe admiterea excepției prescripției extinctive – este fără relevanță sub aspectul temeiniciei acestor apărări, întrucât, fiind o apărare de fond nu este susceptibilă de constrângerea unui termen procedural în care să fie formulată.

Nici faptul că în răspunsul la notificarea reclamantei pârâtul nu a considerat obligația reclamantei din art. 16 III din antecontract, ca fiind esențială, nu este un argument pertinent al instanței de apel în reținerea netemeiniciei apărării pârâtului, întrucât pârâtul a solicitat clarificări ale prețului datorat, tocmai datorită nerespectării acestor obligații de suportare a cheltuielilor judiciare de către reclamantă.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând și dispozițiile art. 969, art. 1020 și art. 1084 C. civ., Înalta Curte a reținut că recursurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel, în esență, pentru nelegala interpretare a art. 1020 C. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în fundamentarea soluției de neaplicare a principiului

restitutio in integrum

, pe de o parte, iar, pe de altă parte, formulează critici cu privire la greșita interpretare a art. 1084 C. civ., care dă dreptul creditorului contractual la plata despăgubirilor reprezentând paguba efectivă și beneficiul nerealizat.

Dispozițiile art. 1020 C. civ. cuprind o definiție imperfectă a sancțiunii rezoluțiunii contractelor sinalagmatice, apreciind că neîndeplinirea unei obligații contractuale în atare contracte semnifică îndeplinirea unei condiții rezolutorii, ce are ca efect desființarea retroactivă a contractului. Așadar, în partea finală a acestui text de lege este reglementat efectul esențial al rezoluțiunii contractelor, respectiv, desființarea cu efect retroactiv sau

restitutio in integrum

.

Se reține că art. 1020 C. civ. reprezintă norma de drept substanțial, temeiul de drept care reglementează regimul juridic al sancțiunii rezoluțiunii respectiv, definiție și efecte specifice.

Art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră un principiu de drept procesual: principiul disponibilității aplicabil în procesul civil, statuând că:

„

În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Din coroborarea normei de drept substanțial – art. 1020  C. civ., cu norma de drept procesual – art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale menționate, reținând că repunerea în situația anterioară a părților contractante, ca efect al dispunerii rezoluțiunii judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată instanța de judecată, în lipsa căreia instanța nu poate aplica principiul

restitutio in integrum

. O atare interpretare ține de argumentul de interpretare logico-juridică a textelor legale vizate întrucât norma de drept substanțial, respectiv, art. 1020 C. civ., nu poate decât să consfințească efectul sancțiunii rezoluțiunii, neputând indica și calea procesuală de urmat.

Ca atare, recurenta-reclamantă face confuzie între efectul specific, firesc al sancțiunii rezoluțiunii – repunerea părților în situația anterioară, efect ce legitimează dreptul creditorului contractual de a pretinde restituirea prestațiilor făcute în baza unui contract rezolvit și, respectiv, învestirea instanței de judecată cu o atare solicitare prin formularea unei cereri de chemare în judecată, conform principiului disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De astfel, în ipoteza în care instanța de judecată ar pronunța repunerea în situația anterioară a părților contractante, ca efect al admiterii cererii de rezoluțiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge nu doar principiul disponibilității reglementat de textul de lege precitat, dar și principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părții adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-și face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte nu poate primi argumentul invocat de recurenta-reclamantă în sensul că, întrucât recurenta este scutită de la plata taxelor de timbru, prin admiterea cererii de repunere în situația anterioară nu s-ar crea nicio pagubă prin neplata taxelor, întrucât trimiterea instanței de apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 a fost făcută pentru susținerea principiului procesual al disponibilității aplicabil în procesul civil, în sensul că solicitarea de repunere în situația anterioară este o cerere distinctă, independent de faptul că părțile sunt sau nu scutite de plata taxelor de timbru.

Înalta Curte a respins și motivul relativ la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1084 C. civ., întrucât acest text de lege reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului încercat de creditorul contractual, în sensul că fundamentează dreptul acestuia de a solicita de la cocontractantul său atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat. Consacrarea legislativă a acestui principiu nu înlătură obligația creditorului contractual de a dovedi prin orice mijloc de probă existența unui prejudiciu cert, conform art. 1169 C. civ. Ca atare, este corectă soluția instanțelor de fond care au reținut că reclamanta nu a dovedit în fața instanței de judecată despăgubirile solicitate, simpla trimitere la conținutul clauzelor contractuale și la o ipotetică revânzare a imobilului contractat nefiind probe suficiente în vederea convingerii instanței de judecată sub aspectul producerii unui prejudiciu cert în patrimoniul recurentei-reclamante prin neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât M.E., Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate invocat de acesta conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greșita interpretare și aplicare a art. 969 C. civ., sub aspectul calificării obligației asumate de recurenta-reclamantă prin art. 16 III din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat în fața instanței de apel caracterul esențial al obligației asumate de către recurenta-reclamantă în baza art. III 16 din antecontract, de suportare a cheltuielilor judiciare în procedura de recuperare a imobilului, demarată de recurentul-pârât conform Legii nr. 10/2001. Ca atare, recurentul-pârât a înțeles să opună o veritabilă excepție de neexecutare recurentei-reclamante, urmărind respingerea cererii de rezoluțiune judiciară a contractului dedus judecății, prin invocarea nerespectării de către recurenta-reclamantă a obligației de avansare a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că aprecierea caracterului esențial al unei obligații asumate printr-un contract sinalagmatic nu poate să facă abstracție de principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor asumate. Or, cauza juridică a obligației asumate de recurentul-pârât de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, obligație ce echivalează cu predarea bunului vândut și transferul dreptului de proprietate asupra acestuia, conform art. 1294 C. civ., este, astfel cum corect a reținut instanța de apel, obligația recurentei-reclamante de plată a prețului aferent acestui imobil. Obligația recurentei-reclamante de a suporta cheltuielile judiciare din procedura de recuperare a imobilului nu poate fi calificată drept o condiție de a cărei îndeplinire depindea încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, fiind stipulată doar pentru a facilita perfectarea acestui act.

Înalta Curte a respins susținerea recurentului-pârât relativă la confuzia făcută de instanța de apel între valabilitatea unor convenții și clauzele sale esențiale, întrucât statuările instanței de apel pe acest aspect, dincolo de inadvertența exprimării, face distincție între obligațiile esențiale, în sensul de principale și neesențiale, în sensul de subsidiare, secundare, ipoteza din art. III 16 din antecontractul părților, în final, curtea de apel apreciind asupra relevanței pe care executarea acestei obligații o poate avea asupra derulării raporturilor contractuale.

Ca atare, Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă concluzia instanței de apel în sensul că, în interpretarea voinței reale a părților contractante, părțile contractante nu au conferit clauzei din art. III 16 din antecontractul de vânzare-cumpărare un caracter esențial, o atare obligație nefiind cauza juridică a obligației de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare asumată de recurentul-reclamant și a cărei neexecutare este invocată prin acțiunea principală de rezoluțiune judiciară. Față de aceste argumente juridice fundamentate pe principiul interdependenței și reciprocității obligațiilor sinalagmatice este corectă respingerea apărării pârâtului privind neexecutarea contractului de către recurenta-reclamantă.

Înalta Curte a respins și susținerile recurentului-pârât relative la reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că părțile nu ar fi prevăzut caracterul esențial al clauzei din art. III 16 din antecontract, întrucât o atare reținere nu se regăsește în cuprinsul considerentelor instanței de apel, aceasta făcând referire la semnificația psihologică pe care au dat-o părțile obligației din această clauză, în interpretarea voinței reale a acestora la data contractării.

În ceea ce privește interpretarea conținutului răspunsului recurentului-pârât la notificarea adresată de recurenta-reclamantă și valoarea probatorie conferită de instanță în urma acestor interpretări, Înalta Curte a reținut că aspectul învederat ține de netemeinicia deciziei instanței de apel și, față de conținutul restrictiv al motivelor prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului.

Relativ la critica privind reproșarea atitudinii pasive a recurentului-pârât de către instanța de apel, sub aspectul neinvocării caracterului esențial al clauzei din art. III 16 din antecontract până la momentul judecării apelului, Înalta Curte a reținut că aceasta este superfluă, întrucât, deși o atare apărare a fost formulată chiar prin concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, curtea de apel a răspuns amplu și argumentat acestei apărări a pârâtului, prin decizia atacată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 raportat la art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate de reclamantă și pârât, ca nefondate.