ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 224/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 224/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând asupra
recursurilor de față, reține următoarele:
Prin sentința nr. 674 din 12 decembrie
2013, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC E.
SRL, în instanță, și în consecință, a dispus rezoluțiunea parțială a convenției
de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2002, modificată prin actul adițional din
28 mai 2003, fiind respinse celelalte pretenții ale reclamantei ca nefondate.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut că în data de 29 noiembrie 2002, între pârât
și SC C.G. SRL a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care pârâtul
s-a obligat în calitate de promitent vânzător să vândă societății cocontractante,
în calitate de promitentă-cumpărătoare, un imobil aflat în municipiul Cluj-Napoca,
compus din 14 apartamente, atunci când legea va permite. La data încheierii antecontractului
de vânzare-cumpărare, imobilul făcea obiectul unui proces de revendicare. Prin actul
adițional încheiat la data de 28 mai 2003, promitentă-cumpărătoare SC C.G. SRL a
transferat către SC E. SRL, toate drepturile și obligațiile ce îi reveneau în baza
antecontractului de vânzare-cumpărare.
La data de 19
iunie 2007, pârâtul M.E. a încheiat cu SC M.D. SRL un antecontract de schimb pentru
12 apartamente din imobilul ce făcea obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare,
iar la 7 decembrie 2007 a fost perfectat și contractul de schimb cu această societate,
pârâtul primind în schimbul apartamentelor, mai multe bunuri imobile și mobile.
La data de 19 decembrie 2007, SC M.D. SRL și-a întabulat dreptul de proprietate
asupra apartamentelor dobândite în baza contractului de schimb.
Prima instanță
de fond a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin antecontractul
de vânzare-cumpărare, respectiv, aceea de a depune toate diligentele pentru perfectarea
contractului de vânzare-cumpărare, deși a redobândit dreptul de proprietate asupra
apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare prin decizia
civilă nr. 77/A/2007 a Curții de Apel Cluj, emițându-se și dispoziția de restituire
din 25 iunie 2007. Întrucât la data de 21 august 2007, pârâtul și-a întabulat dreptul
de proprietate asupra apartamentelor, a reținut tribunalul, de la această dată,
era ținut să-și respecte obligația asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare.
Mai mult, la data de 13 iulie 2007, reclamanta l-a notificat pe pârât să-și respecte
obligația asumată prin antecontract, iar pârâtul a răspuns punându-i în vedere reclamantei
să precizeze prețul de achiziție a apartamentelor, ceea ce, a reținut instanța,
reprezintă o modificare a unui element esențial al contractului, neputând fi imputat
reclamantei, care și-a manifestat dezacordul față de această modificare a prețului.
Prima instanță
a respins susținerile pârâtului în sensul că reclamanta nu și-ar fi respectat obligația
de suportare a cheltuielilor legate de procedura de redobândire și întabulare a
imobilelor în favoarea pârâtului, prevăzută de art. III.16 din antecontract, instanța
apreciind că această obligație nu poate fi considerată ca fiind una esențială pentru
a duce la respingerea cererii de rezoluțiune.
Ca atare, tribunalul
a apreciat că pârâtul este în culpă și, a admis cererea privind rezoluțiunea antecontractului
de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește
capătul de cerere privind plata despăgubirilor, tribunalul a apreciat că acesta
este nefondat, în condițiile în care partea reclamantă nu a solicitat și repunerea
în situația anterioară a părților contractante.
Prin decizia civilă
nr. 594/R/18 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile părților
în litigiu.
Pentru a dispune
astfel, instanța de apel a reținut că apelul reclamantei prin care a învederat încălcarea
art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de către prima instanță, este nefondat, întrucât
reclamantul a solicitat instanței plata de despăgubiri, respectiv, suma de 600.000
euro, contravaloarea apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului, fără să
solicite repunerea părților în situația anterioară. Astfel, a reținut curtea de
apel, deși efectul principal este repunerea în situația anterioară, instanța de
judecată nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, dacă
partea interesată nu a solicitat-o printr-o cerere expresă.
Cererea de repunere
în situația anterioară a părților contractante este o cerere de sine stătătoare,
care poate fi formulată odată cu cererea de rezoluțiune sau pe cale separată, aspect
confirmat și de dispozițiile Legii nr. 146/1997, privind taxele de timbru.
Totodată, instanța
de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit prejudiciul efectiv produs de pârât
prin neexecutarea antecontractului, în condițiile în care prețul imobilului ce făcea
obiectul acestui antecontract, nu a fost integral achitat.
Relativ la apelul
pârâtului M.E., curtea de apel a reținut că acesta a invocat faptul că reclamanta
era în culpă contractuală, întrucât nu și-a respectat obligația asumată de suportare
a cheltuielilor de judecată generate de litigiile pârâtului pentru recuperarea imobilului
declanșate în baza Legii nr. 10/2001, obligație pe care aceasta a apreciat-o ca
fiind esențială la data perfectării contractului. Totodată, pârâtul a invocat neachitarea
prețului de către reclamantă.
Instanța de apel
a apreciat că un act juridic poate conține condiții esențiale, de a căror îndeplinire
depinde chiar valabilitatea actului, și, respectiv, condiții neesențiale, care nu
afectează valabilitatea actului.
Dată fiind natura
actului dedus judecății, antecontract de vânzare-cumpărare, instanța a apreciat
că dacă plata prețului este o condiție esențială a actului, obligația din art. III.16
relativă la suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamantă nu are această
semnificație.
Sub acest aspect,
instanța de apel a reținut că în răspunsul la notificarea reclamantei pentru încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul nu s-a prevalat de nerespectarea
art. III.16 din antecontract, de către reclamantă, solicitând renegocierea prețului.
Curtea de apel
a respins și critica apelantului-pârât privind neachitarea prețului de către reclamantă,
întrucât părțile nu au prevăzut că reclamanta să achite integral prețul anterior
perfectării contractului de vânzare-cumpărare, stipulându-se doar obligația de a
plăti o parte din preț, până la clarificarea situației juridice a imobilului, obligație
respectată de către reclamantă.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, atât reclamanta SC E. SRL, criticând-o pentru motivele
de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9, cât și pârâtul M.E., care a formulat
critici de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
I. În dezvoltarea
criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța
a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, respectiv, a dispozițiilor
art. 1020 C. civ., reținând că repunerea în situația anterioară a părților contractante
nu poate fi dispusă dacă nu a fost expres solicitată de parte. Recurenta-reclamantă
a arătat că principiul restitutio in integrum asigură eficiență practică sancțiunii
rezoluțiunii pentru neexecutare, în caz contrar rezoluțiunea fiind lipsită de efecte
juridice. Or, a arătat recurenta, este evident că prin solicitarea de rezoluțiune,
reclamanta a urmărit și repunerea părților în situația anterioară. Dovada sumelor
ce trebuie restituite către reclamantă este făcută prin recunoașterea intimatului-pârât
la interogatoriu a faptului că, în contractul cu SC M.D. SRL, căreia i-a înstrăinat
imobilul, i-a fost reținută cu titlu de garanție suma de 50.000 euro, pe care o
încasase deja de la recurenta-reclamantă.
Recurenta a mai
învederat că, privind disponibilitățile la care face referire instanța de apel trebuie
corelat cu principiul rolului activ al judecătorului, care era obligat să pună în
discuțiunea părților completarea cererii de chemare în judecată cu un petit prin
care să solicite repunerea părților în situația anterioară.
În ceea ce privește
trimiterea pe care o face curtea de apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind
taxele de timbru, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta, fiind în insolvență,
este scutită de la plata taxelor de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006,
astfel că dacă instanța se pronunța pe cererea de repunere în situația anterioară,
nu se crea niciun prejudiciu prin netimbrare.
Recurenta-reclamantă
a mai învederat că în mod greșit curtea de apel a respins capătul de cerere privind
acordarea despăgubirilor în cuantum de 600.000 euro, instanța făcând o greșită interpretare
a art. 1084 C. civ., privind paguba efectivă și beneficiul nerealizat. Astfel, a
arătat recurenta-reclamantă, valoarea imobilului ce urma să fie cumpărat de recurenta-reclamantă
se ridică la prețul de 600.000 euro, iar reclamanta a achitat o parte din preț,
la data încheierii antecontractului, fiind gata să achite diferența la momentul
perfectării actului de vânzare-cumpărare. Dacă intimatul-pârât ar fi încheiat acest
contract cu recurenta-reclamantă, recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea
să revândă imobilul la un preț cel puțin egal cu suma de 600.000 euro.
II. În dezvoltarea
criticilor de nelegalitate formulate, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel
a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 969 C. civ., reținând că
art. 16 din antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o clauză esențială a acestuia,
de natură să împiedice reclamanta să solicite rezoluțiunea antecontractului.
Recurentul-pârât
a arătat că instanța de apel a făcut confuzie între condițiile de valabilitate a
contractului și obligațiile esențiale asumate de părți, analizând caracterul esențial
al unei clauze din perspectiva valabilității contractului, confundând clauzele esențiale
cu obiectul contractului sau clauzele principale. Or, pentru a se dispune rezoluțiunea
unui contract este suficient ca neexecutarea să fie importantă pentru partea care
o invocă, și nu neapărat ca neexecutarea să privească o obligație principală.
Clauza din
art. III.16 din antecontract este o clauză esențială pentru că recurentul-pârât
a consimțit ca prețul imobilului să fie sub nivelul pieței imobiliare, tocmai pentru
că reclamanta urma să preia cheltuielile judiciare. Ca atare, atât plata prețului,
cât și suportarea cheltuielilor judiciare reprezintă o obligație esențială a reclamantei.
În mod greșit,
a arătat recurentul-pârât, a reținut instanța de apel că părțile contractante nu
au desemnat clauza din art. 16 ca fiind esențială, întrucât aceasta nu este o cerință
legală pentru aprecierea caracterului esențial. Ar însemna că, în fapt, antecontractul
nu conține nicio clauză esențială pentru că părțile nu au desemnat ca atare nicio
clauză contractuală.
Recurentul-pârât
a mai arătat că reținerea instanței de apel în sensul că pârâtul nu și-ar fi făcut
apărări întemeiate pe caracterul esențial al clauzei, în întâmpinarea depusă și
în apelul din primul ciclu procesual, în care a fost infirmată soluția bazată pe
admiterea excepției prescripției extinctive, este fără relevanță sub aspectul temeiniciei
acestor apărări, întrucât, fiind o apărare de fond nu este susceptibilă de constrângerea
unui termen procedural în care să fie formulată.
Nici faptul că
în răspunsul la notificarea reclamantei, pârâtul nu a considerat obligația reclamantei
din art. III.16 din antecontract, ca fiind esențială, nu este un argument pertinent
al instanței de apel în reținerea netemeiniciei apărării pârâtului, întrucât pârâtul
a solicitat clarificări ale prețului datorat, tocmai datorită nerespectării acestor
obligații de suportare a cheltuielilor judiciare de către reclamantă.
Examinând actele
și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând
și dispozițiile art. 969, art. 1020 și art. 1084 C. civ., Înalta Curte reține că
recursurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. Înalta Curte
reține că recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel, în esență, pentru
nelegala interpretare a art. 1020 C. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C.
proc. civ., în fundamentarea soluției de neaplicare a principiului restitutio in
integrum, pe de o parte, iar pe de altă parte, formulează critici cu privire la
greșita interpretare a art. 1084 C. civ., care dă dreptul creditorului contractual
la plata despăgubirilor reprezentând paguba efectivă și beneficiul nerealizat.
Dispozițiile
art. 1020 C. civ. cuprind o definiție imperfectă a sancțiunii rezoluțiunii contractelor
sinalagmatice, apreciind că neîndeplinirea unei obligații contractuale în atare
contracte semnifică îndeplinirea unei condiții rezolutorii, ce are ca efect desființarea
retroactivă a contractului. Așadar, în partea finală a acestui text de lege este
reglementat efectul esențial al rezoluțiunii contractelor, respectiv, desființarea
cu efect retroactiv sau restitutio in integrum.
Se reține că
art. 1020 C. civ. reprezintă norma de drept substanțial, temeiul de drept care reglementează
regimul juridic al sancțiunii rezoluțiunii respectiv, definiție și efecte specifice.
Art. 129
alin. (6) C. proc. civ. consacră un principiu de drept procesual: principiul disponibilității
aplicabil în procesul civil, statuând că: „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc
numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Din coroborarea
normei de drept substanțial, art. 1020 C. civ., cu norma de drept procesual,
art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut
o corectă interpretare a dispozițiilor legale menționate, reținând că repunerea
în situația anterioară a părților contractante, ca efect al dispunerii rezoluțiunii
judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată
instanța de judecată, în lipsa căreia instanța nu poate aplica principiul restitutio
in integrum. O atare interpretare ține de argumentul de interpretare logico-juridică
a textelor legale vizate întrucât norma de drept substanțial, respectiv, art. 1020
C. civ., nu poate decât să consfințească efectul sancțiunii rezoluțiunii, neputând
indica și calea procesuală de urmat.
Ca atare, recurenta-reclamantă
face confuzie între efectul specific, firesc al sancțiunii rezoluțiunii-repunerea
părților în situația anterioară, efect ce legitimează dreptul creditorului contractual
de a pretinde restituirea prestațiilor făcute în baza unui contract rezolvit, și,
respectiv, învestirea instanței de judecată cu o atare solicitare prin formularea
unei cereri de chemare în judecată, conform principiului disponibilității reglementat
de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De astfel, în ipoteza în care instanța de judecată
ar pronunța repunerea în situația anterioară a părților contractante, ca efect al
admiterii cererii de rezoluțiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului,
s-ar înfrânge nu doar principiul disponibilității reglementat de textul de lege
precitat, dar și principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al
părții adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-și face apărări pe alte cereri
decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte nu
poate primi argumentul invocat de recurenta-reclamantă în sensul că, întrucât recurenta
este scutită de la plata taxelor de timbru, prin admiterea cererii de repunere în
situația anterioară nu s-ar crea nicio pagubă prin neplata taxelor, întrucât trimiterea
instanței de apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 a fost făcută pentru susținerea
principiului procesual al disponibilității aplicabil în procesul civil, în sensul
că solicitarea de repunere în situația anterioară este o cerere distinctă, independent
de faptul că părțile sunt sau nu scutite de plata taxelor de timbru.
Înalta Curte va
respinge și motivul relativ la greșita interpretare și aplicare de către instanța
de apel a dispozițiilor art. 1084 C. civ., întrucât acest text de lege reglementează
principiul reparării integrale a prejudiciului încercat de creditorul contractual,
în sensul că fundamentează dreptul acestuia de a solicita de la cocontractantul
său atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat. Consacrarea legislativă
a acestui principiu nu înlătură obligația creditorului contractual de a dovedi prin
orice mijloc de probă, existența unui prejudiciu cert, conform art. 1169 C.
civ. Ca atare, este corectă soluția instanțelor de fond care au reținut că reclamanta
nu a dovedit în fața instanței de judecată despăgubirile solicitate, simpla trimitere
la conținutul clauzelor contractuale și la o ipotetică revânzare a imobilului contractat,
nefiind probe suficiente în vederea convingerii instanței de judecată sub aspectul
producerii unui prejudiciu cert în patrimoniul recurentei-reclamante prin neperfectarea
contractului de vânzare-cumpărare.
II. În ceea ce
privește recursul declarat de recurentul-pârât M.E., Înalta Curte reține că motivul
de nelegalitate invocat de acesta conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează
greșita interpretare și aplicare a art. 969 C. civ., sub aspectul calificării obligației
asumate de recurenta-reclamantă prin art. III.16 din antecontractul de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte reține
că recurentul-pârât a invocat în fața instanței de apel caracterul esențial al obligației
asumate de către recurenta-reclamantă în baza art. III.16 din antecontract, de suportare
a cheltuielilor judiciare în procedura de recuperare a imobilului, demarată de recurentul-pârât
conform Legii nr. 10/2001. Ca atare, recurentul-pârât a înțeles să opună o veritabilă
excepție de neexecutare recurentei-reclamante, urmărind respingerea cererii de rezoluțiune
judiciară a contractului dedus judecății, prin invocarea nerespectării de către
recurenta-reclamantă a obligației de avansare a cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte reține
că aprecierea caracterului esențial al unei obligații asumate printr-un contract
sinalagmatic nu poate să facă abstracție de principiul reciprocității și interdependenței
obligațiilor asumate. Or, cauza juridică a obligației asumate de recurentul-pârât
de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, obligație ce echivalează cu predarea
bunului vândut și transferul dreptului de proprietate asupra acestuia, conform
art. 1294 C. civ., este, astfel cum corect a reținut instanța de apel, obligația
recurentei-reclamante de plată a prețului aferent acestui imobil. Obligația recurentei-reclamante
de a suporta cheltuielile judiciare din procedura de recuperare a imobilului, nu
poate fi calificată drept o condiție de a cărei îndeplinire depindea încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, fiind stipulată doar pentru a facilita
perfectarea acestui act.
Înalta Curte va
respinge susținerea recurentului-pârât relativă la confuzia făcută de instanța de
apel între valabilitatea unor convenții și clauzele sale esențiale, întrucât statuările
instanței de apel pe acest aspect, dincolo de inadvertența exprimării, face distincție
între obligațiile esențiale, în sensul de principale, și neesențiale, în sensul
de subsidiare, secundare, ipoteza din art. III.16 din antecontractul părților, în
final, curtea de apel apreciind asupra relevanței pe care executarea acestei obligații
o poate avea asupra derulării raporturilor contractuale.
Ca atare, Înalta
Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței de apel în sensul că, în interpretarea
voinței reale a părților contractante, părțile contractante nu au conferit clauzei
din art. III.16 din antecontractul de vânzare-cumpărare un caracter esențial, o
atare obligație nefiind cauza juridică a obligației de a perfecta contractul de
vânzare-cumpărare asumată de recurentul-reclamant și a cărei neexecutare este invocată
prin acțiunea principală de rezoluțiune judiciară. Față de aceste argumente juridice
fundamentate pe principiul interdependenței și reciprocității obligațiilor sinalagmatice
este corectă respingerea apărării pârâtului privind neexecutarea contractului de
către recurenta-reclamantă.
Înalta Curte va
respinge și susținerile recurentului-pârât relative la reținerea greșită de către
instanța de apel a faptului că părțile nu ar fi prevăzut caracterul esențial al
clauzei din art. III.16 din antecontract, întrucât o atare reținere nu se regăsește
în cuprinsul considerentelor instanței de apel, aceasta făcând referire la semnificația
psihologică pe care au dat-o părțile obligației din această clauză, în interpretarea
voinței reale a acestora la data contractării.
În ceea ce privește
interpretarea conținutului răspunsului recurentului-pârât la notificarea adresată
de recurenta-reclamantă și valoarea probatorie conferită de instanță în urma acestor
interpretări, Înalta Curte reține că aspectul învederat ține de netemeinicia deciziei
instanței de apel, și, față de conținutul restrictiv al motivelor prevăzute în
art. 304 C. proc. civ., nu poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului.
Relativ la critica
privind reproșarea atitudinii pasive a recurentului-pârât de către instanța de apel,
sub aspectul neinvocării caracterului esențial al clauzei din art. III.16 din antecontract
până la momentul judecării apelului, Înalta Curte reține că aceasta este superfluă,
întrucât, deși o atare apărare a fost formulată chiar prin concluziile scrise depuse
în fața instanței de apel, curtea de apel a răspuns amplu și argumentat acestei
apărări a pârâtului, prin decizia atacată.
Pentru considerentele
mai sus invocate, în baza art. 312 raportat la art. 309 C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursurile declarate de reclamantă și pârât, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de recurenta-reclamantă SC E. SRL Cluj-Napoca, prin lichidator judiciar
„G.M.L.” și de recurentul-pârât M.E. împotriva deciziei civile nr. 594/R/2014 din
18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.