ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 796/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/15 martie 1999, reclamantele SC A. SRL Cluj-Napoca și SC B. SRL au chemat în judecată un număr de 53 de pârâți, printre care și pe pârâta C., în calitate de titulară a titlului de proprietate și promitent vânzător și pe pârâtul D., cu domiciliul necunoscut, în calitate de proprietar tabular (pârâții de rd. 33 și 34), solicitând instanței să identifice cu date de carte funciară terenurile din titlurile de proprietate depuse la dosar, să oblige pârâții titulari ai acestor titluri de proprietate să încheie contracte autentice de vânzare-cumpărare cu reclamanții pentru terenurile cuprinse în titlurile de proprietate, iar în caz de refuz, hotărârea să țină loc de contract autentic, să dispună partajul și intabularea în cartea funciară.

Prin Sentința civilă nr. 267 din 29 iunie 1999 Tribunalul Cluj a admis acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, la data de 16 noiembrie 2015, pârâta E., apel admis prin Decizia civilă nr. 741/A din 24 martie 2016 a Curții de Apel Cluj, în sensul anulării parțiale a sentinței, anume în ce privește acțiunea civilă exercitată de reclamanta SC A. SRL Cluj-Napoca împotriva pârâților C. și D., decedat, dispunându-se trimiterea cauzei la Tribunalul Cluj pentru rejudecare.

S-a reținut în motivarea deciziei că D., antecesorul apelantei E., era decedat la data pornirii procesului, astfel că acesta nu putea sta în judecată ca parte înaintea primei instanțe și nu putea fi citat într-o asemenea calitate.

În rejudecare, Tribunalul Cluj a pronunțat Sentința civilă nr. 261 din 22 iunie 2017, prin care a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta SC A. SRL Cluj-Napoca a fuzionat prin absorbție la data de 13 septembrie 2013 cu SC F. SRL, aceasta dobândind drepturile și obligațiile reclamantei inițiale.

Întrucât motivul desființării l-a constituit lipsa legalei citări a moștenitoarei pârâtului D., s-a apreciat că probatoriul administrat în primul ciclu procesual nu poate fi opus pârâtei E., astfel că tribunalul a dispus administrarea în cauză a unei noi expertize în specialitatea topografie, menită să identifice, cu date de carte funciară, terenul din Titlul de proprietate nr. x/1998 înscris în parcela x din tarlaua x ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare cumpărare dintre reclamantă și C.

Prin expertiza întocmită în cauză de către expert G. s-a constatat că imobilul înscris în titlul de proprietate nr. x/1998 din tarlaua x, parcela x nu face parte din parcela cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Gilău, ci se identifică în CF nr. x Gilău, cu nr. top x, nr. de comasație 5194/81 și nr. nou 4431, proprietatea tabulară a numitului H..

Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată în considerarea faptului că imobilul în litigiu figurează în altă carte funciară decât cea menționată în acțiune, unde este înscris ca proprietar tabular o persoană neîmprocesuată în litigiul de față. Prin urmare, nu pot fi făcute constatări referitoare la terenul din Titlul de proprietate nr. x/1998 parcela x tarlaua x, prin raportare la datele de carte funciară indicate de către reclamantă și nici nu se poate dispune obligarea beneficiarei titlului de proprietate la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare și înscrierea în cartea funciară în forma solicitată, întrucât toate aceste operațiuni au loc în contradictoriu inclusiv cu proprietarul tabular care, în speță, este altul decât cel indicat de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, nemotivat, reclamanta, iar pârâta E. a formulat cerere de aderare la apel.

Instanța de apel a constatat, prin încheierea de dezbateri din data de 23 ianuarie 2018 că reclamanta este decăzută din dreptul de a motiva apelul și a respins cererea în probațiune prin care aceasta solicita efectuarea unui nou raport de expertiză, ca inadmisibilă, apreciind că cererea nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, și că nici în fața instanței de fond, ulterior depunerii raportului de expertiză, nu a existat o astfel de solicitare.

Prin Decizia civilă nr. 9/A din 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul reclamantei SC F. SRL, sentința fiind schimbată în parte, astfel: a fost admisă în parte acțiunea reclamantei împotriva pârâtei C. și, în consecință, pârâta a fost obligată să consimtă la autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 15 ianuarie 1999, având ca obiect terenul în suprafață de 2.800 mp, parcela x, tarlaua x Titlu de proprietate nr. x din 7 iulie 1998 eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor Cluj; a fost obligată pârâta C. să plătească reclamantei cheltuieli parțiale de judecată în primă instanță, în sumă de 1.014 RON; s-a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de pârâta E.; a fost obligată apelanta SC F. SRL să plătească intimatei E. cheltuieli de judecată parțiale în apel, în sumă de 3.000 RON.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect identificarea terenului din titlul de proprietate cu date de carte funciară și cel având ca obiect partajul și intabularea în cartea funciară, raționamentul este corect, în mod cert aceste operațiuni neputând fi dispuse decât în contradictoriu cu proprietarul tabular al terenului.

Soluționarea petitului având ca obiect obligarea pârâtei C. la încheierea contractului în forma autentică se face numai în contradictoriu cu această pârâtă, în calitate de promitent vânzător, conform contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 15 ianuarie 1999, proprietarul tabular al terenului neputând justifica calitate procesuală pasivă în ceea ce privește aceste pretenții și în consecință nefiind în măsură să formuleze vreo poziție procesuală referitor la acesta.

Cererea de aderare la apel formulată de pârâta E. a fost respinsă ca nefondată, întrucât nu s-a făcut, nici în fața instanței de apel, dovada cheltuielilor de judecată pretinse de către pârâtă în fața instanței de fond, în condițiile prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta E., recurs ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 2621 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a arătat, în principal, că hotărârea instanței de apel este nemotivată, ceea ce face aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de ordine publică, ce poate fi invocat și din oficiu de instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

S-a reținut că în considerentele hotărârii recurate nu se regăsește o analiză efectivă cu privire la pretenția de obligare a pârâtei C. la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, care să susțină soluția din dispozitiv de admitere în parte a acțiunii.

Instanța de apel s-a rezumat să rețină că pârâta C. are calitatea de promitent vânzător în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 ianuarie 1999 și că, din verificarea actelor dosarului, nu au rezultat motive care să justifice poziția procesuală a pârâtei de opoziție la admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la încheierea în formă autentică a contractului, având în vedere dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 1073 și 1077 C. civ.

Instanța de recurs a apreciat că această soluție nu se bazează pe o analiză efectivă a tuturor condițiilor pe care le implică pronunțarea unei hotărâri în temeiul art. 1073 și 1077 C. civ., nefiind suficientă indicarea calității pârâtei C. de promitent vânzător în antecontract, fără examinarea concretă a calității de proprietar a promitentului vânzător, cu respectarea exigențelor regimului de carte funciară, raportat la apărările formulate de părți pe acest aspect și la probele administrate în cauză. În acest sens, conform deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei, care a trasat limitele rejudecării (Decizia civilă nr. 741/A din 24 martie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă), trebuiau verificate și apărările pârâtei E., care a susținut în tot cursul procesului calitatea de proprietar tabular a autorului său, D., asupra terenului obiect al antecontractului încheiat de pârâta C..

Or, niciun considerent din decizia recurată nu a relevat o atare analiză, obligatorie pentru soluționarea capătului de cerere în discuție, nefiind lămurit, prin raportare la probele administrate în cauză și la apărările formulate de pârâta E., dacă promitenta vânzătoare C. este sau nu proprietar al terenului cu privire la care s-a solicitat prin acțiune, de către antecesoarele reclamantei SC F. SRL, obligarea acestei pârâte să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract autentic.

Prin Decizia nr. 142/A din 25 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins apelul reclamantei ca nefondat, a fost admisă cererea de aderare la apel formulată de pârâta E. și schimbată în parte sentința civilă în sensul că a fost obligată reclamanta a-i plăti pârâtei suma de 10.859 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând onorariu avocațial.

A fost obligată apelanta reclamantă la plata către pârâta E., a sumei de de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în conformitate cu dezlegările conținute în Decizia de casare nr. 2621 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că, potrivit dispozițiilor art. 1294 C. civ. 1864, de esența vânzării este transmiterea de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul vânzării, fiind logic a considera că pentru încheierea în mod valabil a vânzării este necesar ca vânzătorul să aibă calitatea de proprietar asupra bunului obiect al contractului.

Atunci când între părți s-a încheiat doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (ca act juridic prin care contractanții se obligă la a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare privitor la un anumit bun), la momentul la care promitentul cumpărător înțelege să-i pretindă promitentului vânzător să-și execute obligația asumată, procedând la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma cerută de lege, este necesar ca promitentul vânzător să aibă calitatea de proprietar asupra bunului obiect al promisiunii.

Dacă promitentului vânzător îi lipsește însă calitatea de proprietar, obligația de a încheia contract de vânzare-cumpărare pe care și-o asumase prin antecontract nu poate fi executată, promitentul cumpărător rămânând, după caz, să se folosească de remediile pe care legea i le pune la dispoziție într-o astfel de situație.

Tot astfel, atunci când, în contextul valorificării judiciare a unei promisiuni de vânzare-cumpărare, se solicită instanței a se constata că terenul care a făcut obiectul promisiunii corespunde aceluia înscris într-o anumită carte funciară, reclamantul solicitând a se dispune și întabularea lui în respectiva carte funciară, ca proprietar cu titlu de cumpărare, este necesar să fie atras în proces, ca pârât, inclusiv proprietarul tabular încă înscris în respectiva carte funciară sau, dacă acesta este decedat, succesorii lui. Doar în acest fel cadrul procesual este constituit în mod corect, putându-se pronunța o hotărâre judecătorească opozabilă proprietarului tabular (sau succesorilor lui) și, totodată, aptă să conducă la înscrierea în cartea funciară, ca nou proprietar, a promitentului cumpărător.

În prezentul proces reclamanta a solicitat, între altele, obligarea pârâtului D. de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică privitor la terenul în suprafață de 2.800 mp menționat în Titlul de proprietate nr. x/1998 emis de Comisia Județeană Cluj pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea d-nei C.

Chemarea în judecată a lui D. ca pârât a fost făcută în considerarea faptului că acesta era înscris ca proprietar tabular în CF nr. x proiect Gilău asupra imobilului teren în suprafață de 800 stj. p. având nr. top vechi 1255/37, nr. top comasat x și nr. top nou 4426.

Prin Decizia civilă nr. 741/A din 24 martie 2016 a Curții de Apel Cluj pronunțată în apel în primul ciclu procesual, s-a statuat cu putere de lucru judecat că apelanta E. este moștenitoarea proprietarului tabular D..

Prin înscrisul sub semnătură privată denumit "Contract de vânzare-cumpărare" încheiat la data de 15 ianuarie 1999, valorând prin conversiune, față de lipsa formei autentice, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, C. a vândut cumpărătoarei SC A. SRL Cluj-Napoca suprafața de 2.800 mp teren intravilan cuprins în tabla (tarlaua) 18, parcela x, menționată în Titlul de proprietate nr. x/1998.

Expertiza topografică efectuată în rejudecare de Tribunalul Cluj a stabilit însă că terenul înscris în Titlul de proprietate nr. x/1998, tarlaua x, parcela x nu face parte din CF nr. x Gilău parcela cu nr. top x, acest teren identificându-se în CF nr. x Gilău nr. top vechi 1255/32, nr. de comasație 5194/81, nr. nou 4431.

Expertul topografic a mai stabilit că în CF nr. x Gilău este înscris ca proprietar tabular numitul H., reclamanta SC F. SRL acceptând concluziile expertizei, căci nu a formulat obiecțiuni la aceasta înaintea primei instanțe.

Astfel fiind, rezultă că în mod greșit reclamanta l-a chemat în judecată pe proprietarul tabular D., după cum greșit ar fi fost dacă i-ar fi atras în judecată și pe succesorii acestuia, atâta vreme cât obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare a fost reprezentat de terenul înscris în Titlul de proprietate x/1998 în tarlaua x, parcela x. Legala soluționare a pretențiilor reclamantei privitoare la acest teren impunea atragerea în judecată a proprietarului tabular (sau, după caz, a succesorilor acestuia) menționat în cartea funciară căreia terenul din titlul de proprietate îi corespundea, respectiv CF nr. x Gilău, adică a lui H. sau, după caz, a moștenitorilor acestuia.

Reclamanta nu a procedat astfel, ceea ce trimite la concluzia că pretențiile pe care le-a dedus judecății cu privire la terenul obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate cu C. la data de 15 ianuarie 1999 nu puteau fi admise, prima instanță stabilind în mod corect că în aceste condiții nu mai puteau fi făcute constatările referitoare la terenul din titlul de proprietate emis în favoarea lui C. (parcela x, tarlaua x), prin raportare la datele de carte funciară indicate de reclamantă, precum și că nu se poate dispune obligarea beneficiarei titlului de proprietate la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare și înscrierea în cartea funciară în forma solicitată de reclamantă, căci era necesar ca aceste operațiuni să fie dispuse în contradictoriu cu adevăratul proprietar tabular (sau, după caz, cu succesorii lui), precum și, desigur, cu succesorii promitentei vânzătoare în măsura în care aceștia sunt alții decât proprietarul tabular ori succesorii lui.

Prima instanță a hotărât, deci, în mod corect că acțiunea reclamantei se impune a fi respinsă față de pârâtele C. și E.

În ce privește aderarea la apel formulată de E., instanța de apel a reținut că în mod greșit pârâtei nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată în primă instanță deoarece nu a făcut dovada achitării acestora prin depunerea chitanțelor de plată în original, iar nu a unor copii simple ale acestora. Partea interesată poate depune doar copii ale înscrisurilor cu valoare probatorie de care înțelege să se folosească, certificate de ea însăși "că sunt la fel cu originalul"(art. 112 alin. (2) teza finală C. proc. civ.), art. 114

1

alin. (2) C. proc. civ. făcând și el vorbire despre "copii de pe cerere și înscrisuri".

Depunerea originalului înscrisului este necesară doar în situațiile la care se referă prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa în ședință originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris.

Or, în cauză, reclamanta nu pretinsese ca pârâta să prezinte originalul chitanțelor ale căror copii se află la dosarul primei instanțe, aceasta neinvocând nici măcar faptul că cele două chitanțe nu poartă mențiunea olografă că sunt conforme cu originalul.

În aceste condiții, prima instanță era datoare să considere dovedite cheltuielile de judecată făcute de pârâtă.

Privitor la cheltuielile de judecată ocazionate pârâtei E. în apel, Curtea a reținut că pârâta a făcut cheltuieli în sumă de 11.596 RON prin plata onorariului avocațial. Raportat însă la valoarea terenului în litigiu, la complexitatea (care este una medie) a procesului și la activitățile desfășurate în concret de avocatul pârâtei, instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privitoare la reducerea onorariului avocațial, dispunând reducerea acestuia de la suma de 11.596 RON la suma de 5.000 RON.

Împotriva Deciziei nr. 142/A din 25 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamanta SC F. SRL, solicitând modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei C..

Recurenta susține incidența în speță a motivului de recurs reglementat de art. 409 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.: "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

În acest sens consideră că hotărârea instanței de apel este criticabilă sub aspectul reținerii calității de proprietar al imobilului - teren, care face obiectul cererii de chemare în judecată, a pârâtei E..

Arată că pârâta a opus reclamantei Titlul de proprietate nr. x/2007 prin care susține că i-a fost atribuit în realitate terenul (sau parte din terenul) vândut reclamantei de către C.. Această susținere a generat și poziția expertului tehnic desemnat în cauză, în raport cu identificarea în teren efectuată de către E..

Cu toate că obiectul cauzei este altul ca finalitate, în esență, în prezenta cauză se analizează comparativ drepturile de proprietate dobândite de către C. prin Titlul de proprietate nr. x/1998 și de către E. (moștenitoarea lui D.), prin Titlul de proprietate nr. x/2007.

Din compararea datelor concrete înscrise în titlurile de proprietate menționate, rezultă că titlul opus de către E. vizează un teren situat în extravilan, iar titlul lui C. vizează un teren în intravilan, situație identică cu cea a titlurilor de proprietate deținute de toți ceilalți vânzători împrocesuați în prezenta cauză. De asemenea, titlul de proprietate indicat de către pârâta E. este emis la mai mult de 8 ani de data emiterii titlului de proprietate care o vizează pe pârâta C.

Comparând cele două lucrări tehnice efectuate în cauză, din perspectiva indicării terenurilor de către pârâții împrocesuați, recurenta apreciază că, deși lucrarea întocmită în anul 1999 în primul ciclu procesual nu a respectat contradictorialitatea față de succesorii lui D., în rest, față de toți ceilalți pârâți, lucrarea a fost și este menținută ca temeinică inclusiv în prezent și constituie fundamentul hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual.

Expertiza întocmită de către expertul I. în anul 1999 a fost efectuată cu concursul la fața locului al proprietarilor parcelelor vândute, C., indicând amplasamentul terenului său. Cu toate părțile prezente, au fost în mod efectiv trasate liniile parcelelor din zona respectivă, aspect certificat inclusiv de către reprezentantul comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991.

La expertiza întocmită de către expertul J., în anul 2017, a participat doar pârâta E. care a indicat amplasamentul aproximativ al imobilului înscris în Titlul de proprietate x/2007, titularul acestuia fiind antecesorul pârâtei, astfel că indicarea unui amplasament pentru terenul reconstituit unui antecesor de-al său prezintă mult mai puține garanții de acuratețe. În plus, la data deplasării la fața locului, nu mai erau vizibile limitele dintre terenuri existente în anul 2009, fiind efectuate lucrări pe întreaga parcelă, respectiv lucrări la autostrada x.

Susține recurenta că suprapunerile reținute de către expertul J. sunt urmarea unei greșite aprecieri asupra situației faptice, după cum rezultă și din punctul de vedere formulat de către expertul tehnic I., depus la dosarul cauzei. Expertul J. a suprapus planul parcelelor peste harta de la cartea funciară, trăgând concluzia că parcela nr. 84 (astfel cum aceasta apare în planul parcelar) nu corespunde cu nr. topo x. Expertul însă nu a suprapus situația reală a parcelelor conform punerilor în posesie efectuate de către comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. Acest aspect a generat concluzii viciate, având în vedere că planul parcelar studiat prezintă parcelele numerotate în ordine crescătoare (de la Gilău înspre Florești), dar titlurile de proprietate emise și implicit punerile în posesie nu mai respectă această numerotare. Astfel, o parcelă care în planul parcelar folosit de către expert ar avea un anumit număr, în realitate, conform punerilor în posesie efectuate, aceasta va avea un alt număr.

De asemenea, comparând dimensiunile concrete ale parcelelor cu nr. topo x-1255/37, atât în regim de carte funciară cât și din punctul de vedere al suprafețelor efective atribuite prin titlurile de proprietate emise în zonă, prin calcule matematice simple, se ajunge la concluzia susținută de primul raport de expertiză întocmit în prezenta cauză: parcela nr. 84 din tarlaua x, înscrisă în Titlul de proprietate nr. x/1998 se regăsește pe imobilul cu nr. topo x.

Recurenta consideră că expertiza tehnică realizată în cursul anului 2017 prezintă starea de fapt extrem de trunchiat și nu precizează în mod coerent care sunt motivele pentru care s-a stabilit că parcela nr. 89, menționată în Titlul de proprietate x/2007 se suprapune cu nr. topo x și pentru care s-a stabilit că parcela nr. 84, menționată în Titlul de proprietate x/1998 nu se suprapune cu acest număr topo.

Argumentele mai sus expuse invalidează raționamentul instanței de fond și al instanței de apel, în sensul reținerii calității de proprietar al pârâtei E.

În condițiile în care toate titlurile de proprietate ale celorlalți vânzători erau emise în intravilan, terenul deținut de către E. nu poate fi învecinat cu acestea.

În lumina probațiunii administrată în prezenta cauză, astfel cum aceasta a fost administrată, concluzia nu poate fi decât că pârâta C. este proprietarul imobilului în discuție, iar acțiunea reclamantei se impunea a fi admisă.

Solicită a se ordona de către instanța de recurs refacerea expertizei tehnice în prezenta cauză, astfel încât proba, necesară pentru soluționarea cauzei, să aibă un caracter complet și pertinent.

Consideră recurenta că, în acest context faptic, instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a legii, în privința reținerii calității de proprietar al bunului vândut al pârâtei E., în detrimentul pârâtei C.. În concret, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1294 din vechiul C. civ. indicate în mod expres în cuprinsul hotărârii recurate, conform cărora: "Vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui." Din punct de vedere al dreptului substanțial, condițiile pe care instanța de apel trebuia să le analizeze sunt minime, respectiv dacă există calitatea de proprietar al persoanei care a încheiat convenția translativă a dreptului de proprietate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurenta a indicat în declarația de recurs și a reiterat în fața instanței faptul că textul de lege pe care și-a întemeiat criticile este art. 409 pct. 9 C. proc. civ., din redarea conținutului acestuia în cuprinsul memoriului de recurs rezultă că temeiul recursului este art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Procedând, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., la încadrarea criticilor formulate în acest motiv de recurs, instanța reține că nu pot fi considerate critici de nelegalitate ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a legii decât cele care se referă la modalitatea în care instanța de apel a analizat îndeplinirea condiției de fond necesară pentru constatarea valabilității promisiunii de vânzare, respectiv aceea a calității de proprietar a numitei C. asupra bunului - obiect al convenției.

În acest sens, instanța de apel a reținut că numita C. nu se putea obliga valabil să vândă terenul în litigiu întrucât nu era proprietarul imobilului ce a constituit obiect al promisiunii de vânzare cumpărare, având în vedere că terenul respectiv, având un alt amplasament decât cel descris de reclamantă, este înscris în Cartea funciară a unei terțe persoane, străine de cauză. Această constatare a instanței s-a întemeiat pe probatoriul administrat în fața instanței de fond în al doilea ciclu procesual.

Recurenta critică, în prima parte a memoriului de recurs, situația de fapt reținută prin omologarea expertizei administrată în rejudecarea cauzei, susținând că expertiza conține concluzii eronate, terenul fiind greșit localizat și considerat ca fiind înscris în cartea funciară a unui terț ce nu este parte în prezentul litigiu.

Aceste critici ale recurentei referitoare la concludența probatoriului administrat în primă instanță nu pot fi analizate, întrucât sunt incompatibile cu prezenta cale extraordinară de atac în care este supusă controlului de legalitate exclusiv conformitatea deciziei cu regulile de drept aplicabile, fiind câștigate cauzei faptele, astfel cum au fost determinate de către instanțele de fond pe baza probatoriilor administrate.

Afirmațiile recurentei constituie, în realitate, veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză omologat de instanța de fond și reținut ca bază a stabilirii situației de fapt în fazele devolutive ale procesului, în condițiile în care, în lipsa formulării, de către reclamantă, a unor obiecțiuni, în termenul legal, în fața primei instanțe și a unor critici de netemeinicie în apel, instanța a rejudecat cauza, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pronunțându-se, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Contestarea concluziilor unei expertize se deduce judecății în fond, după administrarea probei și, în cazul respingerii obiecțiunilor, eventual, ca motiv de apel, stabilindu-se astfel coordonatele unei reevaluări a probatoriului în respectiva cele de atac. Or, reclamanta nu a formulat obiecțiuni și nici nu a motivat apelul, sub aspectul unei greșite stabiliri a situației de fapt, astfel încât conduita procesuală îi este imputabilă în totalitate.

Aceasta nu poate pretinde, pe calea controlului de legalitate exercitat în recurs, o cenzurare a soluției instanței de apel întemeiată pe aspecte de netemeinicie, întrucât regimul juridic al acestei căi extraordinare de atac nu permite o astfel de analiză.

De altfel, cu depășirea acestor limite, reclamanta a solicitat și în recurs refacerea expertizei tehnice, fără a ține seama de caracterul inadmisibil al unui astfel de demers, conferit de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., tocmai în considerarea limitelor controlului judiciar.

Critica de nelegalitate ce poate fi reținută și analizată este aceea a greșitei aplicări a art. 1295 C. civ., recurenta susținând că instanța de apel ar fi constatat eronat neîndeplinirea condiției de fond ca promitentul vânzător să fie proprietarul bunului vândut.

Instanța de recurs reține caracterul nefondat al acestei critici având în vedere că, în al doilea ciclu procesual, prin decizia de casare, s-a stabilit modalitatea în care trebuie analizată îndeplinirea acestei condiții, în sensul că se impune verificarea calității de proprietar a promitentului vânzător cu respectarea exigențelor de carte funciară.

Conformându-se acestor dispoziții obligatorii, instanța de apel a verificat identitatea dintre proprietarul înscris în Cartea funciară și promitenta vânzătoare care și-a asumat obligația de înstrăinare în baza unui titlu de proprietate emis pentru un teren aflat în proprietatea tabulară a unei terțe persoane, nechemate în judecată.

Or, nefiind dovedită o succesiune privind transferul dreptului de proprietate și a conformității acestuia cu înscrierile în Cartea funciară, de la proprietarul tabular indicat, la promitenta vânzătoare, nu poate fi validată o convenție prin care aceasta s-a obligat a înstrăina un bun ce s-a dovedit a avea o altă situație juridică decât cea pretinsă de vânzătoare.

Cum, în cauză, bunul ce constituie obiect al promisiunii de vânzare figurează în proprietatea altei persoane, corect instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de valabilitate a convenției, pentru a putea pronunța în cauză o hotărâre cu efect translativ al dreptului de proprietate, dispozițiile art. 1294 și urm din vechiul C. civ. fiind corect interpretate și aplicate.

În consecință, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F. SRL împotriva Deciziei nr. 142/A din 25 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM