Decizia nr. 2696/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj , secția civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Biserica Franciscană a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. și B., care ulterior și-au înstrăinat dreptul pârâtului Oficiul Provincial al Franciscanilor, obligarea pârâtelor să lase în deplina posesie și folosință imobilul apartamentul nr. x din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, ce face parte din imobilul de locuințe evidențiat în Cartea Funciara nr. x (Carte Funciara veche nr. 453) Cluj-Napoca, nr. cad. x (nr. top. x); Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cerere (onorariu avocațial). Prin întâmpinare, pârâtele A. și B. au solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată. La termenul din 15.07.2019, reclamanta a solicitat introducerea în proces, în calitate de pârât, a Oficiului Provincial al Franciscanilor, conform art. 39 C. proc. civ., acesta dobândind imobilul de la pârâte, prin convenția încheiată la data de 15.07.2019. Reprezentanta pârâtelor a solicitat ca pârâtele inițiale să fie scoase din proces. Instanța a dispus scoaterea din proces a pârâtelor inițiale și introducerea în proces a Oficiului Provincial al Franciscanilor. La termenul din 13.09.2019, instanța a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 412/13.09.2019, Tribunalul Cluj, secția Civilă a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Biserica Franciscană, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Provincial al Franciscanilor, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta Biserica Franciscană.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 41A din 4 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Biserica Franciscană, împotriva sentinței civile nr. 412 din 13.09.2019 a Tribunalului Cluj, secția Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care o menține.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta Biserica Franciscană a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a menținut greșit soluția primei instanței dată acțiunii în revendicare în raport de statuările Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care a fost considerată admisibilă acțiunea în revendicare, de drept comun, cu privire la un bun ce a făcut obiectul naționalizării, atunci când sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma având prioritate. Instanța de apel a apreciat, greșit, că nu ar fi încălcate prevederile art. 1 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât pârâtele au dobândit proprietatea asupra bunului revendicat și au un titlu preferabil, deoarece contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat. Apreciază această soluția greșită întrucât, prin sentința civila nr. 796/29.11.2002 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2001, așa cum a fost schimbată în căile de atac, s-a dispus în favoarea sa retrocedarea în întregime și în natura a întregului imobilul de locuințe, fără ca, sub acest aspect, să se facă distincție în privința anumitor apartamente componente. S-a apreciat - cu privire la întregul imobil de locuințe - că naționalizarea s-a făcut fără titlu, întrucât actul prin care s-a dispus măsura (un Ordin al Consiliului de Miniștri) nu reprezenta un act de naționalizare și, în plus, nu enumera și imobilul în litigiu. Consideră că nu se poate face abstracție de cele dispuse prin această hotărâre, întrucât aceasta are, ca efect, recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului său de proprietate asupra întregului imobil de locuințe, inclusiv cel al pârâtelor. În egală măsură, această hotărâre judecătorească îi conferă calitatea de titular al unui "bun" actual cu privire la imobilul de locuințe, privind global, cât și la fiecare apartament component, privit individual, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și al jurisprudenței Curții. În acest sens, arată că, în Cauza Atanasiu c. României (pct. 140), în acord și cu jurisprudența anterioară din cauza Străin c. României (pct. 38) s-a reținut că "... existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului". Împrejurarea că nu s-a obținut anularea contractului de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul nr. x, acest lucru nu infirmă faptul că retrocedarea dispusă a vizat imobilul de locuințe, inclusiv apartamentul nr. x. Cel mult această împrejurare conferă și pârâtelor un bun actual, în accepțiunea Convenției europene. Măsura înstrăinării apartamentului în cauză de către Statul Român către pârâtele inițiale constituie o privare de proprietate, în accepțiunea Convenției, vânzare realizată, cu rea credință și cu încălcarea legii, deoarece Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea vânzării către chiriași (doar) a imobilelor cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului, din proprietatea persoanelor fizice. Or, imobilul din speță era proprietatea unei entități persoana juridică, cult religios, așadar nu făcea obiectul acestei legi. Concluzia instanței de apel că eventuala admitere a acțiunii în revendicare, de drept comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtelor asupra apartamentului în cauză și ar afecta securitatea raporturilor juridice constituite prin contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este greșită. Ingerința în dreptului de proprietate al pârâtelor este una justificată, prin prisma necesitații protejării dreptului de proprietate mai caracterizat și consolidat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Antecesoarea pârâtelor a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar (Statul Român), cu rea credință, aspect confirmat prin hotărârile judecătorești, prin care s-a dispus retrocedarea întregului imobilul și care a consolidat, retroactiv, dreptul recurentei de proprietate. Prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține constant că dobânditorii - de bună credință - ai imobilelor naționalizate beneficiază și ei de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției - însă, în speță, pârâtele nu pot beneficia, de această protecție, întrucât antecesoarea lor a fost dobânditor de rea-credință. Cu toate acestea, și în ipoteza în care ar considera contrariul, ingerința adusă dreptului lor de proprietate este una justificată-scopul fiind protejarea dreptului de proprietate, preferabil și consolidat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - și proporțională, atât timp cât pârâtul are la dispoziție căi procedurale prin care să obțină despăgubiri, pentru pierderea proprietății, prin restituirea prețului achitat pentru achiziția imobilului. Intimatul - pârât Oficiul Provincial al Franciscanilor deși legal citat nu a formulat întâmpinare. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constat că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed: Reclamanta a criticat decizia atacată sub aspectul modului de soluționare a acțiunii în revendicare și a pretins că dețin un "bun" în sensul Convenției europene, astfel încât instanțele trebuiau să dea prevalență titlului său în acțiunea formulată, titlu care este preferabil față de cel al intimatei, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008. Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs evocat, nu este întemeiată și nu poate conduce la casarea deciziei atacate. În speță, reclamanta Biserica Franciscană și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 563 C. civ. arătând că apartamentul nr. x ce este revendicat, situat în Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, este proprietatea sa, apartament ce face parte din imobilul de locuințe, evidențiat în cartea funciară nr. x, dobândit prin contractul de întreținere, încheiat la 08.02.1942, imobil ce a trecut în proprietatea Statului român, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 8/1960. Apartamentele componente ale întregului imobil au fost închiriate, iar apoi, în cursul anului 1997, în condițiile Legii nr. 112/1995, au fost înstrăinate chiriașilor care le foloseau la acel moment. Imobilul în litigiu, numit si numerotat "apartamentul nr. 4", a făcut obiect al contractului de vânzare cumpărare nr. x/27.03.1997 încheiat de Consiliul Local Cluj, prin societatea C. S.A. cu locatara D.. Ulterior, imobilul a fost dobândit de numiții E. și A., iar, apoi, urmare a decesului numitului E., intervenit la 12.09.2012, bunul a fost moștenit de soția supraviețuitoare, A. și fiica acestuia, B., antecesoarele actualului pârât Oficiul Provincial al Franciscanilor. În privința titlului său de proprietate, exhibat în cadrul acțiunii în revendicare, recurenta-reclamantă s-a prevalat de sentința civilă nr. 796/2002 pronunțată de Tribunalul Cluj, astfel cum a fost modificată în căile de atac, prin care s-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului, fară titlu valabil, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare încheiate cu chiriașii cumpărători, respectiv titularii apartamentelor nr. x, 3, 5, 6, 7, 8, și

Date fiind aceste circumstanțe factuale, reținute de instanțele de fond, se vădesc a fi nefondate susținerile recurentei în sensul că este beneficiara unui "bun" în sensul Convenției europene. Din momentul pronunțării hotărârii-- pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța de contencios european arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). Diferența de abordare este esențială, întrucât dacă în jurisprudența sa, anterioară anului 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru. În acest context, chiar dacă relativ la întreg imobilul (din care face parte și apartamentul nr. x) din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, prin hotărâre judecătorească, s-a constatat că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, Înalta Curte reține că acest lucru nu atrage, după sine și în mod automat, un drept la restituire în natură a bunului respectiv. Cert este că, în speță, recurentului-reclamant nu i s-a recunoscut, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, dreptul de a i se restitui, în natură, apartamentul nr. x, situat la adresa sus menționat, proprietatea intimatei-pârâte. Recurenta deși se prevalează de sentința civilă nr. 796/2002 a Tribunalul Cluj în susținerea temeiniciei acțiunii în revendicare, se observă, însă, că această hotărâre judecătorească, exhibată în cadrul demersului judiciar, nu conferă reclamantei un drept de proprietate asupra apartamentului nr. x. Printr-un alt demers întreprins în temeiul dispozițiilor Legii nr. 501/2002, Arhiepiscopia Romano Catolică de Alba Iulia a solicitat, prin cererea nr. x/30.01.2003, restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, cu nr. top x și a pretins că imobilul respectiv se încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002. Or, față de acest context normativ legislativ, astfel cum se reține și în cuprinsul deciziei recurate, orice pretenție a reclamantei cu privire la apartamentul litigios, trebuia valorificată exclusiv pe calea procedurii speciale de retrocedare, reglementată de legislația specială în materie, astfel cum a fost statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Cum nici în cadrul acestei proceduri speciale recurentei nu i fost recunoscut dreptul de a-i fi restituit în natură imobilul care face obiectul prezentei acțiuni, rezultă că reclamanta nu este beneficiara unui bun, în sensul art. 1 din Protoculul nr. 1, pentru a pretinde apărarea dreptului său în cadrul demersului judiciar de față. Nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci acest titlu trebuie să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situației de față, cu atât mai mult cu cât instanța de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalității naționalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Atanasiu). În ceea ce privește trimiterea recurentei la dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 în soluționarea recursului în interesul legii, prin care instanța supremă a statuat, printre altele, și în privința soluționării neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv, nu pot fi reținute în sensul pretins de recurentă. În cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă, admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securității raporturilor juridice". Situația premisă avută în vedere vizează, însă, ipoteza în care, în cursul unei acțiuni în revendicare, părțile își opun reciproc titluri de proprietate valabile, ceea ce impune compararea titlurilor, operațiune ce trebuie realizată potrivit criteriilor prevăzute în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008, instanța de apel a avut în vedere și titlul opus de antecesorii pârâtei, constând în contractul de vanzare-cumpărare nr. x/27.03.1997, care nu a desființat pe cale judecătorească. Relativ la acest titlu, opus în acțiunea în revendicare, instanța de apel a avut în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2008, la 07.08.2008, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, constatarea că apartamentul nr. x a trecut, fără titlu, în proprietatea Statului Român, constatarea nulității absolute a contractului nr. x/27.03.1997, obligarea pârâților E., A. și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestui apartament; anularea certificatul de moștenitor nr. x/22.04.2002, emis după defuncta D., decedată la 18.04.2002. Dosarul cu acest obiect a fost suspendat, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 25.03.2009, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului civil nr. x/2008 al Judecătoriei Cluj-Napoca iar, în final, prin sentința civilă nr. 7443/15.07.2015, dosarul nr. x/2008 a fost perimat. În aceste circumstanțe, cum corect s-a reținut în cauză, dreptului de proprietate al autorilor pârâtului a fost consolidat, aceștia având un bun în sensul prevederilor Convenției europene, în timp ce reclamanta nu deține un bun în ceea ce privește apartamentul litigios și nici dreptul la restituirea în natură, astfel cum a pretins în cadrul acțiunii în revendicare de față. Aceasta concluzie este întărită și de considerentele instanței supreme, inserate în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular". Subsumat aceleiași critici de nelegalitate, recurenta a susținut reaua credință a chiriașilor-cumpărători în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare și care ar atrage vicierea titlului exhibat în cauză. Or, în contextul cadrului procesual cu care instanța este învestită, este lipsit de relevanță juridică argumentul recurentei prin care semnalează aspecte de nelegalitate cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 ori elemente de natură a contura reaua-credință a chiriașilor la perfectarea actului juridic, întrucât aceste argumente nu sunt de natură a anihila forța juridică a titlului exhibat de intimat, atât timp cât buna sau reaua-credință ori cauzele de nulitate a contrctului prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractului respectiv, în raport de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În concluzie, față de considerentele arătate, constatând netemeinicia criticilor formulate și corecta soluționare a acțiunii în revendicare în raportat de dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta nefiind titulara unuji bun în sensul art. 1, paragraf 1 din Convenția europeană, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Biserica Franciscană, conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,