Decizia nr. 1820/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 30.03.2015, în dosarul civil nr. x/2015, reclamanții Cabinet Individual de Avocat A. reprezentat de avocat A. și A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. și Fundația C. să se dispună inopozabilitatea față de reclamanți a contractului de donație încheiat între pârâta de ordin 1, B. și pârâta de ordin 2, Fundația C., autentificat prin încheierea de autentificare nr. 475 din 18.02.2015, prin încheierea de autentificare nr. 573/01.03.2015, prin încheierea de autentificare nr. 574/01.03.2015 și încheierea de autentificare nr. 575/01.03.2015, toate încheiate de către Societatea Profesională Notarială "D.", cu privire la 30% din apartamentele 7, 16 și 17 situate în Cluj-Napoca, str. x, contract încheiat în frauda drepturilor reclamanților, rezultate din contractul de asistență juridică nr. 2/2011 încheiat între Cabinet Individual de Avocat A. și pârâta B., și actul notarial nr. x/2006 întocmit de către notar E. din Germania, în baza căruia au fost redobândite prin dosarul civil nr. x/2011 toate aceste imobile. De asemenea s-a mai solicitat radierea înscrierii din cărțile funciare a actelor în măsura constatării lor ca fiind inopozabile reclamanților și obligarea în solidar a pârâtelor la plata folosului de tras aferent obligațiilor neexecutate de la data introducerii acțiunii și până la executarea efectivă a obligațiilor asumate. Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii revocatorii ca nefondată. Prin completarea de acțiune depusă la dosar la data de 20.11.2015 reclamanții au solicitat să se dispună indisponibilizarea imobilelor și înscrierea în cartea funciară a clauzei de inalienabilitate asupra acestora până la executarea întocmai a obligațiilor asumate de debitoarea pârâtă. Prin precizarea de acțiune, depusă la data de 25 ianuarie 2016, valoarea folosului de tras a fost precizată ca fiind de 1500 euro/lună sau echivalent în RON la valoarea de la data plății efective, începând din 1 septembrie 2015 și până la achitarea efectivă a obligațiilor.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 979 din data de 1 februarie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 12 aprilie 2016, sub același număr de dosar. Prin sentința civilă nr. 373 din 29.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de aceasta; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată, precizată și completată de reclamantul Cabinet Individual de Avocat A., împotriva pârâților B., C.; a dispus inopozabilitatea față de Cabinet Individual de Avocat A. a contractului de donație încheiat între pârâta de ordin 1, B. și pârâta de ordin 2, C., autentificat prin încheierea de autentificare nr. 475 din 18.02.2015, prin încheierea de autentificare 573/1.03.2015, prin încheierea de autentificare 574/1.03.2015 și încheierea de autentificare 575/1.03.2015, toate încheiate de notar public D., cu privire la 30 % din apartamentele nr. x,16,17 situate în Cluj-Napoca, str. x; a dispus indisponibilizarea imobilelor mai sus menționate și înscrierea în cartea funciară a clauzei de inalienabilitate asupra acestora, până la executarea întocmai a obligațiilor pârâtei debitoare, conform contractului de asistență juridică nr. 2/11.01.2011 și a procurii nr. 130/2006; a respins petitul de radiere a înscrierii din cărțile funciare și petitul privind folosul de tras și a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată. A fost obligată reclamanta A. să plătească pârâtei B. cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 100 RON și a fost obligat reclamantul Cabinet Individual de Avocat A. să plătească pârâtei C. cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 300 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea ei în parte, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active, iar în rejudecare admiterea acțiunii acestei reclamante. Împotriva sentinței a declarat apel și reclamantul Cabinetul Individual de Avocat A., solicitând schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totul a acțiunii, dispunându-se obligarea pârâților la plata folosul de tras de care reclamanții au fost lipsiți, notarea/înscrierea în cartea funciară a inopozabilității și indisponibilizării apartamentelor, precum și obligarea intimaților în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului apelant de judecarea acțiunii în primă instanță. Împotriva sentinței au declarat recurs și pârâții B. (prin mandatar F.) și C. Austria (prin mandatar G.), solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamanților. La data de14.06.2017, a decedat pârâta apelantă B., în proces fiind introdusă, în calitate de continuatoare a personalității defunctei ca succesor, C. Israel. Prin decizia 120A din data de 4 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele B. (decedată în timpul procesului) și C. Austria împotriva sentinței civile nr. 373 din data de 29 iunie 2016 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2015. A respins apelul declarat de reclamanta A., precum și apelul declarat de reclamantul Cabinet Individual de Avocat A. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs pârâtele C. Austria și Fundația C. Israel și avocat H., în calitate de reprezentant convențional al pârâtei B. (decedată), prin mandatar F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 noiembrie 2019. Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, susținând că aceasta a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la stabilirea calității de moștenitor a pârâtei Fundația C. Israel după defuncta B., precum și cu referire la aplicarea prevederilor art. 1562 și următoarele C. civ. privind acțiunea revocatorie. Se susține că instanța de apel a constatat că C. Israel este succesoarea pârâtei B., decedată pe timpul judecății în apel, aceasta fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat prin raportare la alte hotărâri judecătorești, fără a ține cont că în acest dosar au fost depuse înscrisuri noi, respectiv declarația C. Israel dată prin reprezentanții legali, de renunțare expresă la moștenirea după B., declarație depusă și înregistrată la dosarul de la Judecătoria din Frankfurt pe Main la data de 28 martie 2019. Deși a invocat excepția necompetenței instanțelor din România de a se pronunța în materia unei succesiuni deschise în Germania, în mod nelegal instanțele au procedat la pronunțarea unor hotărâri prin care au stabilit calitatea de moștenitor al C. Israel într-un dosar deschis în Germania, motiv pentru care trebuiau să ia în discuție cu prioritate excepția necompetenței, câtă vreme nici defuncta nu a avut ultimul domiciliu în România și nici C. Israel nu are sediul sau reședința în România. Excepția autorității de lucru judecat nu era de natură a paraliza orice solicitare a pârâtelor în condițiile în care, în acest dosar sunt elemente noi care trebuiau analizate, astfel încât, recurenta apreciază că întrucât instanța de apel nu a analizat probele noi aduse în cauză și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut relativ la succesiune se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Potrivit art. 2.633 - 2.636 C. civ., instanțele române nu au competența să dezbată moștenirea după defuncta B., al cărui ultim domiciliu a fost în Germania, respectiv nu au competența de a stabili faptul că pârâta C. Israel are calitatea de moștenitor al defunctei B., pentru a sta în prezenta cauză în calitate de succesor al acesteia, pentru că instanța din Germania nu a stabilit un moștenitor în persoana C. Israel, după cum greșit a apreciat instanța de apel în acest dosar, deoarece a renunțat expres la succesiune prin Decizia din data de 21 noiembrie 2018, neînțelegând să dea eficientă testamentului din 12 iunie 2008. Recurenta susține că nu a primit nicio notificare de la instanța de succesiune din Germania, iar potrivit art. 2562 C. civ. a depus în apel și opinii juridice exprimate atât de un notar, cât și de un birou de avocați din Germania, specializați în dreptul civil german cu referire la dosarul succesoral al defunctei B., însă instanța nu a analizat sub nicio formă dacă aceasta are în realitate calitatea de moștenitor, deși a susținut lipsa ei pe tot parcursul soluționării apelului. Or, în atare condiții, hotărârea instanței de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept internațional privat prevăzute în C. civ. privind dezbaterea moștenirii și stabilirii calității de moștenitor după defuncta B., sens în care soluția care se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de apel. De asemenea, în ceea ce privește lipsa calității de moștenitor al defunctei, instanța de apel trebuia să pună în discuția părților calitatea acesteia de a sta în proces în acest dosar promovat de avocatul defunctei B., ceea ce nu s-a întâmplat, pronunțând o hotărâre în contradictoriu cu un pretins moștenitor, dar fără dovezi de la autoritatea competentă în materie de succesiuni. Contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul hotărârii atacate, creanța deținută de Cabinet Avocat A. în baza procurii speciale nr. 130/2006 și a contractului de asistență juridică nr. 2/11.01.2011, împotriva debitoarei B., nu s-a transferat după decesul acesteia către C. Israel, întrucât, după cum am precizat și mai sus, nu s-a stabilit calitatea acesteia de succesor al defunctei B. de către instanța de succesiune din Germania, deoarece există declarație de renunțare, ci această calitate le-a fost atribuită contrar legii de instanțe din România, necompetente în dezbaterea succesiunii după defuncta B.. Deși instanța de apel reține că C. Israel a fost cea căreia i s-a atribuit calitatea de moștenitor al defunctei B., și, în consecință, în sarcina acesteia s-a transferat creanța deținută de Cabinet Avocat A. împotriva defunctei, totuși a apreciat legală și temeinică hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus indisponibilizarea imobilelor aflate în patrimoniul C. Austria, asociație care nu are nicio legătură cu succesiunea acestei defuncte, fiind o persoană juridică distinctă de C. Israel, având fiecare personalitate juridică de sine stătătoare. Întrucât instanța de apel nu a aplicat corect legea în ceea ce privește calitatea lui C. Israel în acest dosar, nu s-a analizat în mod corect nici îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, atât timp cât instanța de apel a reținut în cuprinsul hotărârii atacate că această creanță deținută de cabinet împotriva defunctei B. s-a transferat după deces către succesorul C. Israel. Cât privește executarea obligației pretinsă de Cabinet Avocat A., instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâtei C. Israel îi revine îndeplinirea obligației de plată și că lipsește intenția reală și sinceră de îndeplinire a acestei obligații, deoarece C. Israel nu este moștenitor al defunctei B. și nici nu îi revine vreo obligație de plată care incumbă acestei defuncte și care să decurgă dintr-o eventuală calitate de moștenitor, neavând nicio calitate în acest litigiu. Având în vedere că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material privitoare la dezbaterea moștenirii și stabilirii calității de moștenitor în persoana lui C. Israel, se apreciază că nici statuările instanței relativ la îndeplinirea condițiilor prev. de art. 1562 și urm C. civ., privind acțiunea pauliană nu sunt întemeiate, atâta timp cât nu s-a stabilit corect cadrul procesual în prezenta cauză, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu are stabilită în mod legal calitatea de moștenitor al defunctei B.. În ceea ce privește decizia instanței de apel care a menținut soluția instanței de fond pronunțată cu referire la acțiunea pauliană, își motivează cererea de recurs după cum urmează: Posibilitatea înstrăinării bunurilor aflate în 2014 în patrimoniul d-nei B. prin act de vânzare cumpărare sau prin donație a fost adusă la cunoștința intimatei la data de 12.12.2014 cu ocazia încheierii și semnării la Alba Iulia a procesului-verbal, când domnul F. mandatarul d-nei B. a prezentat procura autentificată sub nr. x la data de 10 noiembrie 2014 la Consulatul General al României la Bonn, prin care era menționată expres voința doamnei B. de a vinde sau dona acele imobile, iar intimata a luat cunoștință de acest fapt. La data de 12.12.2014 intimata cunoștea dorința d-nei B., i s-a adus la cunoștință ce se intenționează în viitor, iar procesul-verbal consemnează modalitatea în care părțile semnatare urmăreau să soluționeze o situație privind efectuarea unor plăți, deci nu există nicio fraudă sau vreo intenție de fraudare din moment ce toate acțiunile ce urmau a fi demarate au fost aduse la cunoștința intimatei, care, între timp promovase un dosar execuțional înregistrat sub nr. x/2014 la Biroul Executorului Judecătoresc I. din Turda și își însușise prin intermediar, în contul onorariului precizat în procura nr. 130/2006, apartamentul nr. x din str. x, mun. Cluj-Napoca. Instanța de apel reține la pag. 4 din decizia civilă 120/A/2019 că subscrisa C. ar fi semnat procesul-verbal din 12.12.2014, și a știut că nu se mai poate executa obligația de plată, ceea ce nu corespunde realității, pentru că procesul-verbal este semnat de C. Israel, persoană juridică distinctă, după cum s-a dovedit cu înscrisurile de la dosar. De asemenea, deși Curtea de apel afirmă că prin încheierea contractului de donație între B. și C. Austria, debitoarea și-a creat o stare de insolvabilitate care îl punea pe creditor în situația de nu-și mai realiza creanța, în oricare dintre formele ei, trebuie observat că textul avut în vedere de instanța de apel, art. 1562 alin. (2) C. civ. precizează că un contract cu titlu oneros poate fi declarat inopozabil numai atunci când terțul contractant cunoștea faptul că debitorul își creează sau mărește starea de insolvabilitate, iar în speță nu există un contract cu titlu oneros, ci unul de donație. Pe de altă parte, nici în perioada 2014-2015 și nici mai târziu nu s-a pus problema unei stări de insolvabilitate sau a diminuării patrimoniului d-nei B., dovada clară fiind procesul-verbal din 12.12.2014, acesta nefiind încheiat în dauna intimatei. Pentru a fi întrunite condițiile de admisibilitate prev. de art. 1562 C. civ. trebuia dovedită de către creditoare starea de insolvabilitate sau de diminuare a patrimoniului debitoarei sau imposibilitatea de plată, ceea ce nu s-a dovedit, astfel că instanța a aplicat greșit art. 1562 C. civ. Dimpotrivă se poate susține că d-na avocat A., prin modul cum a valorificat apartamentul nr. x din str. x,conform contractului de vânzare cumpărare încheiat la 28 iulie 2009 la Biroul Notarului Public J. din Alba Iulia, autentificat sub nr. x/28.07.2009, a încălcat mandatul și a trecut în patrimoniul familiei sale bunul recuperat, în schimbul unei sume modice, nevalorificându-l pe piața imobiliară la prețul real. În această modalitate, apreciază recurenta că reclamanta și-a asigurat încasarea cotei de 30% din imobile, apartamentul fiind dobândit de familia d-nei avocat A., respectiv de soacra sa K., pentru care i-a trimis d-nei B. modica sumă de 15.000 euro, cu titlu de preț al apartamentului, în condițiile în care apartamentul este situat în centrul municipiului Cluj-Napoca. Susține că instanțele anterioare nu au interpretat în mod corect clauza cuprinsă în procura din anul 2006 aflată sub textul barat, care nu poate fi luat în considerare sub aspectul consimțământului d-nei B. la plata unui onorariu în natură, în condițiile în care notarul a legalizat doar semnătura acesteia, astfel că și sub acest aspect hotărârea este nelegală, urmând a fi casată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin prisma încălcării art. 2.633 - 2.636 C. civ., art. 1562 și urm C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Cabinet Individual de Avocat A. a depus întâmpinare prin care a combătut susținerile părților adverse formulate prin cererea de recurs și a solicitat respingerea căii de atac promovate de către acestea și menținerea deciziei recurate. Totodată, a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și a susținut că recursul declarat de avocat H. este formulat de către o persoană fără calitate și fără interes, raportat la motivele invocate, având în vedere faptul că motivele de recurs vizează situația moștenitorului, iar, în privința acțiunii pauliene, motivarea vizează doar dobânditorul, entitatea din Austria.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele C. Austria, Fundația C. Israel și de avocat H., în calitate de reprezentant convențional al pârâtei B. (decedată), prin mandatar F., împotriva deciziei civile nr. 120A din data de 4 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 12 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere de ședință completul de filtru a apreciat că susținerile intimatului-reclamant referitoare la lipsa calității procesuale și a lipsei de interes în ceea ce privește recursul declarat de avocat H. nu pot fi analizate în procedura de filtrare a recursului, întrucât nu pun în discuție niciunul dintre aspectele ce interesează analiza admisibilității în principiu, astfel cum rezultă din art. 493 alin. (3) C. proc. civ., anume cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 C. proc. civ., încadrarea criticilor în motivele de casare din art. 488 C. proc. civ. și dacă există motive de casare de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. și a hotărât ca aceste susțineri urmează a fi puse în discuție în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de pârâtele C. Austria și Fundația C. Israel se constată că acestea susțin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Sub un prim aspect, recurentele apreciază că instanța de apel nu a stabilit în mod corect că C. Austria este persoană juridică distinctă de Fundația C. Israel, având fiecare personalitate juridică de sine stătătoare, fără nicio subordonare una față de cealaltă și că nu a fost avut în vedere înscrisurile noi, depuse la dosarul cauzei. Aceste susțineri nu sunt încadrabile în motivele de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ., întrucât ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, motiv pentru care, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei. Alte critici invocate în cadrul cererii de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2.633 - 2.636 C. civ. cu ocazia stabilirii calității de moștenitor a reclamantei-pârâte Fundația C. Israel după defuncta B.. Se susține că, în mod greșit, Curtea de apel a constatat că C. Israel este succesoarea pârâtei B., decedată pe timpul judecății în apel, prin raportare la cele stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărâri anterioare, fără a ține cont că C. Israel a dat declarație de renunțare expresă la moștenirea după B., declarație depusă și înregistrată la dosarul de la Judecătoria din Frankfurt pe Main la data de 28 martie 2019, iar instanțele din România nu erau competente a se pronunța în materia unei succesiuni deschise în Germania, câtă vreme nici defuncta nu a avut ultimul domiciliu în România și nici C. Israel nu are sediul sau reședința în România. Sub acest aspect se constată că, în ceea ce privește calitatea C. Israel de succesoare a pârâtei B., decedată pe timpul judecății în apel, instanța de apel a luat act că aceasta a fost reținută cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 270/R/2018 a Curții de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 2311/2018 a Tribunalului Cluj, precum și prin decizia civilă nr. 1982/A/2018 a Tribunalului Cluj, definitivă în urma respingerii recursului prin decizia civilă nr. 183/2019 a Curții de Apel Cluj și a arătat că acest aspect al cauzei, fiind tranșat cu autoritate de lucru judecat, el nu mai poate face obiectul unei noi analize în prezentul proces, căci se opun la aceasta prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, nu se poate aprecia că instanța anterioară a făcut o evaluare proprie asupra calitații de moștenitor a acestei recurente ci, a luat act de o aparență a calității de moștenitor a acesteia constatată, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 270/R/2018 a Curții de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 2311/2018 a Tribunalului Cluj și prin decizia civilă nr. 1982/A/2018 a Tribunalului Cluj, definitivă în urma respingerii recursului prin decizia civilă nr. 183/2019 a Curții de Apel Cluj. Astfel, în cadrul acestor hotărâri s-a arătat că deja calitatea de moștenitor a recurentei Fundația C. Israel după defuncta B. a fost analizată prin decizia civilă nr. 2311/24.10.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2017, dar și prin decizia civilă nr. 270/R/22.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Cluj, în baza actelor comunicate de Judecătoria Frankfurt pe Main. Așadar, dezlegările din considerentele deciziei recurate, în prezentul dosar nu constituie dezlegări noi, făcute pentru prima dată în litigiul pendinte, fiind în mod just constatată autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale ale unor instanțe anterioare, prin care s-a constatat calitatea de succesibil a C. Israel de pe urma defunctei B., fără ca prin aceasta să se fi procedat la însăși dezbaterea succesiunii acesteia. Statuările instanțelor anterioare au vizat soluționarea unor aspecte de natură procedurală, referitoare la modalitatea de transmitere a calității procesuale a numitei B. în respectivele cauze, astfel cum se va arăta. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății, se observă că prin hotărâri definitive s-a luat act, în baza actelor comunicate de instanța de succesiune de la locul unde s-a produs decesul reclamantei B., că potrivit legii germane în materie de succesiune, recurenta C. Israel este considerată moștenitorul testamentar al acesteia. Astfel, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că actele transmise prin intermediul Judecătoriei Frankfurt pe Main existente în dosarul succesoral atestă că există o dispoziție pentru cauză de moarte și un proces-verbal de deschidere, în calitate de moștenitor fiind vizată Fundația C. Israel, instanța de succesiuni nedispunând o altă măsură, iar în corespondența purtată de către intimat cu aceeași instanță succesorală germană s-a arătat arată că Fundația din Israel este considerată moștenitor. Instanțele anterioare au luat act de lămuririle date de notarul german privind deschiderea unei succesiuni testamentare, din care rezultă că, potrivit legii germane, în cazul moștenitorilor testamentari, spre deosebire de moștenitorii legali, care preiau în clipa morții poziția legală a persoanei fără vreo declarație sau vreun acord, este necesară deschiderea testamentului care are loc la instanța succesorală a ultimului domiciliu al defunctului, aceasta având loc în mod automat, dacă testamentul era în păstrarea instanței, iar în cadrul deschiderii testamentului, instanța succesorală face cunoscut moștenitorilor numiți în testament conținutul acestuia, odată cu primirea acestei înștiințări începând să curgă termenele de contestație și de renunțare. Tot din conținutul acestor lămuriri, a rezultat că dovada pozitivă privind poziția de moștenitor se poate face numai cu o copie legalizată a testamentului, cu hotărâre valabilă de deschidere sau cu un exemplar al certificatului de moștenitor, instanțele anterioare apreciind că folosirea conjuncției sau din această sintagmă duce la concluzia că dovada de succesor se poate realiza în două feluri, adică prin depunerea testamentului și a hotărârii de deschidere a testamentului (așa cum s-a realizat în cauză) sau prin certificat de moștenitor. De asemenea, luând act de existența unui testamentului din 12 iunie 2008 în favoarea C. Israel și a unei hotărâri valabile de deschidere emisă de instanța de succesiuni din Germania, instanțele anterioare au constatat că s-a făcut dovada, potrivit legii germane, a existenței calității de moștenitor a acestei persoane juridice. Mai mult, la pagina 15 penultimul paragraf al Deciziei nr. 183/R/2019 a Curții de apel Cluj s-a luat act că în corespondența purtată de către intimat cu aceeași instanță succesorală germană se arată că Fundația din Israel este considerată moștenitor. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că formularea ulterioară a unei declarații de renunțare expresă la moștenirea după B., declarație depusă și înregistrată la dosarul de la Judecătoria din Frankfurt pe Main la data de 28 martie 2019, nu e de natură să schimbe situația avută în vedere de instanțele anterioare, întrucât nici până la momentul pronunțării prezentei decizii nu s-a prezentat un alt act valabil, emis de către această judecătorie care să ateste contrariul celor menționate în hotărârea de deschidere emisă de instanța de succesiuni din Germania. Ca atare, calitatea de moștenitor nu a fost stabilită de instanțele române, cu încălcarea dispozițiilor art. 2.633 C. civ., conform cărora moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită sau dispozițiilor art. 2634-2.636 C. civ. cu referire la legea și regulile aplicabile moștenirii, așa cum susțin recurentele, ci de jurisdicțiile germane, de la locul decesului reclamantei B., datele fiind furnizate prin intermediul Judecătoriei Frankfurt am Main, instanță de succesiuni. Vor fi respinse, pe cale de consecință, motivele de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind dezbaterea moștenirii și stabilirii calității de moștenitor după defuncta B. a recurentei C. Israel, necompetența instanțelor anterioare în stabilirea acestui aspect, nelegala aplicare a autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, nu pot fi primite nici susținerile recurentei în sensul că nu s-a analizat în mod corect îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii revocatorii, întrucât s-a dispus indisponibilizarea imobilelor aflate în patrimoniul C. Austria, asociație care nu are nicio legătură cu succesiunea defunctei B.. După cum se poate observa din analiza dispozitivului sentinței civile nr. 373 din 29.06.2016 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța de fond a dispus ca urmare a admiterii în parte a acțiunii reclamantei inopozabilitatea față de Cabinet Individual de Avocat A. a contractului de donație încheiat între pârâta B. și pârâta C., autentificat prin încheierea de autentificare nr. 475 din 18.02.2015, prin încheierea de autentificare 573/1.03.2015, prin încheierea de autentificare 574/1.03.2015 și încheierea de autentificare 575/1.03.2015, toate încheiate de notar public D., cu privire la 30 % din apartamentele nr. x, 16 și 17 situate în Cluj-Napoca, str. x. Consecința directă a acestei dispoziții a fost aceea că s-a dispus indisponibilizarea imobilelor mai sus menționate donate de pârâta B. și înscrierea în cartea funciară a clauzei de inalienabilitate asupra acestora, până la executarea întocmai a obligațiilor pârâtei debitoare, conform contractului de asistență juridică nr. 2/11.01.2011 și a procurii nr. 130/2006. Câtă vreme instanța de apel a stabilit, că în cauză, Fundația C. Israel are calitatea de moștenitoare în acest dosar a pârâtei donatoare B., acesteia îi sunt opozabile dispozițiile sentinței prin prisma obligațiilor stabilite în sarcina autoarei sale, pe când persoana juridică donatară figurează în proces în această calitate, dobândind imobilele asupra cărora s-a dispus înscrierea în cartea funciară a clauzei de inalienabilitate. De asemenea vor fi înlăturate și criticile referitoare la greșita constatare a faptului că pârâtei C. Israel îi revine îndeplinirea obligației de plată a creanței reclamantului, câtă vreme datoriile sau obligațiile defunctei sunt incluse în pasivul succesoral al acestora, pasiv care face parte din masa succesorală în întregul ei și aparține moștenitorilor defunctei B.. În ceea ce privește soluția referitoare la acțiunea pauliană, se susține în cererea de recurs că intimata cunoștea dorința d-nei B. de a înstrăina imobilele, că nu există nicio fraudă sau vreo intenție de fraudare din moment ce toate acțiunile ce urmau a fi demarate au fost aduse la cunoștința intimatei, care, între timp își însușise prin intermediar, în contul onorariului precizat în procura nr. 130/2006, apartamentul nr. x din str. x, mun. Cluj-Napoca, că nu corespunde realității ce a reținut instanța de apel în sensul că C. ar fi semnat procesul-verbal din 12.12.2014, pentru că procesul-verbal este semnat de C. Israel și că nu a fost dovedită de către creditoare starea de insolvabilitate sau de diminuare a patrimoniului debitoarei sau imposibilitatea de plată. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 1562 alin. (2) C. civ. potrivit cărora un contract cu titlu oneros poate fi declarat inopozabil numai atunci când terțul contractant cunoștea faptul că debitorul își creează sau mărește starea de insolvabilitate, susținându-se că, în speță, nu există un contract cu titlu oneros, ci unul de donație. Recurentele omit însă să observe și dispozițiile art. 1562 alin. (1) C. civ., conform cărora dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. Actul juridic civil a fost definit în doctrină ca fiind "manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile." Pornind de la aceste elemente, procedând la o interpretare sistematică a legii, prin luarea în considerare a legăturilor textului de lege supus interpretării raportat la alte dispoziții din același act normativ, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a constata că domeniul de aplicare al art. 1562 C. civ. referitor la acțiunea revocatorie vizează toate actele juridice indiferent dacă au caracter gratuit sau oneros. Faptul că aliniatul (2) al art. 1562 C. civ. face referire la o condiție suplimentară necesară admiterii acțiunii revocatorii, aceea ca în cazul unui contract cu titlu oneros, terțul contractant să fi cunoscut că debitorul își creează sau mărește starea de insolvabilitate, este o măsură de protecție a celor care își micșorează patrimoniul prin încheierea unor acte juridice cu bună credință și nicidecum nu denotă intenția legiuitorului de a restrânge sfera de aplicare a dispozițiilor citate anterior. În condițiile în care s-a stabilit în mod definitiv prin decizia civilă nr. 270/A/2016, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015 că reclamantul deține o creanță certă în temeiul procurii speciale nr. 130/2006 și contractului de asistență juridică nr. 2/11.01.2011, vor fi înlăturate criticile ce vizează impedimente ale executării silite precum pretinsa stingere a obligației prin valorificarea apartamentului nr. x din str. x prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 28 iulie 2009 la Biroul Notarului Public J. din Alba Iulia, autentificat sub nr. x/28.07.2009 și cele privind interpretarea clauzei cuprinsă în procura din anul 2006 aflată sub textul barat, care, în opinia recurentelor, nu poate fi luat în considerare sub aspectul consimțământului defunctei B. la plata unui onorariu în natură. Aceste aspecte exced caracterului special al unei acțiuni revocatorii ale cărei efecte sunt în mod expres consemnate în art. 1565 alin. (2) C. civ., potrivit căruia terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la publicitatea și efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speță niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâtele C. Austria și Fundația C. Israel, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ. Referitor la recursul declarat de avocat H., în calitate de reprezentant convențional al pârâtei B. (decedată), prin mandatar F., se constată că prin întâmpinare, intimatul-reclamant Cabinet Individual Avocat A. a susținut că acesta este formulat de către o persoană fără calitate și fără interes, raportat la motivele invocate și la situația concretă a existenței în cauză a unui moștenitor. Înalta Curte constată că, în raport de argumentele susținute de către intimată, între excepțiile invocate de aceasta se impune stabilirea ordinii lor de soluționare, în aplicarea dispozițiilor art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., sens în care se apreciază că excepția lipsei de calitate procesuală în declararea căii de atac trebuie soluționată mai înainte, întrucât calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile prioritară față de cerința interesului procesual. O atare concluzie decurge și din ordinea enumerării de la art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., recursul fiind o formă de manifestare a acțiunii civile; totodată, este de precizat că, de regulă, cerința interesului procesual se poate verifica numai prin raportare la părțile raportului juridic litigios, sens în care prevede art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.". Recursul declarat în cauză printr-un unic act de procedură are ca titulari pe Fundația C. Israel, C. Austria și pe H., reprezentant convențional al pârâtei B. (decedată), prin mandatar F.. În ceea ce o privește pe cea din urmă semnatară a cererii de recurs, H., se constată că aceasta s-a legitimat în această etapă procesuală, în calitate de reprezentant convențional (avocat) al pârâtei pârâtei B., decedată în cursul soluționării apelului. Deși potrivit dispozițiilor art. 88 C. proc. civ. "mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat... Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori...", Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu sunt aplicabile speței de față câtă vreme deja s-a reținut de către instanța de apel, pentru motivele arătate, calitatea de moștenitor a defunctei B. a C. Israel, care deja a fost introdusă în calitate de pârâtă în proces, iar instanța de recurs a confirmat legalitatea acestei măsuri. În plus, nici art. 87 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incident în cauză, normă care prevede astfel: "(2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și, poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate (...)." Este cert că la data pronunțării deciziei atacate fusese introdusă în cauză succesoarea lui B., decedată în etapa apelului (nu după pronunțarea deciziei de către curtea de apel), astfel încât, transmisiunea de calitate procesuală pasivă operase deja în fața curții de apel, în favoarea C. Israel, entitate care a procedat ea însăși la formularea recursului. Drept urmare, apărătorul pârâtei inițiale B. era degrevat de obligația de diligență stabilită prin dispozițiile art. 87 alin. (2) din C. proc. civ., ca urmare a prezenței procesuale a C. Israel, aptă a-și susține în mod direct interesele procesuale în recurs. Pe de altă parte, art. 458 din C. proc. civ. prevede: "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane." Față de considerentele arătate anterior, nefiind întrunite condițiile de formă ale demarării acestui demers procesual, instanța, în baza dispozițiilor art. 458 C. proc. civ. va respinge recursul declarat de avocat H., reprezentant convențional al pârâtei B. (decedată), prin mandatar F., împotriva deciziei civile nr. 120A din data de 4 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală. PENTRU ACESTE MOTIVE,