ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 986/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 986/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 986/2017

După deliberare, asupra cauzei

civile de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 407 din 10 iulie 2015,Tribunalul

Cluj a admis acțiunea civilă formulată și precizată de

reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. Cluj-Napoca, a constatat că

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în

suprafață de 1 jug. și 1.257 st.p. și C., în

suprafață de 288 st.p., în baza contractului de donațiune din

data de 30 ianuarie 1923, încheiat cu pârâtul, intabulat inițial în C.F.

Cluj; a dispus rectificarea înscrierilor din C.F. Cluj-Napoca (provenită

din conversia de pe hârtie a C.F.), în sensul radierii dreptului de proprietate

înscris în favoarea B. Cluj-Napoca; a dispus sistarea C.F. Cluj-Napoca

(provenită din conversia de pe hârtie a C.F.), din lipsă de imobil; a

respins cererea reconvențională formulată de pârât, ca

neîntemeiată, iar precizarea la cererea reconvențională, ca lipsită

de interes; a obligat pârâtul să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată în sumă de 5.300 lei.

Prin Decizia nr. 1601/A din 17 iunie 2016,

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtul-reclamant B. Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr.

407 din 10 iulie 2015 a Tribunalului Cluj și a obligat pe apelantul

să plătească intimatei A. suma de 3.000 lei, cheltuieli de

judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs recurentul-pârât-reclamant B. Cluj-Napoca, solicitând

admiterea

căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța competentă.

În drept, a invocat dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât-reclamant

a

susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât

instanța de apel nu a dat eficiență rolului său activ.

Astfel, a arătat că aceasta,

la primul termen de judecată, respectiv 5 februarie 2016, prin raportare

la

minuta

întâlnirii profesionale trimestriale III 2015 privind problemele de

practică judiciară neunitară discutate de judecătorii

secțiilor civile ale instanțelor din circumscripția Curții

de Apel Cluj, din data de 10 decembrie 2015, potrivit căreia acțiunea

în rectificare de C.F. este de competența de primă instanță

a judecătoriei,

avea obligația, pornind de la dispozițiile art.

22, art. 479 alin. (1) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ., de a pune în

discuție, din oficiu, excepția necompetenței primei

instanțe, ca excepție de ordine publică.

În situația în care instanța

de apel ar fi procedat în acest sens, se impunea a fi analizată și

încheierea din data de 09 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul

Cluj la primul termen de judecată, din care rezultă faptul că au

fost încălcate prevederile instituite de art. 131 alin. (1) C. proc. civ.,

deoarece tribunalul, ca primă instanță, nu și-a verificat

din oficiu competența generală, materială și

teritorială privind judecarea pricinii, fapt care atrage nulitatea

hotărârii, aceasta fiind dată cu încălcarea normelor de

procedură.

Recurentul

-pârât-reclamant

a

menționat

faptul că nu a avut posibilitatea de a invoca prin apel excepția

necompetenței materiale raportat la minuta susmenționată,

întrucât a luat la cunoștință despre cele statuate în cuprinsul

acesteia după data declarării apelului și a primului termen de

judecată, depunând note scrise în acest sens la 02 martie 2016.

Pe fondul cauzei, cu privire la

excepția nulității absolute a contractului de donație

încheiat la data de 30 ianuarie 1923,

recurentul-pârât-reclamant

a învederat că

hotărârea atacată nu este legală față de împrejurarea

că, așa

cum rezultă din considerente, instanța de apel

a analizat valabilitatea contractului de donație din perspectiva formei,

constatând că această cerință este îndeplinită,

fără a reține că actul contestat conține corecturi,

modificări olografe, deși a fost redactat la mașina de scris,

iar corecturile sau modificările nu sunt confirmate prin

semnătură de partea de la care emană actul. Or, potrivit art. 291

C. proc. civ., „ștersăturile, radierile, corecturile și orice

alte modificări, mențiuni sau adăugiri, făcute într-un

înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost constatate sub

semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea

de la care emană înscrisul, după caz”.

De asemenea,

recurentul-pârât-reclamant

a

apreciat că,față de mențiunile din Deciziunea

Judecătoriei

de Ocol Urbană Cluj, secția c.f. nr. 1874/1923 c.f.

, reiese în

mod evident că numerele topografice și suprafețele care fac

obiectul acesteia nu coincid cu cele din contractul de donație.

Totodată, a arătat că

instanța de apel nu a avut în vedere nici adresa Primăriei B. Cluj-Napoca

nr. 6064/1922, din care rezultă că obiectul donației îl

reprezintă doar terenul, destinat catedralei, restul rămânând pentru

parc public, în favoarea B. Cluj-Napoca.

Recurentul

-pârât-reclamant

a criticat

hotărârea și din perspectiva faptului că în mod greșit

instanța de apel a respins obiecțiunile la suplimentul la raportul de

expertiză întocmit în cauză de către expertul tehnic D.,

formulate de acesta.

Intimata-reclamantă-pârâtă A.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în

principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea

recurentului

-pârât-reclamant

la

plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că hotărârea

Curții de Apel Cluj nu a fost dată cu încălcarea

competenței de ordine publică, prin urmare instanța nu a

încălcat regulile de procedură a căror nerespectare să

atragă sancțiunea nulității. A susținut că

pretinsa necompetență materială de care se prevalează

recurentul trebuia invocată în fața Curții de Apel Cluj la

primul termen de judecată, respectiv la data de 5 februarie 2016. Alte

motive de fapt sau de drept susținute ulterior cererii de apel prin note

scrise sau în alt mod sunt sancționate, în conformitate cu prevederile art.

470 alin. (3) C. proc. civ., cu decăderea, după cum a arătat

și instanța de apel prin încheierea de ședința din data de

4 martie 2016. În egală măsură, inclusiv invocarea minutei

întâlnirii profesionale trimestriale III 2015 privind problemele de

practică judiciară neunitară discutate de judecătorii

secțiilor civile ale instanțelor din circumscripția Curții

de Apel Cluj, din data de 10 septembrie 2015, este o chestiune care nu are

niciun fel de relevanță în cauză, datorită

împrejurării că dosarul de față a fost înregistrat în anul

2014, dată la care nu exista niciun fel de minută.

De asemenea, intimata-reclamantă-pârâtă

a menționat că instanța de apel și-a exercitat rolul activ,

cerând explicații suplimentare apelantului, însă acesta nu a avut

niciun reprezentat legal la dezbateri (nici la fond și nici în apel).

Așadar, în mod nelegal a fost criticată Decizia civilă nr. 1601/2016,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, întrucât instanța a analizat

și dispus în consecință, punând în discuție toate aspectele

speței, inclusiv cele procedurale, cu atât mai mult cu cât legea care

guvernează contractul de donațiune din anul 1923 a fost C. civ.

austriac.

În cauză s-a procedat la

întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului

formulat de

recurentul-pârât-reclamant

B. Cluj-Napoca

împotriva

Deciziei civile nr. 1601/A din 17 iunie 2016, pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, secția I civilă.

În opinia raportorului, față

de conținutul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C.

proc. civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluției din 14 martie 2017,

s-a dispus comunicarea raportului, ulterior fiind formulat un punct de vedere

de către

intimata-reclamantă-pârâtă

.

La data de 19 mai 2017, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat

de

recurentul-pârât-reclamant

B. Cluj-Napoca

împotriva

Deciziei nr. 1601/A din 17 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

Cluj, secția I civilă.

În recurs nu s-au administrat probe

noi.

Examinând criticile formulate, cu

referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.

488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri „se poate cere numai

pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 3. când hotărârea a

fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe, invocată în condițiile legii; (…) 5. când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Așadar, pct. 3 al art. 488 alin.

(1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a

fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc.

civ., necompetența materială trebuie invocată de părți

ori de către judecător la primul termen de judecată la care

părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Coroborând aceste dispoziții

legale, Înalta Curte reține că necompetența materială poate

constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în

condițiile legii, adică de părți sau de către

judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt

citate în fața primei instanțe, iar reclamantul este nemulțumit

de soluția dată.

Art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și

părțile să examineze întâi respectarea regulilor de

competență - și a aspectelor de fond necesare pentru determinarea

instanței competente - și abia apoi fondul pretențiilor și

apărărilor formulate în cauză. Respectarea în practică a

obligației de verificare cu prioritate a competenței este

asigurată de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., care obligă

instanța să-și verifice competența la primul termen de

judecată la care părțile sunt legal citate.

Înalta Curte constată că, în

speța dedusă judecății, la judecata în fond, la primul

termen de judecată la care părțile au fost legal citate - 9

ianuarie 2015, pârâtul nu a invocat excepția de necompetență

materială a instanței de judecată raportat la obiectul cererii

de chemare în judecată formulată de reclamanta A., iar Tribunalul

Cluj nu a apreciat că nu este instanță competentă să

soluționeze acțiunea pendinte.

În acest context, în măsura în

care pârâtul ar fi susținut, în condițiile legii, excepția de

necompetență materială, iar instanța de judecată ar fi

respins-o, partea în cauză avea la dispoziție calea de atac a

apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect,

respectiv să invoce drept motiv de apel necompetența materială a

primei instanțe.

Ca atare, dacă excepția de

necompetență nu a fost invocată în aceste condiții, atunci

eventuala necompetență a instanței sesizate se acoperă

definitiv, iar instanța astfel învestită devine competentă

să soluționeze cauza tocmai ca efect implicit al dispozițiilor

care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de

necompetență.

În consecință, instanța

de control judiciar (care examinează motivul necompetenței de ordine

publică a primei instanțe) nu are posibilitatea de a invoca din

oficiu această necompetență, iar dispozițiile legale

referitoare la efectul devolutiv al apelului, în speță prevederile art.

497 alin. (1) C. proc. civ., nu pot conduce la altă concluzie, cât timp

excepția de necompetență materială beneficiază de o

reglementare legală expresă, derogatorie.

Înalta Curte, față de

considerentele prezentate anterior, apreciază că, raportat la

dispozițiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că

„instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță” nu era obligată ca, din oficiu, să pună în

discuția părților și să analizeze excepția de

necompetență materială a primei instanțe, date fiind

limitele stabilite de apelant prin cererea de apel (în cauza pendinte pârâtul

nu a invocat, ca motiv de apel, necompetența materială a primei

instanțe), Or, instanța de apel, chiar în condițiile în care ar

fi dat eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., care

reglementează „rolul judecătorului în aflarea adevărului”, nu

putea depăși cadrul fixat prin cererea de apel, necompetența

materială nefiind un motiv de ordine publică care să poată

fi invocat din oficiu în acest stadiu procesual.

Împrejurarea potrivit căreia

pârâtul-reclamant nu a avut posibilitatea de a invoca prin cererea de apel

chestiuni legate de necompetența materială a primei instanțe, în

condițiile în care acesta a luat cunoștință de minuta

întâlnirii profesionale a judecătorilor secțiilor civile ale

instanțelor din raza de competență a Curții de Apel Cluj

după momentul la care a declarat și motivat apelul, nu are

relevanță juridică în cauză, întrucât această

minută nu se constituie într-o normă legală/hotărâre

judecătorească/decizie pronunțată în condițiile art. 514

și următoarele C. proc. civ., respectiv art. 519 și

următoarele C. proc. civ., general obligatorie și nerespectată

de instanța de judecată.

Înalta Curte constată, astfel,

că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ., hotărârea recurată nefiind dată cu încălcarea

competenței materiale a altei instanțe de judecată.

De asemenea, apreciază că în

speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., care vizează situația în care instanța de apel

a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității.

Recurentul-pârât-reclamant a invocat

încălcarea principiului enunțat de dispozițiile art. 22 C. proc.

civ., însă Înalta Curte reține că nu se poate imputa

instanței de judecată, în apel, lipsa de rol activ. Nu se poate

dispune casarea hotărârii recurate pentru că, din oficiu,

instanța de apel nu a invocat necompetența materială a primei

instanțe, întrucât o astfel de obligație nu este reglementată de

legiuitor.

Rolul activ al instanței, prevăzut

de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul

substituirii instanței în poziția procesuală a unei

părți și în apărarea acesteia. Judecătorul poate

invoca din oficiu încălcarea normelor de ordine publică privind

competența numai în condițiile legii, or, în cauză, prevederile art.

130 alin. (2) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare. Așadar, în

exercitarea rolului activ, judecătorul este ținut de aceste

condiții restrictive.

Înalta Curte, pentru argumentele

expuse anterior, consideră că nu poate face nici aplicarea

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege care

implică încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de

drept material de către instanța de apel.

În situația de față,

recurentul-pârât-reclamant a invocat încălcarea unor norme de

procedură, iar nu de drept material, pentru care instanța de recurs

să poată cenzura, din această perspectivă, hotărârea

atacată.

Cât privește critica

relativă în neanalizarea valabilității contractului de

donație, Înalta Curte reține că instanțele de fond au fost

învestite doar cu soluționarea excepției de nulitate a acestui act

juridic din perspectiva lipsei formei autentice la momentul încheierii

convenției - 30 ianuarie 1923. Atât prin cererile deduse

judecății la instanța de fond, cât și prin motivele de

apel, pârâtul-reclamant a susținut că nu s-au respectat

dispozițiile art. 813 C. civ. de la 1865, în sensul că actul de

donație nu a fost încheiat în formă autentică.

Prin recursul de față,

recurentul-pârât-reclamant a invocat alte cauze de nulitate a contractului de

donație, cu referire la încălcarea prevederilor art. 291 C. proc.

civ., în sensul că actul contestat conține corecturi, modificări

olografe, care nu sunt confirmate prin semnătură de partea de la care

emană acesta.

Înalta Curte constată că,

potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile. Așadar, prin intermediul

recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a

regulilor de drept, dar și aceasta în limitele stabilite de lege.

În speță, instanța de

apel a analizat în mod corect valabilitatea contractului de donație din

perspectiva formei, constatând că această cerință este

îndeplinită. Pentru a statua în acest sens, cu respectarea

dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj

a reținut motivul de nulitate cu care a fost învestită instanța

de fond în privința actului contestat și a apreciat asupra

situației de fapt și de drept aplicabile cauzei în limitele deduse

judecății.

Înalta Curte reține că, potrivit

art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în recurs

nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nici nu

se pot formula pretenții noi. Instanța de recurs, fiind chemată

să controleze numai ceea ce a judecat instanța de apel (care

realizează, la rândul său, un control de temeinicie și

legalitate asupra hotărârii instanței de fond), înseamnă că

în recurs (ca, de altfel, și în apel) nu este posibil nici să se

modifice elementele stabilite la prima instanță și nici să

se formuleze cereri noi.

Încălcarea normelor în cauză

atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

însă, în speță, o astfel de situație nu este

incidentă.

Referitor la nevalorificarea

mențiunilor din deciziunea Judecătoriei de Ocol Urbană Cluj,

secția c.f. nr. 1874/1923 c.f., respectiv din adresa nr. 6064/1922

emisă de Primăria B. Cluj-Napoca, Înalta Curte constată că

aceste critici vizează netemeinicia hotărârii recurate, iar, din

perspectiva art. 488 C. proc. civ., o astfel de analiză excede recursului,

care reglementează cazuri de casare a deciziei atacate numai atunci când

se invocă motive de nelegalitate.

În speță,

recurentul-pârât-reclamant a criticat decizia pronunțată de

instanța de apel și din perspectiva faptului că, în mod

greșit, aceasta a respins obiecțiunile formulate la suplimentul la

raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic D..

Înalta Curte

reține că, potrivit art. 337 C. proc. civ., dacă este nevoie de

lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă

există o contradicție între părerile experților,

instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita

experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl

lămurească sau să îl completeze.

În speță, după

depunerea raportului de expertiză și a suplimentului la raportul de

expertiză, pârâtul-reclamant a formulat obiecțiuni, pe care instanța

de apel le-a respins motivat.

Or, aprecierea asupra

necesității încuviințării acestor obiecțiuni este

atributul suveran al instanței de apel, astfel că, prin respingerea

motivată a acestora de către Curtea de Apel Cluj, nu se poate

susține că s-a produs vreo vătămare părții

recurente, de natură a atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul

formulat de recurentul-pârât-reclamant B.

Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 1601/A din 17 iunie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Întrucât recurentul este cel care a

căzut în pretenții, calea de atac promovată de acesta fiind

respinsă, Înalta Curte, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va

obliga la plata sumei de 5.676 lei, către intimata A., reprezentând

cheltuieli de judecată dovedite în recurs conform art. 452 C. proc. civ.,

constând din

onorariu

de avocat - 5.000 lei (chitanța din 08 iunie 2017, eliberată de

Cabinetul de avocat E. și factura din 31 mai 2017) și cheltuieli de

transport - 676 lei (factura din 26 mai 2017, eliberată de F. Budapest -

Sucursala Otopeni și bilete electronice rezervate pe numele E. și G.

pe ruta Cluj-Napoca-București și retur

).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

recurentul-pârât-reclamant B. Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 1601/A din 17

iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I

civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurent la plata sumei

de 5676 lei, către intimata A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 9 iunie 2017.