ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1535/2015

Decizia nr. 1535/2015

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe.

Cererile părților și sentința Tribunalului București, secția a Vl-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 09 octombrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta SC A. SA (a cărei denumire actuală este SC B. SA) a chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate încetate efectele contractului de locațiune din 15 februarie 2012 încheiat între reclamantă, în calitate de locatar, și pârâți, în calitate de locatori, împreună cu actul adițional subsecvent, urmare a rezilierii începând cu data de 13 iulie 2012 din inițiativa reclamantei și din culpa pârâților, să oblige pârâții la returnarea către reclamantă a sumei de 163.248,75 RON, cu titlu de garanție contractuală, a sumei de 299.822,81 RON, reprezentând daune-interese (consultații, contravaloarea lucrărilor efectuate deja în spațiu în perioada anterioară semnării actului adițional și a cheltuielilor pentru servicii de natură juridică generate de atitudinea culpabilă a pârâților) și a sumei de 725.000 euro, reprezentând despăgubire calculată conform dispozițiilor art. 11.3.2 din contract, prin însumarea contravalorii a 58 de chirii rămase până la împlinirea termenului contractului; în subsidiar, în măsura în care se va aprecia ca fiind incidență teza alternativă din cuprinsul clauzei nr. 11.3.2, solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de relocare, evaluate la suma de 151.776 euro; de asemenea, a mai solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 25.526,59 euro, reprezentând contravaloarea chiriilor plătite, dar și la achitarea dobânzii penalizatoare aplicate asupra sumelor ce se vor stabili cu titlu de despăgubiri până la data efectivei și integralei plăți a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceluiași tribunal la data de 18 septembrie 2013, sub nr. x/3/2013, reclamanții C. și D. au chemat în judecată pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 362.500 euro, reprezentând despăgubiri conform art. 11.1.1 lit. e) pct. 2 din contract.

Prin încheierea din 11 martie  2014, Dosarul nr. x/3/2013 a fost conexat la Dosarul nr. x/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 19 mai 2014, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins atât excepția de nelegalitate a autorizației de construire din 26 februarie 2010, cât și cererea principală și cea conexă, ca neîntemeiate; totodată, a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în vederea stabilirii de către reclamantă a spațiului social, între aceasta, în calitate de locatar și pârâții C. și D., în calitate de locatori, s-a încheiat contractul de locațiune din 15 februarie 2012, pentru un spațiu situat în București, sector 1, pe o perioadă de 5 ani, cu începere de la 15 februarie 2012, data predării spațiului fiind 20 februarie 2012.

A mai reținut că potrivit art. 4.3 și art. 8.2 din contract, locatarul putea realiza lucrări de amenajare a spațiului închiriat cu antreprenori proprii, urmând să suporte toate costurile aferente, obligându-se totodată să obțină toate avizele și autorizațiile în măsura în care erau necesare; pârâții au fost de acord cu realizarea planurilor de amenajare cuprinse în anexa nr. 5 la contract, însă după finalizarea lucrărilor de amenajare conform planurilor, reclamanta nu mai putea face niciun fel de modificări, instalări ori amenajări fără acordul prealabil și exprimat în scris al pârâților, cu excepția celor minore, decorative, pentru care acordul nu era necesar.

Tribunalul a notat că părțile au convenit o chirie lunară de 12.500 euro, plătibilă în avans și datorată începând cu data de 15 aprilie 2012.

În continuare, prima instanță a subliniat că pârâtul C. și reprezentanții reclamantei au purtat o bogată corespondență electronică, inclusiv în faza precontractuală.

Astfel, a notat că în luna ianuarie 2012 reclamanta a solicitat pârâtului C. să-i pună la dispoziție unele anexe privind finisajele standard și planuri de amenajare; în 22 martie 2012, pârâtul a comunicat reclamantei un tabel cu documentele pe care le deține; a doua zi, la 23 martie 2012, reclamanta a făcut cunoscut pârâtului că întârzierea în predarea documentelor împiedică amenajarea spațiului, părțile aflându-se într-un impas; ulterior, la 29 martie 2012 părțile au semnat un proces-verbal, prin care au constatat transmiterea de către pârât a două bibliorafturi conținând documente de proprietate și proiecte. în 03 aprilie 2012, reclamanta a comunicat pârâtului o serie de lipsuri cu privire la proiectarea și execuția spațiului, referindu-se la lipsa documentației tehnice pentru autorizarea construirii, iar la 07 aprilie 2012, pârâtul a transmis o serie de documente - memoriu tehnic, aviz, precum și documente legate de fundația imobilului; tribunalul a evocat și corespondența electronică din data de 10 aprilie 2012, ce se referea la autorizația de securitate pentru incendiu, dar și cea din 27 aprilie 2012, prin care pârâtului i-au fost trimise, spre aprobare, proiectele de instalații și de arhitectură pentru continuarea lucrărilor de amenajare; acesta din urmă și-a dat acordul, pe data de 02 mai 2012. A mai notat și că pe parcursul lunii mai, corespondența dintre părți a continuat, sub aspectul lucrărilor care mai erau necesare și al părții în sarcina căreia revenea suportarea cheltuielilor.

Potrivit aprecierii primei instanțe, la 10 mai 2012, părțile stabiliseră, în aparență, lucrările ce trebuiau executate și partea care trebuia să suporte cheltuielile, dar la 22 mai 2012, acestea au încheiat actul adițional nr. 1, prin care pârâții și-au dat acordul pentru ca reclamanta să renunțe la efectuarea lucrărilor de amenajare potrivit planurilor cuprinse în anexa nr. 5, spațiul urmând a fi utilizat de reclamantă în forma open space. Reclamanta urma să efectueze în numele și pe seama pârâților lucrările ce le reveneau acestora conform anexei nr. 2b, costul urmând a fi suportat de pârâți. în acest sens, părțile urmau a semna un contract de execuție lucrări tripartit cu o societate agreată, căreia reclamanta îi achita contravaloarea lucrărilor, iar apoi își recupera aceste sume prin compensare cu chiriile datorate după data de 15 iunie .2012; lucrările se efectuau în baza planurilor pârâților pentru varianta open space.

Prima instanță a reținut că la 05 iunie 2012, între părți și SC E. SRL s-a încheiat contractul de antrepriză prin care antreprenorul s-a obligat să realizeze lucrări de instalații termice, ventilații și climatizare la imobilul închiriat reclamantei.

Ulterior, la 08 iunie 2012, reclamanta a emis o notificare prin care Ie-a solicitat pârâților ca până la data de 11 iunie 2012 să comunice documentele necesare demarării lucrărilor, inclusiv documentația tehnică completă - piese scrise și desenate, în original, semnată și ștampilată de proiectanți și cu viza verificatorului de proiect pentru lucrările rămase de executat. în data de 15 iunie 2012, pârâții au răspuns acestei notificări, precizând că au comunicat documentele, așa încât au cerut reclamantei să indice planurile care nu i-au fost puse la dispoziție.

Tribunalul a constatat că la data de 21 iunie 2012, reclamanta s-a adresat pârâților, invocând excepția neexecutării contractului potrivit art. 1555 din noul C. civ., iar la 28 iunie 2012, a emis o notificare formală de reziliere prin care a invocat încălcarea art. 8.4 pct. c) din contract, potrivit căruia pârâții s-au obligat să asigure locatarului liniștita și pașnica folosință a spațiului închiriat și să permită efectuarea lucrărilor de amenajare sau modificări. în esență, reclamanta a susținut că nu i-au fost puse la dispoziție planurile aferente spațiului închiriat în varianta open space, inclusiv documentația tehnică completă - piese scrise și desenate, în original, semnată și ștampilată de proiectanți și cu viza verificatorului de proiect pentru lucrările rămase de executat.

În fapt, tribunalul a reținut că spațiul închiriat a fost predat în starea în care se găsea la data de 20 februarie 2012, fără să fie realizate toate amenajările specifice destinației de sediu al unei societăți, fapt în considerarea căruia reclamanta nu trebuia să plătească vreo chirie în primele două luni. Dată fiind această împrejurare, față de obligația legală a locatorului de a preda spațiul în starea corespunzătoare utilizării lui, a apreciat că acordul de voință a debutat printr-un contract de execuție a lucrărilor de amenajare în forma dorită de reclamantă, aspect recunoscut de aceasta în notificarea formală de reziliere. Astfel, prima instanță a notat că neînțelegerile dintre părți decurg din îndeplinirea exactă a obligațiilor de executare a acestor lucrări de amenajare, iar nu din raportul de închiriere propriu-zis, deoarece în realitate, reclamanta nici nu a folosit spațiul ca sediu social.

Din contractul modificat prin actul adițional, dar și din declarația martorului F., tribunalul a apreciat că spațiul nu a fost predat reclamantei în forma în care să fie utilizat, dar acest aspect a fost acceptat de ambele părți, așa cum rezultă din primul act adițional. A mai reținut că de la data semnării contractului și până la încheierea actului adițional, 22 mai 2012, între părți nu au existat neînțelegeri, iar spațiul nu a fost folosit efectiv de reclamantă deoarece nu erau finalizate lucrările de amenajare. În toată această perioadă de 3 luni, părțile au colaborat pentru a da eficiență contractului de locațiune, iar la 29 martie 2012 și 09 mai 2012, reclamantei i-au fost predate o serie de documente, constând în contracte, autorizații, proiecte de arhitectură, instalații și planuri vizate de Primăriile sectoarelor 1 și 2 București, iar potrivit martorului F., la sfârșitul lunii mai 2012 toată documentația era pusă în ordine, un arhitect angajat de reclamantă urmând să elaboreze proiectul, pentru care era deja obținut certificatul de urbanism.

În concluzie, prima instanță a constatat că până la semnarea actului adițional, în luna mai 2012 și chiar ulterior, până la 08 iunie 2012, reclamanta a fost foarte atentă în respectarea dispozițiilor legale privind disciplina în construcții, iar pârâtul C. a răspuns de fiecare dată solicitărilor reclamantei.

Examinând capătul de cerere principal privind constatarea încetării efectelor contractului prin reziliere începând cu 13 iulie 2012, întemeiat de reclamantă pe prevederea cuprinsă în art. 11.3.1 din contract, potrivit căreia acesta încetează de drept dacă se încalcă orice obligație prevăzută în contract și încălcarea nu este remediată în 15 zile de la primirea notificării de reziliere, tribunalul a apreciat că, pentru a verifica măsura în care sancțiunea rezilierii a operat, trebuie să analizeze obligațiile invocate în declarația unilaterală de reziliere, pretins a nu fi fost executate.

Astfel, a constatat că în notificarea de punere în întârziere și în declarația de reziliere, reclamanta a invocat următoarele motive concrete de neexecutare: lipsa unei documentații de execuție a lucrărilor imprimată pe hârtie, cu borderou, piese scrise și desenate semnate de proiectanți, cu viza verificatorului de proiect, lipsa documentației bun de execuție semnată de pârâți în ceea ce privește instalațiile termo, ventilație și sanitare, neaplicarea ștampilei și nevizarea de către verificator a proiectului de instalații electrice, caracterul incomplet al planurilor, cărora le lipsesc planșele de proiectare, lipsa avizului brigăzii de pompieri; faptul că instalația la etajul 5 nu este completă, lipsa avizului inginerului structurist pentru rezistența clădirii; în ceea ce privește finisajele interioare - lipsa planșelor aferente pardoselilor, plafoanelor, a părții scrise reprezentând caiete de sarcini și viza verificatorului de proiect, soluția finală pentru amenajările exterioare și lipsa proiectului pentru sigilarea puțurilor din subsol.

Toate aceste obligații au fost analizate punctual, tribunalul reținând următoarele:

În privința lipsei unei documentații de execuție a lucrărilor imprimată pe hârtie, cu borderou, piese scrise și desenate semnate de proiectanți, cu viza verificatorului de proiect, reclamanta nu a specificat, în mod expres, care sunt documentele care lipsesc. Pe parcursul a mai bine de trei luni din durata contractuală, pârâtul a comunicat documentele solicitate, astfel cum rezultă din corespondența electronică, precum și din declarația martorului F., care a afirmat că la sfârșitul lunii mai documentația fusese pusă în ordine. Cum reclamanta a fost partea care a solicitat, de multe ori, transmiterea anumitor documente pe e-mail, fiind de acord cu această formă de transmitere a documentelor, prima instanță a înlăturat susținerea acesteia, în sensul că o asemenea modalitate nu întrunește condițiile prevăzute de lege.

Referindu-se la lipsa documentației bun de execuție semnată de pârâți pentru instalațiile termo, ventilație și sanitare, tribunalul a constatat că prin notificarea din 15 iunie 2012, pârâții și-au dat acordul pentru proiectul instalații HVAC și sanitare întocmit de ing. G., chiar dacă nu au semnat proiectul, astfel încât această omisiune formală a fost apreciată ca fiind nesemnificativă. în condițiile în care reclamanta semnase la data de 05 iunie 2012, contractul de antrepriză cu SC E. SRL pentru realizarea lucrărilor de instalații termice, ventilații și climatizare, instanța de fond a prezumat că nu lipseau documente pentru efectuarea lucrărilor.

Sub aspectul neaplicării ștampilei și nevizării de către verificator a proiectului de instalații electrice, al caracterului incomplet al planurilor, cărora le-ar lipsi planșele de proiectare, al lipsei avizului brigăzii de pompieri și al faptului că instalația la etajul 5 nu este completă (în ceea ce privește instalațiile electrice), tribunalul a reținut că proiectul de instalații a fost comunicat pârâților în data de 27 aprilie 2012, fapt de natură a prezuma că era complet, nu incomplet, dar și că neconformitățile de la instalația de la etajul 5 nu sunt semnificative pentru a putea atrage rezilierea întregului contract. În ceea ce privește avizul brigăzii de pompieri, a constatat că la data de 17 aprilie 2012, arh. H. a specificat în memoriul justificativ privind compartimentarea și amenajările interioare că după încheierea lucrărilor se va solicita o nouă autorizație de funcționare din partea I.S.U., la dosar existând autorizația de securitate la incendiu din 29 mai 2013 emisă de Inspectoratul pentru Situații de Urgență al Municipiului București.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că pârâții nu și-au asumat obligația predării avizului inginerului structurist în ceea ce privește rezistenta clădirii.

În privința finisajelor interioare, aspect față de care s-a invocat lipsa planșelor aferente pardoselilor, plafoanelor, a părții scrise reprezentând caiete de sarcini și viza verificatorului de proiect, tribunalul a reținut că din corespondența electronică purtată de părți rezultă punerea la dispoziția reclamantei a unor anexe privind finisaje standard și planuri de amenajare încă din ianuarie 2012, iar la 10 aprilie 2012, 27 aprilie 2012 și 10 mai 2012 reprezentantul reclamantei a comunicat pârâtului că planurile de amenajare sunt anexate în forma inițială a contractului și a transmis proiectele de instalații și arhitectură, dar și proiectul pentru lucrările HVAC și sanitare. Iar soluția finală pentru amenajări exterioare nu era în sarcina reclamantei, așa cum rezultă din actul adițional și anexa nr. 2b, motiv pentru care prima instanță a apreciat că reclamanta nu trebuia să se afle în posesia planurilor de execuție. Pe de altă parte, tribunalul a considerat că inexistența proiectului pentru sigilarea puțurilor din subsol nu reprezenta o împrejurare de natură să justifice rezilierea contractului.

Nici motivele complementare din cererea de chemare în judecată, prin care reclamanta a susținut că pârâții au adus, la momentul ridicării construcției, modificări la proiectul vizat spre neschimbare, care se refereau la existența unui depozit la etaj 5, modificarea rețelei de distribuție a gazelor și amplasarea centralei nu au fost apreciate ca justificând rezilierea contractului, deoarece aceste împrejurări existau la momentul încheierii contractului de locațiune și puteau fi, astfel, depistate anterior.

În considerarea acestor argumente, tribunalul a reținut că materialul probator administrat nu a confirmat susținerile reclamantei din notificarea formală de reziliere.

În aceste condiții, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența faptei ilicite și a culpei pârâților, potrivit art. 1350 din noul C. civ.

Sub aspectul culpei pârâților, a notat susținerea reclamantei, potrivit cu care, deși a plătit chiria, a fost privată de folosința bunului.

Instanța de fond a reținut însă că, după cum rezultă din contractul de locațiune, spațiul a fost preluat într-o stare care să îi permită reclamantei amenajarea în conformitate cu destinația de sediu social, potrivit propriului concept. Astfel, a evocat clauza cuprinsă în art. 4.2.2 din contract, a luat act că la 22 mai 2012 părțile au încheiat actul adițional din care rezultă că spațiul are nevoie de amenajări pentru a se încadra în cerințele reclamantei, din însușirea căruia rezultă că aceasta a acceptat efectuarea unor lucrări de amenajare, deci întârzierea în folosirea efectivă a spațiului. Mai mult, la 05 iunie 2012 părțile au încheiat un contract de antrepriză pentru realizarea lucrărilor de instalații. De aceea, deși reclamanta a afirmat că se afla în imposibilitatea demarării lucrărilor necesare pentru finalizarea clădirii, cea mai mare parte a lucrărilor puteau fi efectuate din moment ce părțile încheiaseră deja contractul de antrepriză.

Față de aceste împrejurări de fapt, prima instanță nu a reținut culpa pârâților în privința modului de executare a raportului juridic obligațional.

Sub aspectul faptei ilicite, care potrivit reclamantei consta în neexecutarea obligației locatorului de a asigura liniștita și pașnica folosință a spațiului închiriat și de a permite locatarului efectuarea de lucrări de amenajare sau modificări, tribunalul a reținut că probele administrate au relevat că pârâții au încercat să-și execute obligațiile asumate cu bună credință și cu promptitudine.

Astfel, a subliniat că anexa nr. 2 la contract conținea listele de finisaje, nu documentația tehnică, așa cum a susținut reclamanta, iar o obligație de predare a documentației tehnice în forma cerută de reclamantă prin notificările de punere în întârziere și reziliere nu a fost asumată de pârâți. Mai mult, cum în art. 1 din contract, s-a prevăzut că planurile de amenajare vor fi predate locatorului în patru copii, prima instanță a constatat că obligația de predare a acestora incumba reclamantei, nu pârâților.

În opinia tribunalului, întârzierea în preluarea în folosință a spațiului a fost determinată de faptul că părțile nu au prevăzut în mod neechivoc la momentul încheierii contractului conținutul documentației din anexa nr. 2, forma prezentării sale și tipul de documente, o obligație de predare a planurilor de amenajare în forma cerută de reclamantă nefiind asumată de pârâți prin contract. De aceea, a apreciat că exprimarea lapidară din contract a atras o corespondență bogată între părți, o înțelegere diferită a modului de executare a finisajelor și în final a dus la deteriorarea relației contractuale.

Prima instanță nu a reținut nici fapta ilicită a pârâților privind împiedicarea folosinței bunului și/sau a dreptului de amenajare a spațiului închiriat, întrucât obținerea certificatului de urbanism la data de 13 iunie 2012 și încheierea contractului de antrepriză cu SC E. SRL denotă intenția părților de a executa contractul prin efectuarea amenajărilor corespunzătoare cerințelor reclamantei.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere este neîntemeiat, așa încât și cele accesorii, care au ca obiect recuperarea prejudiciului pretins a fi suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării obligațiilor de către pârâți, au fost apreciate ca neîntemeiate, în aplicarea principiului accesorium sequitur principalem.

În altă ordine de idei, a respins excepția de nelegalitate a autorizației de construire din 26 februarie 2010, având în vedere în mod prioritar că admiterea excepției ar determina soluționarea cauzei fără a se avea în vedere respectiva autorizație, aspect care nu prezintă însă relevanță, atât timp cât instanța a fost chemată să stabilească măsura în care pârâții și-au îndeplinit obligațiile de a permite amenajarea și folosirea spațiului închiriat, iar la momentul la care aceste lucrări trebuiau executate, legalitatea autorizației de construire nu fusese pusă în discuție, așa încât nu s-ar putea afirma că părțile nu puteau efectua lucrări de amenajare din cauza nelegalității autorizației de construire.

Privitor la condițiile de legalitate ale actului administrativ contestat, tribunalul a reținut că în niciun document aflat la dosarul administrativ care a stat la baza emiterii autorizației de construire nu apare mențiunea situării imobilului într-o zonă protejată, așa încât a respins excepția de nelegalitate.

Sub aspectul excepției nulității declarației de reziliere, invocată de pârâți, tribunalul a notat că această apărare de fond a fost fundamentată pe neîndeplinirea condițiilor de reziliere a contractului, pârâții neinvocând temeiuri de nulitate, ci doar împrejurarea că nu există temeiuri de fapt care să justifice rezilierea. Astfel, a reținut că emiterea declarației de reziliere reprezintă o manifestare de voință a reclamantei care nu este lovită de vreun motiv de nulitate, autoarea sa apreciind că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile, motiv pentru care a activat clauzele contractuale care redau un pact comisoriu. Cum însă din punct de vedere al validității, cererea de declarare a rezilierii cuprinde temeiurile de fapt și de drept care, în opinia reclamantei, justifică o astfel de măsură, prima instanță a constatat că ea nu este lovită de nulitate, măsura în care reclamanta a denunțat sau nu contractul fiind o chestiune care se verifică pe fondul cauzei, nu pe calea excepției nulității.

În soluționarea cererii conexe, instanța de fond a analizat cu prioritate abuzul de drept invocat de pârâții-reclamanți, apreciind că notificările emise de reclamanta-pârâtă începând cu data de 08 iunie 2012 sunt o consecință a faptului că la mai bine de trei luni de la încheierea contractului, aceasta nu avea încă un spațiu în care să-și amenajeze sediul social, partea încercând să urgenteze efectuarea lucrărilor de amenajare. De asemenea, a mai considerat că prelungirea sediului social nu denotă intenția de denunțare unilaterală a contractului, ci a fost determinată de imposibilitatea folosirii, la 15 iunie 2012 a spațiului închiriat potrivit destinației. în considerarea acestor argumente, instanța de fond nu a reținut reaua-credință a reclamantei în promovarea cererii principale.

Însă, pentru a se putea reține incidența denunțării unilaterale, a notat că trebuie să fie probată intenția de denunțare înțeleasă ca manifestare de voință neechivocă în sensul încetării raportului juridic independent de culpa părților și, din examinarea materialului probator administrat, a apreciat că nu a rezultat o atare intenție. Astfel, a notat că reclamanta a încercat să urgenteze finalizarea lucrărilor de amenajare a spațiului, considerându-i pe pârâți singurii vinovați de împrejurarea că la data de 15 iunie 2012, spațiul închiriat nu putea fi folosit ca sediu, însă, în opinia tribunalului, această imposibilitate a fost determinată de modul diferit în care părțile au înțeles obligațiile ce le incumbau, de faptul că după încheierea contractului, timp de mai bine de trei luni s-a încercat o amenajare a spațiului în formă compartimentată conform voinței reclamantei, iar apoi s-a încheiat un act adițional care a condus la necesitatea reevaluării întregii documentații pentru realizarea variantei open space.

În altă ordine de idei, prima instanță a constatat că neincidența rezilierii contractului nu echivalează cu existența denunțării sale unilaterale.

Astfel, chiar dacă reclamanta s-a prevalat de dispozițiile contractuale și legale care, în opinia sa, erau incidente, motivat de imposibilitatea folosirii spațiului ca sediu social, această împrejurare nu echivalează unei atitudini neechivoce de denunțare unilaterală a contractului.

De aceea, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile plății despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât nu este întrunită nici cerința existenței unui prejudiciu cuantificabil potrivit voinței părților la nivelul chiriilor deoarece, așa cum s-a reținut anterior, spațiul nu era amenajat astfel încât să poată fi folosit. Or, părțile au avut în vedere ipoteza în care locatarul denunță unilateral contractul, lipsindu-l pe locator de chiria datorată pe întreaga perioadă contractată, însă în cauză, la data notificării rezilierii, spațiul nu putea fi folosit potrivit voinței părților.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, căile de atac fiind respinse prin decizia civilă nr. 885 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, cu privire la apelul reclamantei, că este nefondată critica privind obligația de predare a planurilor în forma solicitată de către reclamantă. Astfel, curtea de apel a subliniat că dacă în contractul inițial, părțile au realizat definirea exactă a termenilor utilizați, în cuprinsul actului adițional, nu au menționat decât cuvântul „planuri”, fără să le indice în concret. Cum analiza anexei nr. 2b relevă că aceasta privea lucrări majoritar de finisaje - pentru care erau necesare cel mult planurile aferente -, instanța de apel a apreciat că nu se poate apela pentru lămurirea termenilor actului adițional la definițiile inițiale ale contractului (în care se făceau referiri la planurile și desenele detaliate pentru amenajarea spațiului prevăzute în anexa nr. 5, dar care ar fi trebuit puse la dispoziție inițial de către locatar și nu de către locatori), cu atât mai mult cu cât cel puțin o parte este profesionist, iar părțile au beneficiat încă din etapa negocierilor de asistență specializată.

Din analiza amplă a probelor administrate, curtea de apel a reținut că anumite acte și planuri erau în posesia apelantei încă din decembrie 2011, această parte cunoscând starea exactă a imobilului, iar altele i-au fost puse la dispoziție la 29 martie 2012, 06 aprilie 2012 și 09 mai 2012.

Apreciind că prima instanță nu a ignorat materialul probator, ci l-a examinat în mod coroborat, ținând cont de toată evoluția raportului dintre părți și, astfel, reținând predarea parțială a documentelor și faptul că lipsa celorlalte nu împiedica derularea contractului, instanța de prim control judiciar a tras concluzia că în mod corect clauza a fost interpretată în favoarea locatorului, conform art. 1266, art. 1268 și art. 1269 din noul C. civ.

Cât privește soluția dată excepției de nelegalitate, a reținut că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților și, cum în fața tribunalului s-a reținut că Primăria Sectorului 2 București nu este parte, ea nu o poate dobândi nici în calea de atac, însă la analiza excepției de nelegalitate, prezența emitentului actului era obligatorie.

Totodată, a constatat că soluționarea litigiului pe fond nu depindea de actul administrativ cu caracter individual, deoarece rezilierea s-a solicitat pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale și fără legătură cu actul administrativ, iar nelegalitatea autorizației nu echivala cu existența culpei și cu îndeplinirea condițiilor rezilierii.

În ceea ce privește apelul pârâților C. și D., instanța de apel a reținut că niciuna dintre probele dosarului nu relevă nulitatea declarației de reziliere.

A subliniat că autorii acestei căi de atac nici nu au invocat un motiv real de nulitate, ci, afirmând abuzul de drept, au solicitat să se constate că atitudinea părții adverse semnifică nu o declarație unilaterală de reziliere, ci o intenție de a denunța în mod unilateral contractul.

După o amplă prezentare teoretică a abuzului de drept, instanța de prim control judiciar a îmbrățișat statuarea tribunalului, apreciind că probele nu relevă exercitarea abuzivă de către reclamantă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului.

A recunoscut că prelungirea contractului de închiriere în luna iunie 2012 ar fi putut să susțină afirmațiile părții în sensul denunțării unilaterale a contractului, dar numai în măsura în care s-ar fi coroborat cu alte probe, care în speță lipsesc. Astfel, curtea de apel a subliniat că la momentul prelungirii contractului de închiriere, lucrările la imobil erau departe de a fi finalizate, în luna mai fiind încheiat actul adițional care stabilea o altă configurare a spațiului. Și după prelungirea contractului de închiriere partea reclamantă a semnat contracte care denotă intenția de a continua raportul contractual cu apelanții, de exemplu, contractul de antrepriză din data de 05 iunie 2012, iar lucrări au fost prestate și în luna august 2012.

Nefinalizarea lucrărilor a fost explicată în contextul apariției situației litigioase între părți, apreciindu-se că ea nu poate duce la concluzia unei denunțări unilaterale a contractului și nici a unui abuz drept.

Astfel, curtea a reținut că nereținerea îndeplinirii condițiilor rezilierii nu presupune transferul culpei în sarcina celui care a solicitat rezilierea.

Chiar dacă neînțelegerea dintre părți a apărut pe fondul unei clauze nedetaliate corespunzător, voința reclamantei a fost în sensul rezilierii contractului, iar nu al denunțării unilaterale, iar o manifestare expresă de voință nu poate fi interpretată în sensul opus intenției reale.

De asemenea, curtea de apel a înlăturat critica acestor apelanți, în sensul că respingerea atât a cererii principale, cât și a celei conexe face ca raportul dintre părți să rămână unul litigios, apreciind că nu poate să se pronunțe decât asupra cererilor cu care a fost învestită, rămânând la îndemâna părților să găsească soluții, remedii contractuale sau procesuale pentru a rezolva raportul dintre acestea.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, toate părțile au declarat recurs.

Prin calea sa de atac, SC B. SA a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate și a sentinței de fond și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o, astfel cum a fost formulată și precizată și a excepției de nelegalitate a autorizației de construire din 26 februarie 2010, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, această recurentă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate dispozițiile legale, cu valoare de principiu, conținute de art. 1270 alin. (1) din noul C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, dublată de o motivare confuză și contradictorie.

Astfel, a susținut că nici prima instanță, nici cea de apel, în mod greșit, nu au reținut obligația de predare a planurilor de către pârâți, obligație esențială în executarea contractului.

După ce a citat atât din considerentele sentinței tribunalului, cât și din cele ale deciziei atacate, recurenta-reclamantă a evocat clauzele cuprinse în art. 2 și 3 din actul adițional din data de 22 mai 2012, afirmând că a fost de acord să-și asume efectuarea unor lucrări, intimații-pârâți fiind însă datori să-i furnizeze, în calitate de proprietari ai construcției, documentația legal întocmită, în vederea efectuării lucrărilor respective. A susținut că a agreat semnarea actului adițional, întrucât era nevoită să se mute cât mai curând în spațiul închiriat, sens în care părțile au renunțat la varianta amenajărilor inițiale, convenind finalizarea doar a amenajărilor necesare organizării de tip open space a imobilului. Susținând că intimații-pârâți nu și-au respectat obligația de predare a documentațiilor tehnice și a planurilor întocmite și avizate conform legii, recurenta-reclamantă a precizat că a fost pusă în imposibilitate de a demara lucrările asumate prin anexa nr. 2b a actului adițional, atitudinea culpabilă a intimaților-pârâți având drept consecință faptul că, în mod real, aceștia nu au fost în măsură să asigure utila folosință a spațiului închiriat, încălcând astfel atât art. 8.4 lit. c) și d) din contract, cât și dispozițiile art. 1786 lit. c) din noul C. civ.

Autoarea acestui recurs a apreciat că pentru varianta open space planurile aferente, trecute pe suport de hârtie, semnate și purtând viza verificatorului de proiect trebuia să-i fi fost predate încă de la semnarea actului adițional, întrucât, nefiind afectată de un termen, plata sa [în sensul art. 1469 alin. (2) din noul C. civ.] trebuia executată de îndată.

În continuare, această recurentă a supus atenției instanței de recurs o serie de aspecte care, în opinia sa, relevă caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate, dar și eronata apreciere a probatoriului și stabilire a situației de fapt de către instanța de apel.

Astfel, a subliniat că deși în decizie s-a notat modificarea cadrului contractual, s-a omis modificarea obligației de furnizare a documentației întocmită în condițiile legii, că deși locatarul și-a asumat efectuarea lucrărilor de amenajare în varianta open space, se pretinde că acestea nu ar fi fost în sarcina sa, că deși locatarii și-au asumat expres obligația de predare a planurilor, o atare obligație ar lipsi; critici au fost aduse și considerentului curții de apel vizând definiția dată prin contract termenului de planuri.

Subsumat celui de-al doilea motiv de nelegalitate, recurenta SC B. SA a arătat că instanțele anterioare nu au distins între cele două etape contractuale și obligațiile aferente; astfel, a precizat că dacă prima fază presupunea ca realizarea lucrărilor să fie făcută de către intimații-pârâți, cea de-a doua fază, care consta în realizarea lucrărilor de către recurenta-reclamantă în varianta open space, presupunea finalizarea în baza planurilor furnizate de către pârâții-locatori.

După ce a citat în mod amplu din considerentele hotărârilor pronunțate în fond și în apel, recurenta-reclamantă a arătat că în scopul demarării lucrărilor ce făceau obiectul anexei nr. 2b, a solicitat pârâților documentația necesară, indicându-i conținutul de detaliu în memoriul de recurs.

Afirmând încă o dată că prin semnarea actului adițional, părțile au înțeles să agreeze asupra obligației de execuție a lucrărilor - trecută în sarcina locatarului - și asupra celei de furnizare a documentației tehnice (care revenea locatorilor), recurenta-reclamantă a apreciat că instanțele de fond ar fi trebuit să examineze probatoriul în raport cu cele două etape ale raportului contractual și, din această perspectivă, să evalueze măsura în care intimații-pârâți și-au executat obligațiile care le reveneau.

În altă ordine de idei, recurenta SC B. SA a susținut că tribunalul a interpretat declarația martorului F. în mod trunchiat, eliminându-i părți din cuprins, dar și că instanțele anterioare nu au analizat și nici nu au valorificat concluziile raportului de expertiză tehnică din care a rezultat că intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligațiile.

Ultimele critici prezentate de această recurentă vizează soluția dată excepției de nelegalitate a autorizației de construire.

În opinia autoarei recursului, este nelegală confirmarea în apel a sentinței primei instanțe, atât timp cât emitentul actului administrativ nu a fost parte în proces, dar și în condițiile în care autorizația a fost emisă de o autoritate necompetentă - imobilul aflându-se într-o zonă protejată.

Pe de altă parte, recurenții-pârâți C. și D. au solicitat, în principal, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii conexe și, în subsidiar, casarea sa în parte și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Cu prioritate, recurenții au adus în discuție legea de procedură aplicabilă, arătând că dacă acțiunea principală, ce a format obiect al Dosarului nr. x/3/2012, a fost introdusă la data de 09 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului București, fiind supusă Codului de procedură civilă de la 1865, cea conexă - care a format obiect al Dosarulului nr. x/3/2013, a fost introdusă pe rolul Tribunalului București la 18 septembrie 2013, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Cum prin încheierea din 11 martie 2014, prima instanță a dispus conexarea Dosarului nr. x/3/2013 la Dosarul nr. x/3/2012, iar noul Cod de procedură civilă a lăsat nesoluționată chestiunea legii aplicabile în situația conexării unor cauze guvernate de ambele coduri, instanța de apel nefăcând vreo mențiune cu privire la legea aplicabilă - deși, aparent, a aplicat-o pe cea veche -, recurenții au făcut referire la ambele legi de procedură.

În motivare, recurenții au arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, că instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dar și că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; au invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865 sau de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autorii căii de atac au arătat că atât timp cât instanța de apel nu a reținut culpa lor pentru a opera rezilierea, însă locatarul a încetat, în fapt, executarea contractului, singurele temeiuri legale care pot fi configurate sunt fie denunțarea sa de către locatar, independentă de culpă, fie rezilierea la cererea locatorilor.

În opinia acestor recurenți, încetarea executării contractului de către locatar reprezintă, neîndoielnic, culpă, cât timp folosirea eronată a declarației de reziliere nu se înscrie între cauzele justificate de neexecutare, reglementate de art. 1555 și urm. din noul C. civ. și nici nu întrunește condițiile forței majore sau cazului fortuit pentru a antrena exonerarea de răspundere contractuală a locatarului, în condițiile art. 1351 din noul C. civ.

În continuare, recurenții-pârâți au arătat că, reținând că „voința cocontractantului a fost într-adevăr de încetare a contractului, însă ca urmare a rezilierii și nu a denunțării unilaterale”, instanța de apel a expus un raționament contradictoriu, deoarece, dacă nu există niciun dubiu cu privire la intenția locatarului de încetare a contractului, iar instanțele au respins cererea acestei părți de a se constata încetarea contractului în baza rezilierii, ar fi trebuit să rețină încetarea convenției prin denunțare, o altă abordare lăsând nesoluționat conflictul dintre părți.

Considerentul potrivit căruia „documentele au fost predate, însă nu în totalitate (...)” a fost apreciat de acești recurenți ca arbitrar, pentru că atât timp cât nu au fost indicate documentele care nu au fost predate, susținerea instanței vine în contradicție cu soluția de respingere a acțiunii principale a locatarului.

În dezvoltarea celorlalte două motive de nelegalitate, pe care recurenții-pârâți au înțeles să le expună grupat, aceștia au susținut că instanțele de fond și de apel nu au înțeles cum funcționează instituția declarației unilaterale de reziliere, nou introdusă prin art. 1552 din noul C. civ., ceea ce ar putea crea un precedent periculos în materia executării contractelor sinalagmatice, atunci când una dintre părți vrea să iasă din contract sub aparența unei culpe în sarcina celeilalte părți, care, în realitate, nu întrunește condițiile pentru a antrena efectele acestui remediu, instanțele lăsând impresia că un creditor poate utiliza remediul declarației unilaterale de reziliere „în joacă”, „din eroare”, „din prostie”, iar, în cazul în care se stabilește pe cale judiciară că a fost incorect utilizat, autorul demersului „este scuzat”. În speță, recurenții-pârâți au afirmat că instanțele de fond și apel au avut această abordare, refuzând, pur și simplu, să se uite dincolo de aparența creată de intimata-reclamantă, deși toate demersurile inițiate de această parte vorbeau de la sine în sensul folosirii aparente a declarației de reziliere cu scopul fraudulos de a se degreva de caracterul oneros al denunțării, asumat contractual. Conform interpretărilor doctrinare, declarația unilaterală de reziliere este considerată un ultim remediu pe care îl poate utiliza un creditor de bună-credință, dacă nu mai poate obține executarea în natură a obligației din partea debitorului său, dar nu este pusă la dispoziția creditorului pentru încălcarea contractului sau pentru a-și masca intenția de neexecutare sau denunțare unilaterală a contractului.

Totodată, recurenții-pârâți au susținut că dacă instanțele au considerat că declarația de reziliere a fost nefondată, nu se mai poate pretinde că ea a fost utilizată cu bună-credință, acesta fiind non-sens.

Prin urmare, acești recurenți au arătat că, dacă instanța nu a considerat că ar fi fost în culpă și, ca o consecință, a considerat că declarația unilaterală de reziliere a intimatei-reclamante este lipsită de efecte, alegerea modalității juridice de satisfacere a dreptului locatorilor le aparține, potrivit art. 1516 alin. (3) din noul C. civ., locatorii fiind îndreptățiți să obțină realizarea dreptului lor, așa cum a fost convenit de părți prin art. 11.1.1 lit. e), pct. 2 din contract, cât timp locatarul a încetat executarea raportului contractual.

Autorii acestui recurs au precizat că atât timp cât încetarea executării contractului produsă de reclamantă nu întrunește condițiile rezilierii, rămâne doar voința de încetare care, golită de orice conotație culpabilă, reprezintă denunțare unilaterală, oneroasă, conform înțelegerii părților și dispozițiilor art. 1276 alin. (2) și (3) din noul C. civ., prețul denunțării fiind evaluat de părți ca o compensare a neexecutării contractului de locațiune pe un termen delimitat, conform uzanțelor în materia închirierii spațiilor cu destinație de birouri.

În continuare, recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel s-a lansat în teorii speculative, ignorând consecințele notificării din 03 iulie 2012 prin care li s-a interzis să finalizeze lucrările; astfel, în condițiile în care locatarul nu a mai intrat în imobil după trimiterea formală a notificării de reziliere și Ie-a interzis să amenajeze spațiul închiriat (obligație pe care și-o asumase locatarul), au apreciat că raționamentul instanței de apel, care nu a calificat voința părții adverse în sensul unei denunțări, refuză să vadă dincolo de aparența frauduloasă creată de una din părți și încalcă dispozițiile art. 14, art. 15, art. 1350, art. 1270, art. 1169, art. 1170 și art. 1276 din noul C. civ.

În opinia autorilor acestui recurs, dacă toate elementele reținute au condus instanța către soluția de respingere a acțiunii principale, aceleași elemente, dacă ar fi fost corect interpretate, ar fi trebuit să conducă la admiterea acțiunii conexe, căci situația litigioasă suporta, în mod legal, o soluție tranșantă de admitere numai a uneia dintre cele două acțiuni, în niciun caz admiterea amândurora - întrucât contractul nu putea fi reziliat și denunțat în același timp - ori respingerea ambelor, cât timp, în fapt, executarea contractului a încetat, dar nu din culpa locatorilor.

În final, acești recurenți au precizat și că nu au interesul prelungirii situației litigioase, cu costurile aferente și nici nu și-ar dori să solicite ca reclamanta să continue executarea contractului, chiar dacă instanțele de fond și apel îl consideră virtual în ființă, această ultimă variantă fiind de neconceput și din punct de vedere practic, cât timp reclamanta și-a prelungit contractul existent cu privire la sediul social, iar, ulterior, a închiriat un alt imobil, mai reprezentativ; mai mult, au arătat că imobilul este în prezent închiriat, așa încât ar fi practic imposibil ca locațiunea să continue efectiv.

La data de 29 aprilie 2015, intimații C. și D. au depus întâmpinare la recursul declarat de S.C. B. SA, prin care au invocat excepția nulității acestuia, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.; în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La rândul său, SC B. SA a depus întâmpinare, la 30 aprilie 2015, solicitând respingerea ca nefondată a căii de atac exercitate de recurenții C. și D.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de SC B. SA, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.

În cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, părților nu li se mai recunoaște dreptul, ca în apel, de a-și exprima nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor, deoarece calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probatoriului; or, analiza Înaltei Curți este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie.

În speță, textele legale invocate în dezvoltarea motivelor de recurs au fost doar formal prezentate, fără ca recurenta-reclamantă să aducă, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate, autoarea acestui recurs făcând trimitere, în susținere, doar la probe și împrejurări de fapt.

Astfel, critica vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) din noul C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părți, privită din perspectiva nereținerii, de către instanțele anterioare, a faptului că obligația de predare a planurilor era pusă în sarcina pârâților - aspect care ar rezulta pe larg din probatoriul administrat -, dar și a scadenței sale, nu are aptitudinea de a releva caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate.

Instanța supremă subliniază că motivul de recurs reglementat de art. 304 pct 7 C. proc. civ., în limitele în care a fost invocat de autoarea căii de atac, trebuie să vizeze o contrarietate între considerente și dispozitiv, de natură a conduce spre concluzia că decizia este, practic, nemotivată; o eventuală contradicție care ar rezulta din modul de apreciere a probelor nu se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.

Pe de altă parte, criticile vizând pretinsa lipsă a unei distincții între cele două etape ale contractului și obligațiile aferente nu conturează, prin ea însăși, ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., atât timp cât, în esență, recurenta-reclamantă nu propune decât o reinterpretare a probelor - în concret, a celor care reflectă măsura în care intimații-pârâți și-au executat obligațiile care le reveneau, a declarației martorului F. și a raportului de expertiză tehnică; or, părților trebuie să li se reamintească faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, care nu mai permite o reevaluare a probelor.

Nici criticile îndreptate împotriva soluției date excepției de nelegalitate a autorizației de construire nu sunt decât formal invocate, de vreme ce recurenta-reclamantă nu a expus niciun considerent care să-l răstoarne pe cel decisiv reținut de instanțele anterioare, care au subliniat irelevanța, prin prisma obiectului dedus judecății, a soluției date acestei excepții.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs al SC B. SA impune concluzia că aceasta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

În realitate, criticile acestei recurente relevă nemulțumirea sa față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalita