ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 83/2016

Decizia nr. 83/2016

Asupra cererii de recurs, din examinarea înscrisurilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 35089/3/2011, la data de 12 mai 2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună constatarea executării construcțiilor metalice și obligarea pârâtei la predarea acestor construcții metalice realizate până la data suspendării lucrărilor ce fac obiectul contractului de subantrepriză încheiat la 06 noiembrie 2006.

Pârâta SC B. SRL, prin întâmpinare, a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și cea a inadmisibilității acțiunii.

Reclamanta și-a precizat ulterior cererea de chemare în judecată, în sensul că prezenta acțiune are ca obiect obligația de a face și nu constatarea existenței unui drept, solicitând obligarea pârâtei SC B. SRL la predarea construcțiilor metalice realizate de către aceasta până la data suspendării lucrărilor ce fac obiectul contractului de subantrepriză încheiat la data de 6 noiembrie 2006.

Prin Sentința civilă nr. 2271 din 18 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respins petitul 1 al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, ca inadmisibil. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune aferent petitului 2 și s-a respins acest petit ca prescris.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că petitul 1 este inadmisibil și că cererea nu poate fi primită întrucât partea are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului - obligația de a face - petitul 2 al cererii de față.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că la data de 16 noiembrie 2006, reclamanta SC A. SRL - în calitate de antreprenor general - a încheiat cu SC B. SRL - în calitate subantreprenor - un contract de subantrepriză având ca obiect realizarea unei cantități inițiale de 2345 de tone de structură metalică în cadrul contractului principal de antrepriză generală încheiat cu beneficiarul SC C. SRL, având ca obiectiv realizarea centrului comercial "D." Berceni, termenele de execuție previzionate fiind 30 octombrie 2006 pentru începerea lucrărilor și 08 mai 2007 pentru terminarea lucrărilor.

Societatea pârâtă a executat lucrări potrivit Situației de lucrări nr. 1 din decembrie 2006, emițând facturi fiscale în valoare totală de 978.745,39 lei, achitate de reclamantă prin OP din 16 ianuarie 2007.

La data de 23 ianuarie 2007 a fost semnat un proces-verbal de constatare stadiu lucrări, iar la data de 07 februarie 2007 antreprenorul a solicitat suspendarea lucrărilor ca urmare a declanșării unui litigiu financiar cu beneficiarul, ulterior contractul de antrepriză generală fiind reziliat prin Sentința comercială nr. 2362 din 11 februarie 2009 a Tribunalului București.

Pretențiile reclamantei au în vedere livrarea construcțiilor metalice realizate până la data suspendării lucrărilor - 07 februarie 2007 și prevăzute prin procesul-verbal încheiat la 23 ianuarie 2007, construcții achitate de societatea reclamantă.

Potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, incidente având în vedere data nașterii raportului de drept dedus judecății, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani.

S-a reținut că dreptul societății reclamante de a cere predarea confecțiilor metalice executate până la data notificării suspendării lucrărilor a început să curgă la data de 07 februarie 2007, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, s-a mai reținut că în cauză nu s-a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Totodată, prima instanță a apreciat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care s-a dispus prin hotărâre judecătorească rezilierea contractului de antrepriză, în condițiile în care nu s-a făcut dovada unei convenții a părților în sensul suspendării executării obligațiilor subantreprenorului până la soluționarea eventualelor litigii apărute între antreprenorul general și beneficiarul final al lucrărilor.

Apelul reclamantei SC A. SRL declarat împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 292/2013 din 18 martie 2013.

Recursul reclamantei SC A. SRL declarat împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2362 din 24 iunie 2014, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, instanța de recurs a reținut că instanțele de fond au făcut o cercetare sumară a situației de fapt, în sensul că nu a fost lămurită poziția pârâtei cu privire la cererea reclamantei prin care i s-a solicitat suspendarea efectelor contractului de subantrepriză din 6 noiembrie 2006, situație relevantă asupra stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv data când se naște dreptul la acțiune.

Instanța de recurs a avut în vedere faptul că prin adresa întocmită la data de 7 februarie 2007 reclamanta a solicitat pârâtei suspendarea contractului până la soluționarea litigiului cu beneficiarul construcției, iar la data de 23 februarie 2007 a transmis acesteia o notificare prin care a fost convocată la conciliere pentru data de 14 martie 2007 în vederea reglementării situației juridice a contractului de subantrepriză. În strânsă legătură cu cele reținute anterior, în baza probatoriului administrat, va fi examinată critica referitoare la nașterea dreptului la acțiune de la momentul pronunțării Sentinței nr. 2362 din 11 februarie 2009 a Tribunalului București.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 345/A din 6 martie 2015, a respins ca nefondat apelul reclamantei SC A. SRL - prin administrator judiciar E. SPRL - Filiala București.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că notificarea privind suspendarea executării contractului nu înseamnă o denunțare a contractului și că în lipsa acordului expres al subantreprenorului de a accepta reluarea executării, ulterior clarificării situației juridice a contractului principal, nu se poate susține o existență a contractului de subantrepriză pentru o durată nedefinită.

Instanța de apel a mai reținut că nu există niciun element în corespondență care să fundamenteze o recunoaștere a subantreprenorului și astfel să permită o repunere în discuție a clauzelor contractuale inițiale. Nu există nicio clauză contractuală care ar condiționa drepturile și obligațiile părților contractului de subantrepriză de executarea contractului principal, cu excepția art. 2.3 și art. 18 din contract, și de aceea obligația subantreprenorului, ca și drept corelativ al antreprenorului, nu se supune unei condiții.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că obligația subantreprenorului devenea exigibilă de la data de 8 mai 2007 conform acordului contractual, astfel că cererea de chemare în judecată introdusă la data de 12 mai 2011 a fost formulată cu neobservarea dispozițiilor art. 1 raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL București - prin administrator judiciar E. SPRL - Filiala București a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, se susține că instanța de apel în mod eronat a reținut că în cauză operează prescripția dreptului material la acțiune, stabilindu-se că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data 8 mai 2007.

În opinia recurentei-reclamante, momentul de la care începe să curgă acest termen al prescripției este data de 30 noiembrie 2011 - dată la care s-a finalizat litigiul dintre antreprenorul general și beneficiarul lucrării, litigiu aflat pe rolul Curții de Apel București, înregistrat sub nr. 8187/3/2007.

Totodată, precizează că între contractul de antrepriză și cel de subantrepriză există o strânsă legătură de interdependență.

Pentru argumentele expuse, recurenta-reclamantă apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC A. SRL București - prin administrator judiciar E. SPRL - Filiala București este fondat, iar în raport cu considerentele ce vor fi redate în continuare, decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin prisma căreia recurenta -reclamantă invocă greșeala instanței de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, așa încât, criticile recurentei formulate sub aspectul incidenței motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată ca fiind fondate.

Potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare pronunțată în cauză, instanța de apel avea îndatorirea să lămurească împrejurările de fapt cu privire la poziția pârâtei SC B. SA față de solicitarea reclamantei SC A. SRL București privind suspendarea contractului de antrepriză până la soluționarea litigiului cu beneficiarul construcției, în raport cu probatoriul ce urma a fi administrat.

Deși sunt obligatorii aceste recomandări, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este de observat că instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de recurs în condițiile în care a procedat la analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, în lipsa unui probatoriu pertinent și insuficient, de natură a afecta corectitudinea raționamentului judiciar în operațiunea de stabilire a situației de fapt cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, motivarea fiind bazată astfel pe prezumții simple.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel a apreciat că notificarea suspendării lucrărilor, fără precizarea unui termen ce s-ar putea prezuma și în absența reacției și oricărui răspuns din partea pârâtei, nu este susceptibilă să modifice obligația pârâtei subantreprenor, dat fiind faptul că prin natura ei obligația de execuție a unor lucrări nu are caracter perpetuu.

Or, procedând la o astfel de analiză, în lipsa unui probatoriu pertinent care să lămurească concret care a fost poziția pârâtei față de solicitarea reclamantei privind suspendarea contractului și notificarea transmisă la data de 23 februarie 2007, dezlegările instanței de apel raportate la îndrumările date prin decizia de casare sunt pur teoretice.

S-a arătat în considerentele Deciziei nr. 2362/2014 că reclamanta a inițiat proceduri de suspendare a contractului de subantrepriză, pe notificarea din 7 februarie 2007. Pentru a putea evalua corect incidența dispozițiilor legale referitoare la prescripție, prin decizia de casare s-a trasat instanței de apel obligația de a verifica dacă suspendarea contractului de subantrepriză s-a produs în realitate, aspecte ce puteau rezulta deopotrivă din corespondența părților, sau din acțiuni sau inacțiuni care să semnifice suspendarea temporară a acestui contract.

Prin urmare, dat fiind faptul că instanța de apel în rejudecare nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul de a administra probatoriu și de a lămuri dacă pârâta a acceptat expres sau tacit cererea reclamantei de suspendare a contractului, rezultă că raportarea directă a prescripției la finele perioadei contractuale ignoră necesitatea stabilirii cu rigoare a stării de fapt.

Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe, ceea ce în cauză nu s-a făcut.

Consecința nerespectării îndrumărilor date de instanța de recurs, respectiv a încălcării prevederilor art. 315 C. proc. civ., o reprezintă nulitatea hotărârii, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL București - prin administrator judiciar E. SPRL - Filiala București, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL București - prin administrator judiciar E. SPRL - Filiala București împotriva Deciziei civile nr. 345/A din 6 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - NN