ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4059/2014

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 2 octombrie 2012, reclamantul Județul Botoșani prin Președinte în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, a solicitat: anularea Deciziei nr. D1 din 26 martie 2012 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 56.903,27 RON, la plata dobânzii aferente și a cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 684 din 27 februarie 2013 Tribunalul Botoșani a admis excepția lipsei de competență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Județul Botoșani prin Președinte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința nr. 145 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea având ca obiect "contestație act fiscal" formulată de reclamantul Județul Botoșani - prin Președinte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare și a anulat Decizia nr. D1/2012 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, obligând pârâtul să restituie reclamantului suma de 56.903, 27 RON și dobânda aferentă acesteia calculată de la data reținerii sumei și până la restituirea integrală.

Pentru a hotărî astfel, instanța a de fond a reținut în esență că deși pârâtul s-a apărat invocând că dispozițiile O.U.G. 66/2011 care preiau dispozițiile O.G. 79/2003, constatând că, față de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, principiul neretroactivității este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia, singurele excepții îngăduite de norma constituțională vizând legea penală sau contravențională, excepții ce nu sunt date în cauză.

S-a constatat că în cauză controlul efectuat încalcă principiul neretroactivității legii. În acest sens amintim și Decizia Curții Constituționale nr. 26/2012 în care se subliniază că un act normativ nu poate avea efecte retroactive, respectiv să se aplice și contractelor legal încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestuia deoarece se încalcă principiul libertății contractuale.

Cu privire la afirmația potrivit căreia nemotivarea cerinței de la Cap. V.4.5. în nota justificativă și prin obligația impusă operatorilor economici de a prezenta cel puțin 3 contracte reprezentative de lucrări de construcții social-administrative executate în ultimii 5 ani, s-a constatat că cerința este una restrictivă și nejustificată, atât în privința numărului, cât și a naturii lucrărilor reprezentative.

Referitor la declararea ofertei înaintată de SC A. SRL ca fiind conformă s-a constatat că respectarea de către autoritate a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din H.G. 925/2006, art. 72 alin. (2), art. 79 din H.G. 925/2006.

Cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal, s-a constatat că nu s-au formulat cerințe de calificare și selecție diferite de la un ofertant sau altul și nu s-au solicitat documente, clarificări și completări diferențiate de la un ofertant sau altul. Aceeași formulare a fost folosită pentru toți ofertanții astfel că nu se poate afirma că a determinat apariția unui avantaj evident în favoarea unui ofertant. Singurele diferențieri au fost denumirea operatorului economic, numele și prenumele personalului de specialitate.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Suceava, a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că pricina dedusă judecății a fost soluționată de o instanță necompetentă material.

Conform celor expuse anterior, litigiul are ca obiect anularea Deciziei nr. D1 din 26 martie 2012 prin care s-a respins contestația formulată împotriva Notei de constatare și de stabilire corecțiilor financiare nr. N1 din 10 ianuarie 2012, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 56.903,27 RON, la plata dobânzii aferente.

Temeiul legal al controlului efectuat îl constituie O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.

Este adevărat că potrivit disp. art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013: "Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel", însă acest text de lege se aplică acțiunilor înregistrate după data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 2/2013, acțiunea de față fiind introdusă la data de 2 octombrie 2013.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, verificările efectuate în vederea constatării neregulilor se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, ce reprezintă titlu de creanță.

De altfel, din întregul corpus al legii, rezultă faptul că sumele astfel imputate reprezintă creanțe bugetare, care pot fi compensate cu sume de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat și sunt supuse executării silite conform procedurii prevăzute de O.G. nr. 92/2003.

Însuși actul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare, constituie titlu de creanță și înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc.

Creanțele bugetare rezultate din neregulile astfel constatate sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor.

În perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze va fi asimilat, în esență, contestării unui act administrativ de stabilire a unei creanțe fiscale.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I, din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte reține că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a cauzelor în concordanță cu dispozițiile C. proc. fisc., în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește o creanță bugetară, rezultată din nereguli privind utilizarea fondurilor comunitare și de cofinanțare, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei stabilită de actul administrativ atacat de până la 500.000 de RON, indiferent dacă actul atacat este emis de o autoritate publică centrală sau locală.

Soluția adoptată în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Botoșani, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Sentinței nr. 145 din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.

Procesat de GGC - MI