ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4130/2014

Decizia nr. 4130/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, la data de 22 august 2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral Ordinul ministrului Justiției nr. 2378/C din 02 august 2013 emis de B., pana la soluționarea definitiva si irevocabila a acțiunii de fond de anulare in tot a actului menționat.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 2625 din data de 18 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată.

Recursul.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs s-a solicitat admiterea recursului pentru ca prin rejudecarea cauzei să se dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral reprezentat de Ordinul Ministrului Justiției nr. 2378/C/din data de 2 august 2013 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de fond.

În esență, s-a arătat că in cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea Ordinului ministrului Justiției nr. 2478/C din data de 2 august 2013.

S-a arătat in acest sens că ordinul a fost emis in baza art. 23 alin. (1) lit. e), alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind pe executorii judecătorești, care se referă doar la existența unei condamnări penale la o pedeapsă cu executare in regim de detenție, or, in speță, in privința sa s-a pronunțat definitiv o condamnare cu suspendarea condiționată, pe un termen de încercare.

De asemenea, s-a mai arătat că actul a fost emis retroactiv, la data de 2 august 2013, dispunându-se încetarea calității de executor judecătoresc cu data de 6 iunie 2013.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a considerat că infracțiunea de „fals intelectual” este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc fără a arăta in concret care sunt criteriile care au determinat această susținere.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond nu a făcut distincție intre noțiunea de încetare și cea de excludere, încetarea calității de executor nefiind prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea 188/2000 cum greșit s-a menționat în ordinul Ministrului Justiției.

S-a susținut că nelegalitatea ordinului este probată și din perspectiva contradicției cu prevederile art. 23 lit. g) din Legea nr. 188/2000, in condițiile în care instanța penală nu a interzis continuarea exercitării profesiei.

În ceea ce privește condiția prejudiciului iminent, a susținut că in perioada 6 iunie 2013 - 21 august 2013 a întocmit o serie de acte, astfel că ordinul produce consecințe deosebit de grave care nu vor putea fi remediate ulterior, mai ales in ceea ce privește popririle periodice, succesive.

In drept au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs;

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 14 mai 2014 s-a constatat neîntemeiată excepția nulității invocată prin întâmpinare și s-a admis in principiu recursul.

Intimatul - pârât a depus întâmpinare prin care s-a invocat nulitatea recursului in principal, pentru neîncadrarea acestuia in motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar in subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, acest act administrativ constituind el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Pentru aceste motive, suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte, investită cu soluționarea recursului reține că obiectul cauzei îl constituie cererea formulată de către reclamantul A. de suspendare a executării actului administrativ unilateral Ordinul ministrului Justiției nr. 2378/C din 02 august 2013 emis de B., pana la soluționarea definitiva si irevocabila a acțiunii de fond de anulare in tot a actului menționat.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat aprecierile referitoare la nelegalitatea unui act administrativ, a cărui suspendare se cere, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului, care privește examinarea legalității.

Înalta Curte, in acord cu soluția instanței de fond, analizând actul atacat prin prisma aspectelor invocate și in limitele expuse anterior, constată că nu sunt indicii de nelegalitate a acestuia, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ.

Astfel, cu privire la presupusa încălcare a principiului neretroactivității legii, iar nu a actelor administrative, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) raportat la art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 calitatea executorului judecătoresc încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, astfel că nu se poate reține ca și „caz nejustificat” împrejurarea că prin ordinul atacat s-a dispus încetarea calității de executor judecătoresc cu data de 6 iunie 2013, data pronunțării Deciziei penale nr. 1972/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În ceea ce privește textul de lege aplicabil, Înalta Curte nu poate reține aprecierile recurentului cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat diferența intre noțiunea de „încetare” și cea de „excludere”, in condițiile in care, din verificarea actului atacat, se desprinde concluzia că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, care reglementează excluderea in cazul unei condamnări definitive, cu trimitere la dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. (3) din aceeași lege, ca reprezentând un caz de „încetare” a calității de executor.

În întreaga sa apărare, recurentul reclamant a susținut ideea că măsura excluderii din funcția de executor judecătoresc nu poate fi dispusă in condițiile in care acesta a fost condamnat de către Înalta Curte de Casație și Justiție la o pedeapsă cu suspendare fără a se dispune și măsura excluderii din profesie.

Or, individualizarea pedepsei efectuată de către instanța penală, sub aspectul modalității de executare, ce are in vedere circumstanțele reale și personale ale inculpatului, nu are nicio relevanță in ceea ce privește obligația autorității pârâte de a verifica din oficiu dacă prin infracțiunea cu săvârșită cu intenție pentru care executorul judecătoresc a fost condamnat se „aduce atingere prestigiului profesiei” și de a dispune excluderea din profesie.

Referitor împrejurarea dacă infracțiunea de „fals intelectual” reținută in sarcina recurentului - reclamant reprezintă o infracțiune care aduce atingere prestigiului profesiei, fără a depăși cadrul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că aceasta a fost săvârșită in îndeplinirea atribuțiilor de executor judecătoresc.

În ceea ce privește ceea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, in speță fiind invocată cea de a doua teză.

Înalta Curte reține că, dat fiind caracterul de excepție al suspendării actelor administrative, împrejurarea că încetarea calității de executor ar afecta dosarele de executare care presupun o executare periodică, nu se circumscrie cerinței legale.

Înalta Curte reține că nu sunt identificate motive de casare a sentinței atacate, motiv pentru care va menține soluția instanței de fond ca legală și temeinică.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 496 din N.C.P.C., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din N.C.P.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2625 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.