ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2015

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29 octombrie

2013 la Tribunalul Vaslui, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâta SC

C.T. SRL Râșești, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 24.945 lei,

compusă din 14.280 lei reprezentând salariu neîncasat pentru perioada 7 iunie

2012 până la data promovării acțiunii și 10.665 lei, reprezentând deplasare

neachitată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de salariat la societatea

pârâtă, ca șofer, angajat în baza contractului individual de muncă cu un salariu

de 840 lei lunar, iar în baza raporturilor de serviciu cu angajatorul, a

efectuat mai multe curse externe, transport de marfă.

Reclamantul a

susținut că pentru activitatea de transport efectuată în interes de serviciu

avea dreptul la o diurnă de 20 euro pe zi, totalizându-se astfel o sumă de 2.370

euro pentru cele 135 de zile, perioadă în care s-a aflat în cursă, sumă

echivalentă cu 10.665 lei.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 159 alin. (2) și 253 alin. (1) C.

muncii.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, precizând că nu s-a

respectat procedura prealabilă a medierii prevăzută de Legea nr. 192/2006.

Totodată, a arătat că reclamantul a fost informat telefonic și în scris că i

s-a desfăcut contractul de muncă la data de 1 februarie 2013, după data de 4

ianuarie 2013 când s-a întors din cursă acesta nemaiprezentându-se nicio zi la

serviciu, motiv pentru care nu are temei să solicite salariul până la data

promovării acțiunii.

Pârâta a formulat și

cererea reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata

sumei de 2.475 lei reprezentând prejudiciul cauzat societății, constând în

amenda contravențională achitată de către aceasta, deoarece la data de 8 iunie

2012, șoferul a fost surprins în localitatea Călugăreni circulând fără

rovinietă valabilă, fapt ce i se datorează în exclusivitate, întrucât nu a

anunțat conducerea societății despre expirarea rovinietei.

La termenul din data

de 9 ianuarie 2014, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului Vaslui, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2)

C. muncii și la art. 208 și 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentința civilă nr.

74 din 23 ianuarie 2014, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului Vaslui și a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul Vaslui a reținut că dispozițiile art. 269 alin.

(2) C. muncii și ale art. 208 și 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora

conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție își are

domiciliul sau locul de muncă reclamantul, instituie o competență teritorială

exclusivă de la care niciuna dintre părți și nici instanța nu poate deroga.

Astfel, s-a avut în vedere că domiciliul reclamantului se află în București,

acesta neindicând vreo altă adresă pe teritoriul României la care să locuiască

efectiv.

Investit cu

soluționarea cauzei prin hotărârea de declinare, Tribunalul București, secția a

VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a invocat din oficiu în ședința

publică din 26 noiembrie 2014 excepția necompetenței teritoriale, având în

vedere locul de muncă al reclamantului.

Prin sentința civilă nr.

989 din 4 februarie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția invocată din oficiu și a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui. Constatând ivit

conflictul negativ de competență, Tribunalul București a înaintat cauza la

Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul București a reținut prin considerentele sentinței

menționate că regimul juridic al competenței teritoriale în soluționarea

conflictelor de muncă a fost modificat esențial prin Legea dialogului social (art.

210), legiuitorul român înlocuind astfel competența teritorială absolută în

soluționarea conflictelor de muncă cu o competență alternativă, ce dă posibilitatea

reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială

se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.

S-a avut, astfel, în

vedere faptul că în cauză locul de muncă al reclamantului este situat în com.

Râșești, județul Vaslui, unde se află sediul pârâtei și de unde fostul angajat

pleca în cursele auto, astfel cum acesta a arătat în cererea de chemare în

judecată și cum rezultă și din înscrisurile aflate la dosar.

Investită cu

soluționarea conflictului negativ de competență, în conformitate cu

dispozițiile art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

Înalta Curte va constata că, în speță, competența soluționării cauzei revine

Tribunalului Vaslui pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din

cuprinsul cererii formulate de reclamantul S.D., obiectul acesteia îl

constituie solicitarea de a i se plăti de către pârâtă drepturi salariale

restante și cheltuieli de deplasare neachitate.

Astfel, având în

vedere că obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente

normele de competență instituite prin dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210

din Legea nr., 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esențial

regimul juridic al competenței teritoriale a tribunalului în soluționarea

conflictelor de muncă, înlocuind astfel competența teritorială absolută cu o

competență alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a

sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv

locul său de muncă.

Și într-o situație și

în cealaltă reglementarea competenței teritoriale a tribunalului în materia

conflictelor de muncă se realizează prin norme derogatorii de la dreptul comun,

care prin prevederile art. 107 Noul C. proc. civ. dispun că cererea se adresează

instanței de la domiciliul pârâtului, cu scopul creării unei facilități pentru

salariat care, de regulă, are calitatea de reclamant.

Având în vedere că

locul de muncă al reclamantului este situat în com. Râșești, județul Vaslui,

unde se află sediul pârâtei, instanța competentă să soluționeze cauza este

Tribunalul Vaslui, ca instanță pe care acesta (reclamantul) a înțeles să o

sesizeze, făcând alegerea între cele două instanțe deopotrivă competente

teritorial.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., va

stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2015.