ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 306/2017

HOTĂRÂRE

16.02.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 306/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 306/2017

Asupra conflictului negativ de competenta de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/112/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.050 lei salariul brut plus 7.400 euro (la cursul BNR) reprezentând indemnizație de cazare și diurne restante pentru perioada 05 decembrie 2015- 14 ianuarie 2016, pentru fiecare reclamant în parte, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au arătat că între părți s-au încheiat contractele individuale de muncă nr. 24 din 03 decembrie 2015 și 25 din 03 decembrie 2015, în funcția de șofer autocamion/mașină de mare tonaj cu salariu de bază brut potrivit contractelor lit. j) pct. 1 de 1.050 lei, la care se adaugă potrivit pct. 2 din contract sporuri, indemnizații, prestații în bani suplimentare.

La data de 05 decembrie 2015 au fost detașați în Spania, iar activitatea a fost începută în data de 07 decembrie 2015.

Datorită programului infernal, a condițiilor de muncă și neplata drepturilor salariale, au discutat cu reprezentantul societății pârâte și au decis să încheie raporturile de muncă, însă pârâta nu le-a achitat niciun drept salarial pentru perioada lucrată.

În drept și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 159 și următoarele C. muncii, Capitolul M, alin. (1), lit. a) din contractul individual de muncă nr. 4 din 26 martie 2013 încheiat între părți, art. 95 C. proc. civ., art. 5 și Anexa din Hotărârea nr. 582/2015 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Au fost anexate acțiunii contractele individuale de muncă, fișele postului, certificatele de desfășurare a activității.

Pârâta SC C. SRL a arătat, prin întâmpinare, că nu se opune admiterii în parte a acțiunii, fiind de acord cu plata sumelor de câte 1.050 lei brut pentru fiecare reclamant, celelalte pretenții fiind neîntemeiate.

Pârâta SC C. SRL a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la plata sumei de 3.722 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu compensarea sumelor datorate de părțile din prezenta cauză.

A susținut că aceștia nu și-au respectat obligațiile din fișa postului, împrejurare ce a cauzat societății daune materiale, constând în amenzi pentru depășirea vitezei legale, cheltuieli cu aducerea vehiculului la bază întrucât reclamanții au abandonat vehiculul, consum suplimentar de carburant.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bistrița-Năsăud, prin Sentința civilă nr. 324/F/2016 a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de instanță din oficiu și a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanții au învestit tribunalul cu soluționarea unui conflict de drepturi, pentru perioada 5 decembrie 2015 - 14 ianuarie 2016, invocând calitatea lor de foști angajați ai SC C. SRL - Rebra, cerere care, conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii republicat corelat cu art. 95 pct. 4 C. proc. civ. este de competența instanței de la domiciliul sau reședința reclamantului, ori, după caz, sediul.

Din conținutul cererii de chemare în judecată a rezultat că reclamanta A. este domiciliată în București, iar reclamantul B. este domiciliat în localitatea Jilava, județ Ilfov, situație în care, competența de soluționare a cererii formulate revine tribunalului în circumscripția cărora își au domiciliul sau reședința.

Normele de competență instituie o competență teritorială exclusivă de la care nici părțile și nici instanța nu ar putea deroga, fiind de ordine publică potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și neputând face obiectul unor convenții, astfel că necompetența poate fi invocată de instanță în baza art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât domiciliul reclamanților nu se află în circumscripția Tribunalului Bistrița-Năsăud și aceștia nu au făcut dovada că reședința lor s-ar afla în circumscripția acestei instanțe, nemaiavând nici calitatea de angajați ai pârâtei SC C. SRL, tribunalul a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Tribunalului București.

Astfel învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin Sentința civilă nr. 7830 din 12 septembrie 2016 a admis la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud și, constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Această instanță a reținut că, prin raportare la pretențiile deduse judecății, natura juridică a unui conflict de muncă, litigiul intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 C. muncii, fiind aplicabile prevederile art. 269 C. muncii potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii.

Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, Tribunalul București a apreciat că revine competența de soluționare Tribunalului Bistrița-Năsăud, întrucât locurile de muncă ale reclamanților se află în localitatea Rebra, județul Bistrița-Năsăud, astfel cum reiese din cuprinsul CIM-urilor aflate la dosar.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, pentru considerentele care succed:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de modalitatea diferită în care instanțele aflate în conflict au apreciat asupra caracterului absolut sau alternativ al competenței teritoriale.

În speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamanților privind acordarea unor drepturi bănești cuvenite din derularea contractelor individuale de muncă.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 C. muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți se circumscrie categoriei conflictelor de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, aceasta reprezentând o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Art. 216 din același act normativ stipulează că: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Reclamanții au avut locurile de muncă în cadrul firmei angajatoare SC C. SRL, situată în localitatea Rebra, județul Bistrița-Năsăud, așa cum rezultă din copiile contractelor individuale de muncă nr. 24 din 03 decembrie 2015 și 25 din 03 decembrie 2015 aflate la dosar Tribunalul Bistrița-Năsăud, societate în contradictoriu cu care pretind drepturile bănești ce fac obiectul prezentului litigiu de muncă.

Cum reclamanții au ales să inițieze demersul lor judiciar la Tribunalul Bistrița-Năsăud, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află locul de muncă, aceasta este instanța legal învestită și competentă teritorial să soluționeze cauza.

În concluzie, față de considerentele expuse și de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu de muncă, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află locul de muncă al reclamantului.