ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1439/2016

Asupra

conflictului de competență de față, reține

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, reclamantele Filiala A. și Departamentul

Caransebeș B., în numele și pentru membrii de sindicat: C., D., E.

(...) K. și, respectiv, reclamanții C., D., L. (...) R. - în nume

propriu, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea S., prin

Administrator judiciar C. SPRL, să se constate nulitatea

parțială a deciziilor emise de Societatea S., prin care s-a dispus

reintegrarea reclamanților pe funcțiile și posturile

deținute anterior concedierii, sub aspectul reînființării doar

cu titlu temporar a respectivelor posturi; să se constate nulitatea

deciziilor emise de Societatea S., prin care s-a dispus desfacerea contractelor

de muncă ale reclamanților; obligarea pârâtei la reîncadrarea

reclamanților, pe funcțiile deținute de fiecare dintre

aceștia, anterior desfacerii contractelor individuale de muncă;

obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale indexate, majorate

și reactualizate și ale celorlalte drepturi indexate, majorate

și reactualizate, de care ar fi beneficiat fiecare reclamant în parte,

prevăzute în contractul individual de munca și în contractul

colectiv, începând cu data concedierii și până la data

reîncadrării efective pe post; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale

aferente tuturor drepturilor salariale datorate, ca urmare a emiterii

deciziilor de concediere nelegale, de la data concedierii și până la

data achitării efective a acestora, pentru fiecare reclamant în parte;

obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale,

pentru fiecare reclamant persoană fizică; obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că deciziile

emise de Societatea S., prin care s-a dispus reintegrarea reclamanților pe

funcția și postul deținut anterior concedierii survenite în luna

iulie 2013, sunt nelegale sub aspectul reînființării cu titlu

temporar a posturilor reclamanților, întrucât încalcă dispozițiile

art. 433 și 435 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 80 alin. (2) C.

muncii, având în vedere Decizia civilă nr. 2488 din 22 iunie 2015 prin

care Curtea de Apel București a dispus, definitiv, anularea deciziilor de

concediere și reintegrarea salariaților pe postul și

funcțiile deținute anterior concedierii.

În

cauză, reclamanții au apreciat că, prin emiterea deciziilor de

reintegrare temporară, pârâta a încălcat dispozițiile art. 8 C.

muncii, coroborat cu art. 14 C. civ., executând în mod incomplet

obligațiile instituite prin hotărâre judecătorească,

efectuând o aparentă repunere a părților în situația

anterioară, ignorând cu rea-credință finalitatea

obligațiilor ce îi reveneau și sancțiunea impusă în sarcina

sa de instanța de judecată.

Reclamanții

au arătat că deciziile de concediere sunt lovite de nulitate

absolută, întrucât nu au fost respectate dispozițiile art. 69 și

ale art. 76 lit. c) C. muncii, în sensul ca nu a fost respectată procedura

concedierii colective.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 6 alin. (2), art. 65, art. 69 -

72, art. 76, art. 78, art. 80, art. 253 C. muncii.

La

primul termen de judecată, în temeiul art. 131 alin. (2) C. proc. civ.,

având nevoie de lămuriri suplimentare pentru stabilirea competenței,

tribunalul a acordat un termen de judecată, până la care a solicitat

reclamantelor Filiala A. și Departamentul Caransebeș B. să

lămurească calitatea procesuală în care acestea înțeleg

să participe la proces, precum și interesul lor juridic având în

vedere că acțiunea este formulată și de membrii de sindicat

în nume propriu, față de dispozițiile art. 12 din Noul C. proc.

civ., potrivit cărora drepturile procesuale trebuie exercitate cu

bună credință, sub sancțiunea suspendării

judecății.

La

data de 2 martie 2016, reclamantele Filiala A. și Departamentul Caransebeș

B. au depus la dosar precizări, arătând că au formulat cererea

în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, având calitate

procesuală activă, iar faptul participării în proces și în

nume propriu a persoanelor membre de sindicat, nu determină înlăturarea

posibilității de a formula cerere de chemare în judecată numai

de către organizațiile sindicale, invocând jurisprudența

Curții de Apel București.

De

asemenea, în cuprinsul precizărilor depuse la dosar, reclamantele au

susținut că nu exista nicio normă juridică care să

împiedice participarea organizației și a salariatului împreună

în dosar, tot așa cum nu există nicio normă care să

înlăture participarea organizației sindicale și a salariatului

împreună, în fața oricărei autorități.

Prin

Sentința nr. 2508 din 7 martie 2016 pronunțată de Tribunalul

București, pentru o bună administrare a justiției, constatând

că reclamanții C., D., (...), au domiciliul în județul Gorj, s-a

dispus disjungerea cauzei în ceea ce privește pe aceștia, formându-se

un nou dosar.

De

asemenea, prin aceeași sentință, cu privire la reclamanții

L. (...) R., reclamantele Filiala A. și Departamentul Caransebeș B. -

în numele și pentru C., D. (...), a fost admisă excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, instanța

reținând că, în litigiile de muncă, competența

teritorială este una exclusivă față de dispozițiile

art. 126 alin. (1) C. proc. civ., iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011,

cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de

muncă se adresează instanței judecătorești competente

în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de

muncă reclamantul.

În

ceea ce privește pe reclamanții L. (...) R., constatând că

aceștia au domiciliul în circumscripția Tribunalului Mehedinți,

față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în

această materie, instanța a stabilit că revine acestuia

competența soluționării cauzei.

Tribunalul

București a interpretat că, din considerentele Deciziei nr. 1/2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, reiese că disputa

juridică privind stabilirea legitimării procesuale active a

organizațiilor sindicale și, ca urmare, cea privind determinarea

instanței competente teritorial să judece aceste cereri, tranșată

definitiv, a privit situația în care organizațiile sindicale introduc

acțiune în numele membrilor lor, chiar și în lipsa unui mandat expres

din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de

dispoziție procesuală din partea titularilor drepturilor subiective,

nu și situația în care reclamanții salariați/foști

salariați introduc acțiunea în nume propriu.

De

asemenea, tribunalul a arătat că, în situația introducerii unei

acțiuni prin același avocat ales, atât de către salariați

în nume propriu, cât și prin sindicat pentru aceiași salariați,

dreptul procedural al organizației sindicale de a promova acțiune în

justiție, deși aparent se încadrează în limitele externe, este

dirijat spre alt scop decât cel acordat de lege, urmărindu-se prin aceasta

exclusiv sesizarea instanței de la sediul sindicatului, cu încălcarea

normelor de ordine publică.

Învestit

prin declinare, Tribunalul Mehedinți a pronunțat Sentința nr.

375 din 26 mai 2016, prin care a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul

negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pentru competentă soluționare.

În

motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut că

obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv, constatarea

nulității deciziilor de încetare a contractelor individuale de

muncă ale salariaților pârâtei, face parte din categoria conflictelor

de muncă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) C.

muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2012, judecarea acestora este de

competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Acțiunea

a fost formulată de Filiala A. și Departamentul Caransebeș B.,

în numele și pentru membrii săi: C., D. (...), motiv pentru care,

față de temeiul de drept invocat și de sintagma "în numele

și pentru membrii săi", organizația sindicală nu este

un reprezentant convențional al reclamanților, ci are calitatea de

reclamant.

În

exercitarea atribuțiilor prevăzute de dispozițiile art. 28 din

Legea 62/2011, organizațiile sindicale au calitate procesuală

activă și au dreptul de a întreprinde orice acțiune

prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în

justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din

partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau

continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză

se opune sau renunță la judecată în mod expres.

Așa

cum s-a statuat prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat cu

modificările și completările ulterioare, instanța

competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în

cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

De

asemenea, în considerentele sentinței pronunțate, tribunalul a

reținut incidența dispozițiilor referitoare al coparticiparea

procesuală activă, întrucât acțiunea a fost formulată de

Filiala A. și Departamentul Caransebeș B., obiectul pricinii având

aceeași cauză și, drept urmare, în conformitate cu art. 269

alin. (3) C. muncii, cererea poate fi formulată la instanța

competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Cum

reclamanții au ales să depună acțiunea la Tribunalul

București, instanță în a cărei circumscripție

reclamanta Filiala A. își are sediul, rezultă că acesteia îi

revine competența teritorială de soluționare a cauzei.

Analizând

conflictul de competență dedus judecății, în temeiul

dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct.

2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul

cererii deduse judecății, respectiv, constatarea nulității

deciziilor prin care s-a dispus desfacerea contractelor individuale de

muncă ale reclamanților în calitate de salariați ai pârâtei

și, respectiv, constatarea nulității parțiale a deciziilor

prin care s-a dispus reintegrarea reclamanților pe funcțiile și

posturile deținute anterior, face parte din categoria conflictelor de

muncă, motiv pentru care, în speță devin incidente

dispozițiile art. 269 C. muncii, potrivit cărora judecarea

conflictelor de muncă este în competența instanței în a

cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința ori, după caz, sediul.

Înalta

Curte constată că, în cauză, acțiunea introductivă a

fost formulată de Filiala A. și Departamentul Caransebeș B., în

numele și pentru membrii săi: C., D. (...) - în valorificarea unor

drepturi salariale aparținând acestora și, respectiv, de către

C., (...) - în nume propriu.

De

asemenea, se reține că, la solicitarea instanței inițial

învestite, respectiv a Tribunalului București, reclamantele Filiala A.

și Departamentul Caransebeș B. au depus la dosar precizări,

arătând că au formulat cererea în temeiul dispozițiilor art. 28

alin. (3) din Legea nr. 62/2011, având calitate procesuală activă,

iar faptul participării în proces și în nume propriu a persoanelor

membre de sindicat, nu determină înlăturarea posibilității

de a formula cerere de chemare în judecată numai de către

organizațiile sindicale.

Declinarea

reciprocă de competență a fost determinată de aprecierea

diferită dată de către instanțele aflate în conflict în

legătură cu legitimarea ca reclamant și/sau ca reprezentant al

reclamanților în cauză a Filialei A., respectiv, dacă această

calitate de reclamant trebuie recunoscută organizației sindicale sau

numai membrilor de sindicat, pentru ca, raportat la sediul sau domiciliul

acestora, să se stabilească și competența teritorială

în soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 269 alin. (1)

și (2) C. muncii.

Această

dispută jurisdicțională a fost generată de modalitatea,

imprecisă, în care, prin dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003

se recunoștea organizațiilor sindicale posibilitatea de a formula

acțiuni în justiție în numele și interesul membrilor lor (în

valorificarea, așadar, a drepturilor acestora), dar fără a avea

nevoie de mandat expres din partea lor.

Norma

legală conducea la o confuzie între calitatea de reprezentant și

aceea de reclamant, care a fost tranșată prin Decizia nr. 1/2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

publicată în M. Of. nr. 118/1 martie 2013, prin care s-au admis

recursurile în interesul legii declarate de prim adjunctul procurorului general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov,

statuându-se că: "În interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent

abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că

organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în

acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269

alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, republicat, instanța competentă

teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor

acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

În

concluzie, instanța supremă a statuat că raportat la

acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au

legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței

teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii,

republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost

art. 284 alin. (2)], se va ține seama de sediul sindicatului-reclamant.

În

speța dedusă judecății, sindicatului i se recunoaște

legitimarea procesuală activă de reclamant, acesta promovând

acțiunea nu doar pentru membrii săi de sindicat, ci și în numele

acestora, motiv pentru care în determinarea competenței teritoriale urmează

a se avea în vedere sediul sindicatului-reclamant, iar nu domiciliul membrilor

de sindicat în interesul cărora organizația sindicală

acționează.

Față

de considerentele expuse, având în vedere că sediul sindicatului-reclamant

se află în București, Înalta Curte constată că

instanța competentă să judece prezenta acțiune este

instanța inițial învestită, în a cărei circumscripție

își are sediul sindicatul, respectiv, Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 iunie 2016.

Procesat

de GGC - GV