ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3500/2015

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Agenția de Management pentru Programul Operațional Regional, solicitând: - în principal, anularea scrisorii de notificare beneficiar în vederea respingerii documentației de contractare, înregistrată din 03 octombrie 2012; - să se constate că documentația care însoțește cererea de finanțare îndeplinește criteriile de eligibilitate în cadrul POR 2007-2013, axa prioritară 4, domeniul de intervenție 4.3 „Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor"; - obligarea pârâtului să admită cererea de finanțare înregistrată din 22 ianuarie 2010, cod SMIS 16301, pentru proiectul „Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderii SC A. SRL". - în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 16.500 euro, în echivalent RON la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând sumele cheltuite de reclamantă în vederea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate (capăt de cerere precizat sub aspectul cuantumului despăgubirilor la 06 decembrie 2013).

Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 210 din 24 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Agenția de Management pentru Programul Operațional Regional; - a anulat scrisoarea de notificare a reclamantei asupra respingerii documentației de contractare aferentă cererii de finanțare din 22 ianuarie 2010 cod SMIS 16301; - a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs ambele părți litigante, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recurenta-reclamantă SC A. SRL a solicitat ca în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să îi fie admise toate capetele de cerere. A susținut că interpretarea pe care instanța de fond a dat-o acestei prevederi legale este greșită, de esența contenciosului administrativ fiind verificarea legalității activității autorităților administrative și impunerea unor soluții care să ducă la rezolvarea definitivă a litigiului. Deși a anulat actul administrativ atacat, curtea de apel a refuzat să-și ducă raționamentul până la capăt, pronunțând o soluție golită de conținut. 3.2. La rândul său, recurentul-pârât a criticat modul în care prima instanță a interpretat Secțiunea II.1. Criterii de eligibilitate din Ghidul Solicitantului, ignorând faptul că unul dintre criteriile de eligibilitate pentru admisibilitatea proiectului este ca solicitantul să dețină dreptul de execuție a lucrărilor de construcții asupra imobilului ce face obiectul proiectului, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Deși reprezentantul societății a completat declarații de eligibilitate în care a arătat că societatea îndeplinește criteriile de eligibilitate solicitate pentru a putea depune cererea de finanțare, în realitate, la acel moment, solicitantul nu deținea dreptul de execuție al lucrărilor de construcții, Autorității de management fiindu-i furnizate informații incorecte.

Procedura derulată în recurs Prin încheierea pronunțată la data de 9 octombrie 2015 s-a primit opinia exprimată de magistratul asistent raportor, prin Raportul asupra admisibilității recursurilor, luându-se act de faptul că părțile nu au formulat puncte de vedere. Ca urmare, s-a respins excepția nulității recursului formulat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, invocată de recurenta SC A. și s-au admis în principiu ambele recursuri, fixându-se termen pentru soluționarea acestora în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma recursurilor declarate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurenta-reclamantă SC A. a supus controlului de legalitate scrisoarea de notificare a beneficiarului asupra respingerii documentației de contractare înregistrată din 3 octombrie 2012, prin care i s-a adus la cunoștință respingerea cererii de finanțare, pe motiv că deși la data depunerii acesteia a completat declarația de eligibilitate prin care a declarat, pe proprie răspundere, că deține dreptul de execuție a lucrărilor de construcție asupra imobilului ce face obiectul proiectului, conform Legii nr. 50/1991, „nu a făcut dovada deținerii dreptului de creanță privind imobilul, ce conferă solicitantului dreptul de a obține, potrivit Legii nr. 50/1991, din partea autorității competente, autorizația de construire, conform Ghid solicitant 4.3. Secțiunea II.1. Criterii de eligibilitate și a Declarației de eligibilitate”. Cererea de finanțare a fost înregistrată la A.D.R. București Ilfov, în calitate de organism intermediar pentru POR, din 22 ianuarie 2010, cod SMIS 16301, pentru proiectul „Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderii SC A., în vederea accesării de fonduri europene în cadrul POR 2007-2013, axa prioritară 4, domeniul de intervenție 4.3 Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor”. Curtea de apel a apreciat că respingerea cererii de finanțare de către autoritatea pârâtă în lipsa unei prevederi legale exprese care să stabilească explicit că analiza îndeplinirii criteriilor de eligibilitate trebuie să se raporteze la data depunerii cererii de finanțare este excesiv de formalistă, având în vedere că la data respingerii cererii reclamata îndeplinea criteriul de eligibilitate, obținând autorizația de construire pe baza căreia urmau să aibă loc intervențiile la imobilul care face obiectul proiectului. Concluzia curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de analiză a situației de fapt și a cadrului normativ incident, cu unele nuanțări în sensul celor ce urmează. Cu toate că prevederile Ghidului Solicitantului (inclusiv cele din anexa 3 referitoare la verificarea eligibilității cererilor de finanțare) nu stabilesc expres necesitatea ca îndeplinirea condiției de eligibilitate în discuție să se raporteze la data depunerii cererii de finanțare, totuși, prin Declarația de eligibilitate din 27 ianuarie 2010, reprezentantul societății recurente a arătat că „SC A. deține dreptul de execuție a lucrărilor de construcții asupra imobilului ce face obiectul proiectului, conform Legii nr. 50/1991”. Prin urmare, este judicioasă susținerea recurentului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice că, cel puțin la data depunerii declarației menționate anterior, condiția de eligibilitate trebuia îndeplinită. Această împrejurare nu este însă de natură a determina o altă soluție pentru că autoritatea însăși a fost în eroare cu privire la interpretarea sintagmei „deține dreptul de execuție a lucrărilor” conform Legii nr. 50/1991, din moment ce scrisoarea de notificare este motivată în sensul că societatea „nu a făcut dovada deținerii dreptului de creanță privind imobilul (…)”. În conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a Legii nr. 50/1991 „Definirea unor termeni de specialitate utilizați în cuprinsul legii", prin drept de execuție a lucrărilor de construcții se înțelege „dreptul asupra construcției și/sau terenului care conferă titularului dreptul de a obține, potrivit legii, din partea autorității competente, autorizația de construire/desființare: - dreptul real principal: drept de proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute (dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de donație, certificat de moștenitor, act administrativ de restituire, hotărâre judecătorească); - dreptul de creanță dobândit prin: contract de cesiune, concesiune, comodat, locațiune. Emiterea autorizației de construire în baza unui contract de comodat/locațiune se poate face numai pentru construcții cu caracter provizoriu și acordul expres al proprietarului de drept”. Necontestat, la data depunerii cererii de finanțare, recurenta-reclamantă deținea dreptul de folosință gratuită a imobilului vizat de proiect, constituit prin contractul de comodat din 17 decembrie 2009 încheiat cu proprietarii. Potrivit clauzei înscrise la art. 7.3 din contract: „Locatara are dreptul să modernizeze/extindă clădirea care face obiectul contractului, situat în București, sector 4, pe cheltuiala sa proprie precum și folosirea acesteia în orice obiect de activitate dorit. Totodată, părțile convin ca locatara să se subroge în toate drepturile și obligațiile locatorilor dobândite de către aceștia până la data prezentei convenții, având ca obiect realizarea oricăror lucrări de construire/modernizare/extindere asupra imobilului, precum și ca toate cheltuielile efectuate de către aceștia vor fi decontate de către Locatara SC A. SRL”. Ca urmare, concluzia autorității emitente a scrisorii de notificare, în sensul că societatea nu a făcut dovada deținerii dreptului de creanță privind imobilul este vădit eronată. Societatea avea la data depunerii cererii de finanțare un atare drept, după cum avea și acordul proprietarilor pentru executarea lucrărilor de construcție. Problema pe care o prezenta, la momentul depunerii cererii de finanțare, documentația aferentă proiectului viza împrejurarea că lucrările de construcție nu erau provizorii și a fost sesizată abia prin răspunsul la contestația administrativă. În intervalul de peste doi ani și 8 luni cuprins între data depunerii cererii de finanțare și data exprimării refuzului de încheiere a contractului de finanțare, între societatea solicitantă și Agenția pentru Dezvoltare Regională București-Ilfov s-a derulat o bogată corespondență la finalul căreia, cu actul din 2 mai 2012, A.D.R. București-Ilfov a transmis M.D.R.A.P. dosarul contractului de finanțare aferent proiectului, spre avizare. Acest fapt presupune că, „din punctul de vedere al A.D.R. București Ilfov, cererea de finanțare îndeplinea condițiile pentru demararea etapei de contractare a proiectului”. Într-adevăr, la momentul respectiv, recurenta-reclamantă obținuse deja autorizația de construire din 21 februarie 2012 emisă de Primăria Municipiului București, în temeiul contractului privind constituirea unui drept de uzufruct autentificat din 9 noiembrie 2011 la B.N.P. B., operațiuni derulate în considerarea comunicărilor Agenției pentru Dezvoltare Regională București-Ilfov. Sintetizând, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că soluția administrativă dispusă în cauză este foarte formalistă, fiind rezultatul unui exercițiu excesiv al dreptului de apreciere de care beneficiază autoritatea publică. Ca urmare, este judicioasă soluția de anulare a scrisorii de notificare și de obligare a autorității să continue procedura de analiză a cererii de finanțare, depășind criteriul de eligibilitate anterior lămurit. Contrar criticilor recurentei-reclamante, instanța de contencios administrativ nu poate obliga autoritatea publică la încheierea contractului de finanțare, nefiind epuizată procedura de evaluare administrativă (pct. II.4 din Ghidul Solicitantului), fiind legală și sub acest aspect hotărârea primei instanțe. Pentru toate argumentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ. se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate.