ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

449/2017

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art.

499 C. proc. civ., constată următoarele:

Cererea de recurs

Prin recursul declarat

la data de 9 noiembrie 2016 împotriva deciziei civile nr. 687/A din 6 octombrie

2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, reclamantul A. a invocat caracterul nelegal al deciziei atacate, prin

care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva

sentinței civile nr. 1309 din 02 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă,

solicitând modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului-intimat Inspectoratul General al Poliției Române.

Intimatul a arătat că a depus probe și a arătat prin

întâmpinare textele de lege din care rezultă subordonarea atât a Inspectoratului

Poliției Județene Brăila, ca unitate teritorială de poliție,

cât și a tuturor polițiștilor față de pârâtul-intimat I.G.P.R.,

ca unitate centrală a Poliției Române și competența teritorială

generală a acestei instituții, respectiv pe tot teritoriul țării.

A arătat recurentul că raportul de prepușenie nu se oprește

doar la raportul dintre I.P.J. Brăila și polițiștii acestuia,

ci și dintre I.P.J. Brăila și I.G.P.R., precum și dintre polițiști

și I.G.P.R., având în vedere faptul că I.P.J. Brăila este o unitate

teritorială a I.G.P.R. Pe emblema pe care o poartă fiecare polițist

nu scrie „Poliția Brăila”, ci „Poliția Română”, drept dovadă

a faptului că I.G.P.R. este de drept coordonatorul Poliției Române și

răspunde de fiecare angajat al I.G.P.R. de pe tot teritoriul României.

A mai susținut reclamantul că, din probele pe care le depune,

rezultă faptul că I.G.P.R. este complice la uciderea fiului său în

accidentul din 07 octombrie 2011 pe DJ 212 la km 38+515, pe podul ce traversează

râul Călmățui, jud. Brăila.

Astfel, a arătat că a solicitat să i se comunice, conform

schiței și planșelor foto care se află la dosar, restricția

pe podul Călmățui de pe DJ 212 km 68+515 jud. Brăila, răspunsul

fiindu-i comunicat prin adresa din 25.04.2013.

A susținut că, potrivit O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația

pe drumurile publice, sectorul de drum pe care s-a produs accidentul, așa cum

rezultă din schița depusă și planșele foto, se încadrează

la art. 123 lit. b) și f) din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorul de vehicul

având obligația să ruleze cu o viteză de 30 km în localitate și

50 km în afara localității. Conform art. 124 din O.U.G. nr. 195/2002,

administratorul de drumuri are obligația să asigure indicatoare de semnalizare

și presemnalizare rutieră care să determine conducătorii de

vehicule să reducă viteza până la limita evitării oricărui

pericol.

A mai arătat reclamantul că a solicitat să i se comunice

pe ce distanță este valabilă restricția dată de indicatorul

rutier fără să fie însoțit de un panou adițional care specifică

lungimea sectorului la care se referă indicatorul. Prin adresa din 17

septembrie 2013 i s-a comunicat că parcurgerea unei distanțe de 1.000

m de la locul de amplasare a unui indicator rutier, fără ca acesta să

fie însoțit de un panou adițional care să specifice lungimea sectorului

de drum Ia care se referă, nu atrage încetarea semnificației indicatorului

rutier în cauză.

Recurentul a susținut că s-a încercat ascunderea infracțiunii

săvârșite prin adresa din 30 ianuarie 2013, comunicată Judecătoriei

Însurăței, adresele din 12 martie 2013 și din 29 septembrie 2013

ce conțin falsuri intelectuale și uz de fals, prin abuz în serviciu fiind

apărați infractorii. Astfel, răspunsurile inițiale, comunicate

prin adresele din 25.04.2013 și din 17 septembrie 2013, sunt contrazise prin

adresele din 03 noiembrie 2015 si din 25 noiembrie 2016, întocmite ca să corespundă

celor susținute de comisarii din Brăila.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție

la data de 17 noiembrie 2016 și repartizat

completului C2.

Prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2016,

Înalta Curte a dispus comunicarea recursului către intimatul Inspectoratul

General al Poliției Române, fiind comunicat la data de 25 noiembrie 2016, conform

dovezilor de la dosarul instanței de recurs.

La data de 20 decembrie 2016, intimatul Inspectoratul General al Poliției

Române a depus întâmpinare

prin care a invocat excepția

nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 486 C. proc.

civ., precum și la dispozițiile art. 487 și ale art. 489 C.

proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 28 decembrie

2016, conform înscrisului aflat la dosarul Înaltei Curți.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus prin poștă la data de

30 decembrie 2016,

recurentul a invocat, în sinteză, faptul

că, în temeiul art. 1373 C. civ., comitent este Inspectoratul General al Poliției

Române, iar presupușii sunt Inspectoratul Poliției Județene Brăila

și cei doi polițiști menționați în plângere. Astfel,

alin. (2) al art. 1373 prevede că este comitent cel care, în virtutea unui

contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și

controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări

în interesul său ori al altuia.

Totodată, s-a arătat că, potrivit Legilor nr. 218/2002 și

nr. 360/2002, este evident că Inspectoratul General al Poliției Române

are competența teritorială generală pe tot teritoriul țării,

deci și asupra unităților teritoriale de poliție și a polițiștilor

din județul Brăila. Conform art. 5 din Legea nr. 218/2002, structura organizatorică

a Poliției Române este alcătuită din Inspectoratul General al Poliției

Române și unitățile teritoriale din subordinea Inspectoratul General

al Poliției Române - în plus, Legea nr. 218/2002 precizează în art. 7

că Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală

a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială

generală, care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților

de poliție subordonate, iar potrivit art. 10 din aceeași lege, Inspectoratul

General al Poliției Române emite dispoziții obligatorii pentru personalul

din subordine.

De asemenea, polițiștii nu sunt simpli angajați, ci sunt

funcționari publici conform art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului.

Totodată, în conformitatea cu prevederile O.U.G. nr. 195/2002, Poliția

Rutieră are atribuții exclusive în ceea ce privește avizarea instalării

indicatoarelor rutiere și aplicarea marcajelor pe drumurile publice, orice

măsură de restricție a circulației pe drumurile publice putând

fi dispusă numai cu avizul politiei rutiere.

Prin raportul întocmit la data de 18 ianuarie 2017, raport ale cărui

constatări sunt avute în vedere de prezenta hotărâre,

s-a făcut istoricul cauzei, reținându-se că instanța

urmează să se pronunțe asupra caracterului admisibil al recursului,

precum și asupra încadrării motivelor de recurs în dispozițiile

art. 488 C. proc. civ.

În baza rezoluției din data de 25 ianuarie 2017, raportul a fost comunicat

părților, dovezile de comunicare aflându-se la dosarul acestei instanțe.

Prin punctul de vedere la raport depus la data de 10 februarie 2017,

intimatul Inspectoratul General al Poliției Române a reiterate excepția

nulității recursului și a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului

ca nefondat.

Prin punctul de vedere depus la data de 8 februarie 2017, recurentul A.

a arătat că recursul este admisibil, fiind nefondată soluția

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului prin raportare la temeiul juridic al acțiunii, răspundere

civilă delictuală, precum și la dispozițiile Legii nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române și ale Legii

nr. 360/2002 privind statutul polițistului, depunând înscrisuri privind existența

condițiilor răspunderii civile delictuale.

Analizând cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5)

C. proc. civ., precum și ale art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 494 C.

proc. civ., încadrarea motivelor recursului declarat în prevederile art. 488 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nul pentru considerentele

ce succed:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată

numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C.

proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegaiitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile

art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru

motivele de nelegaiitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul

este nu! dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare

prevăzute la art. 488 din același cod.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate

în motivele de nelegaiitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține

că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a

pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat

controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control

judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate

sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă

la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte reține că, în cuprinsul cererii

de recurs, nu se regăsesc critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul

adoptat de curtea de apel vizând respingerea, ca nefondat, a apelului declarat împotriva

sentinței civile nr. 1309 din 2 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Inspectoratul

General al Poliției Române și a fost respinsă acțiunea pentru

acest motiv.

Astfel, recurentul nu a formulat veritabile critici la adresa deciziei pronunțate

în apel prin care să arate în ce constă nelegalitatea deciziei atacate,

prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele

arătate de instanță în fundamentarea hotărârii.

Fără să combată în vreun fel raționamentul instanței

de apel și să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură

în recurs, recurentul s-a raportat, prin cererea de recurs, numai la probele reținute

de instanță în legătură cu caracterul neîntemeiat al cererii

de chemare în judecată.

Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac

de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând

fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute

de Codul de procedură civilă, care sunt de strictă interpretare.

Astfel recurentul-reclamant nu a reușit să demonstreze, prin motivele

de recurs formulate, în baza unui raționament juridic, întemeiat pe dispoziții

legale, care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv care

sunt textele de lege încălcate prin admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului.

În

acest context, în ipoteza în care se invocă

dispozițiile art. 488 alin. (3) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), așa

cum s-a sugerat prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, precum și

prin punctul de vedere la raport, în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul

acestui text legal, recurentul era dator să argumenteze rațiunea pentru

care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei

legal și să indice în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate

sau aplicate în mod greșit,

Înalta Curte reține că indicarea de către recurent, prin

răspunsul la întâmpinare și punctul de vedere la raport, a dispozițiilor

legale pe care le apreciază ca fiind încălcate sau greșit interpretate

de instanța de apel, nu este de natură a duce la aprecierea caracterului

motivat al recursului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 485 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, respectiv

în termenul de recurs de 30 de zile ce curge de la data comunicării hotărârii.

În

cauză, cum decizia atacată a fost comunicată

reclamantului la data de 14 octombrie 2016, termenul de recurs, dar și de formulare

a motivelor de recurs expiră la data de 14 noiembrie 2016, o zi de luni.

În

consecință, indicarea, prin răspunsul

la întâmpinare depus la data de 30 decembrie 2016, precum și prin punctul de

vedere la raport, formulat la data de 7 februarie 2017, a unor texte de lege ce

ar fi fost încălcate prin soluția reținută de instanțele

de judecată, privind lipsa calității procesuale pasive a intimatului,

nu pot fi apreciate ca reprezentând motivele de nelegatitate ale cererii de recurs,

fiind tardiv formulate.

Prin urmare, indicarea implicită, ca temei juridic, a dispozițiilor

Codului de procedură civilă ce vizează încălcarea sau interpretarea

greșită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală

a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat

și nu se susține de către recurent prin motivele de recurs depus

în termen, în baza unei argumentații juridice raportate la dispoziții

legale.

În

realitate, prin motivele de recurs se invocă,

în esență, interpretarea greșită a probelor administrate în

cauză, privind existența condițiilor răspunderii civile delictuale,

aspecte ce reprezintă chestiuni de fapt care exced controlului de legalitate

pe care îl poate exercita instanța de recurs.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu se

încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și

cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489

alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea

expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a constata

nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I

D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei

nr. 687/A din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 14 martie

2017.