ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 386/2017

Decizia

nr. 386/2017

Asupra

conflictului negativ de competență de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la data de

31 octombrie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, pe

calea ordonanței președințiale, să dispună obligarea

pârâtei la plata sumei de 2.000 lei reprezentând despăgubirile materiale

constând în cheltuieli medicale și de transport, 10.000 lei reprezentând o

parte din despăgubirile cu titlu de daune morale urmare a evenimentului

din 02 septembrie 2012, cu cheltuieli de judecată.

În

motivare, reclamantul a arătat că la data de 02 septembrie 2012 se

afla în calitate de pasager, în autocarul ce aparținea

societății de transport C. SRL cu nr. de înmatriculare D.,

călătorind dinspre Spania spre România.

În

jurul orelor 09:30 AM, în timp ce traversa teritoriul francez, pe Autostrada

A8, autocarul a fost implicat într-un accident de circulație în urma

căruia a rezultat decesul unui copil de un an și jumătate,

precum și rănirea gravă a mai multor persoane, inclusiv a reclamantului.

Având

în vedere că răspunderea civilă delictuală a persoanei

vinovate pentru producerea accidentului, reglementată de art. 1349 alin.

(1) și (2) C. civ., era acoperită printr-un contract de asigurare

obligatorie de răspundere civilă încheiat cu societatea pârâtă

(atestat de Polița de asigurare RCA, emisă de B. SA cu valabilitate

de la data de 01 ianuarie 2012 și până la 31 decembrie 2012) s-a

demarat procedura de recuperare a prejudiciului suferit de reclamant.

Ca

urmare a evenimentului rutier reclamantul a necesitat 15 zile de îngrijiri

medicale conform documentelor medicale anexate (Certificatul Medico-Legal

eliberat de către Serviciul de Medicină Legală Suceava sub nr.

1175/E din data de 28 septembrie 2012), iar, în cauză, a fost deschis

Dosarul de urmărire penală cu nr. x/P/2014 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, în care reclamantul s-a

constituit parte civilă.

La

termenul de judecată din data de 15 decembrie 2016, Judecătoria

Bistrița a invocat, din oficiu, excepția necompetenței

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, prin Sentința

civilă nr. 4056 din 15 decembrie 2016, în motivare reținând că

pârâta are calitatea de asigurător RCA, iar nu CASCO, motiv pentru care,,

în ceea ce privește competența teritorială, nu sunt incidente

dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, s-a

reținut că Judecătoria Bistrița nu este competentă

nici prin raportare la dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ.,

domiciliul reclamantului fiind în județul Suceava. Instanța a

apreciat că este incidentă regula de drept comun stabilită prin

art. 107 C. proc. civ. și că, fiind ordonanță

președințială, raportat la art. 998 C. proc. civ., competența

este de ordine publică, putând fi invocată și din oficiu.

Prin

Sentința civilă nr. 738 din data de 26 ianuarie 2017,

Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Bistrița și, constatând ivit un conflict negativ de

competență. A dispus înaintarea dosarului la instanța

supremă, în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

În

motivarea acestei sentințe s-a reținut că prin dispozițiile

art. 997 C. proc. civ. legiuitorul trimite la competența materială,

însă determinarea competenței teritoriale se realizează conform

procedurii de drept comun cu care normele speciale se completează.

În

determinarea competenței, față de cererea formulată și

dreptul dedus judecății, ce permite stabilirea instanței

competente a dispune cu privire la fondul acestuia, norma de

competență are caracter de ordine privată prin raportare la

dispozițiile legale privind competența soluționării

fondului dreptului, fiind vorba despre un caz de competență

teritorială relativă.

Interpretând

prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța a constatat

că, întrucât pârâta nu a invocat excepția necompetenței

teritoriale, Judecătoria Bistrița trebuia să constate că

este competentă tocmai pentru acest motiv, invocarea excepției

necompetenței teritoriale relative fiind lăsată la îndemâna

pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

Cu

privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui

judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la

art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Se

constată că, în cauza de față, instanța a fost

învestită cu soluționarea unei ordonanțe

președințiale, prin care reclamantul a solicitat instanței

să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.000 lei reprezentând despăgubirile

materiale constând în cheltuieli medicale și de transport și 10.000

lei reprezentând o parte din despăgubirile cu titlu de daune morale urmare

a evenimentului rutier din 02 septembrie 2012.

Înalta

Curte constată că în speță este incidentă norma

înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia" Cererea de

chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei

circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul dacă

legea nu prevede altfel", precum și cea cuprinsă în

dispozițiile art. 115 C. proc. civ., dat fiind faptul că se

solicită despăgubiri în materie de asigurare.

Față

de prevederile art. 129 alin. (1) și alin. (2) pct. (3) C. proc. civ.,

rezultă că numai în cazurile prevăzute la art. 117 - 121 C.

proc. civ., competența teritorială este exclusivă, per a

contrario, în alte cazuri competența teritorială având caracter

relativ, de ordine privată.

Cum,

în speță, este vorba despre o ordonanță

președințială prin care se solicită despăgubiri urmare

a unui accident rutier, ce nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de

dispozițiile art. 117 - 121 C. proc. civ., ci dispozițiilor art. 107

și 115 C. proc. civ., norma de competență teritorială

aplicabilă litigiului de față are caracter de ordine

privată.

Fiind

vorba despre o normă de competență teritorială

relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe

calea excepției de necompetență numai de către pârât în

condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. respectiv doar prin

întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la

primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în

fața primei instanțe.

Înalta

Curte reține că, în cauză, a fost invocată excepția

necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bistrița de

instanța de judecată, din oficiu, la primul termen de judecată

acordat în cauză, din 15 decembrie 2016, iar nu de pârâtă în

condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin

urmare, cum pârâta nu a depus întâmpinare, iar la prima zi de

înfățișare la care a fost legal citată, aceasta nu s-a

prezentat, invocarea excepției necompetenței teritoriale de

către Judecătoria Bistrița nu poate avea drept

consecință schimbarea competenței în favoarea Judecătoriei

sectorului 2 București.

Pe

cale de consecință, competența teritorială de judecare a

cauzei în primă instanță aparține Judecătoriei

Bistrița, ca instanță inițial sesizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Bistrița.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2017.

Procesat

de GGC - GV