ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 316/2016

Decizia nr. 316/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul secției I civilă a Tribunalului Vrancea, sub nr. x/91 din 30 ianuarie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții SC B. SA și pe C., solicitând obligarea societății de asigurări la plata daunelor materiale în sumă de 200.991,09 RON reprezentând costuri efectuate pentru spitalizări, transport la unități medicale, intervenții chirurgicale, tratamente, servicii medicale.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei și la plata sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzilor legale la aceste sume, dobânzi calculate de la data producerii accidentului, 6 ianuarie 2011, și până la plata efectivă a daunelor.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că, la data de 6 ianuarie 2011, în timp ce se afla în autoturismul condus de pârâtul C. și se deplasau pe DN 2 - E 85, în afara localității Dumbrăveni, la km 161 + 100 m, pe direcția Buzău - Focșani, pe fondul neatenției, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcției și a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar.

În urma impactului, a rezultat rănirea sa gravă. Pentru refacerea sănătății, a necesitat un număr de circa 300 zile de îngrijiri medicale, perioada recuperatorie aflându-se încă în curs.

Vehiculul condus de pârâtul C. era asigurat la pârâta SC B. SA, conform Contractului nr. x, depus în copie la dosar.

A arătat reclamanta că a solicitat despăgubiri de la societatea de asigurare, dar aceste despăgubiri i-au fost refuzate, deși din actele medicale transmise se putea observa că este vorba de un accident extrem de grav. A mai arătat că pârâta a căutat prin aceasta să sancționeze atitudinea sa de a nu urmări condamnarea conducătorului auto, prieten cu ea la acea dată.

În privința daunelor materiale, reclamanta a arătat că acestea sunt probate cu înscrisurile depuse în copie la dosar, înscrisuri care atestă toate demersurile făcute pentru recuperarea stării de sănătate. A susținut că, potrivit Ordinului CSA nr. 5/2010, dat în aplicarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, suma minimă de despăgubire era de 3.500.000 Euro pentru cazurile de vătămare corporală și deces, iar pretențiile sale se încadrează în aceasta sumă.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 58 - 59 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 5/2010, Directiva nr. 14/2005 și 103/2009 a Parlamentului European, art. 998 și următoarele C. civ.

Pârâta SC B. SA București, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

A susținut că, în urma acestui accident de circulație, asiguratul său, pârâtul C., a fost cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 184 alin. (1) și (2) C. pen.

A arătat pârâta că reclamanta, în timpul cercetărilor penale, a declarat că nu are nici un fel de pretenții materiale sau morale față de pârâtul C., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus, în Dosarul penal nr. x/P/2011, neînceperea urmăririi penale față de pârât.

Pârâta a susținut că, în aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010, în sensul că, prin împăcare, s-a stins atât latura civilă cât și cea penală, motiv pentru care răspunderea sa, în calitate de asigurător, nu poate fi angajată.

În subsidiar, în ipoteza în care aceste motive nu vor fi primite, a solicitat ca daunele să fie acordate doar în măsura în care au fost dovedite și în măsura în care au fost necesare.

Secția I civilă a Tribunalului Vrancea, prin încheierea din 23 februarie 2012, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul său și trimiterea dosarului la secția a II-a civilă a Tribunalului, reținând că raportul juridic dedus judecății derivă dintr-un contract de asigurare, contract încheiat cu un profesionist.

La secția a II-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 684/91/2012*.

Prin Sentința civilă nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea, acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen. în vigoare la data producerii accidentului, „(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: (..) h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală".

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. pen. în vigoare la acea dată „împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă".

Prin urmare, prima instanță a reținut că, acțiunea penală fiind stinsă prin împăcare, aceasta a condus, prin efectul legii, și la stingerea acțiunii civile.

Această dispoziție este în acord și cu dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora „În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

Cât asiguratului nu i se mai poate atrage răspunderea civilă, nici asigurătorul nu mai poate răspunde pentru acoperirea vreunui prejudiciu cauzat de fapta asiguratului său.

Pe de altă parte, prima instanță a reținut că art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 ar fi permis și în această variantă acordarea de despăgubiri, dar numai pe cale amiabilă, cât timp se reglementează că „În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților";

Potrivit acestui Ordin, se poate deroga de la norma imperativă a art. 132 C. pen. dar numai cu acordul asigurătorului, respectiv prin înțelegere amiabilă, această condiție nefiind realizată în speță.

Prin acțiunea sa, reclamanta a indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, dar, prima instanță a apreciat că, față de pârâta societate de asigurări., reclamanta a invocat contractul de asigurare, deci răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală putea fi invocată față de cel ce a produs prejudiciul, respectiv C., dar chemarea acestuia în judecată s-a făcut doar pentru opozabilitate, reclamanta neemițând pretenții față de acesta.

În ceea ce privește fundamentarea acțiunii pe Directiva nr. 2005/14/CE, prima instanță a reținut că această Directivă a fost abrogată prin Directiva 2009/103/CE, iar dispozițiile acesteia din urmă au fost transpuse în legislația națională prin O.U.G. nr. 61/2005 de modificare a Legii nr. 136/1995.

Prima instanță a mai reținut că, potrivit art. 249 (fost art. 189) din Tratatul consolidat, caracterul constrângător al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în fața unei instanțe naționale nu există decât față de „orice stat membru destinatar". Rezultă că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în favoarea unui particular și că o dispoziție a unei directive nu poate fi, deci, invocată, a atare,împotriva unei astfel de persoane.

Împotriva Sentinței civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea a declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

În esență, reclamanta a susținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că împăcarea părților intervenită în cadrul procesului penal echivalează cu pierderea dreptului persoanei păgubite de a introduce acțiune directă împotriva asigurătorului la instanța civilă.

Reclamanta a arătat că, într-adevăr, în faza de urmărire penală a declarat că s-a împăcat cu conducătorul auto și că nu are nicio pretenție civilă de la acesta, dar și-a rezervat, în mod expres, dreptul de a-și recupera prejudiciul pe cale civilă, de la firma de asigurări la care autoturismul implicat în accident este asigurat.

A invocat, în drept, dispozițiile art. 9 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 precum și dispozițiile art. 46 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii accidentului, solicitând să se constate că acțiunea sa în pretenții poate fi primită.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea, în tot, a sentinței atacate cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind temeinică și legală.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, reclamanta depunând la dosar toate actele doveditoare cu privire la cheltuielile efectuate pentru recuperarea stării de sănătate, precum și un tabel explicativ și detaliat al acestor cheltuieli, defalcat pe categorii, perioade și persoane, cu indicarea, acolo unde a fost cazul, a cursului valutar în funcție de care a fost stabilit echivalentul în RON al acestora.

Raportat la materialul probator, apelanta-reclamantă și-a modificat cuantumul pretențiilor reprezentând despăgubiri materiale în sensul că l-a redus la suma de 190.439,40 RON, menținând solicitarea de acordare a sumei de 500.000 Euro cu titlu de daune morale precum și pe aceea de actualizare a acestor sume de bani cu dobânda legală calculată de la data producerii accidentului și până la data achitării efective a despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr. 82/A din 15 mai 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 34 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Vrancea.

A fost anulată Sentința civilă nr. 34 din 9 aprilie 2014 a Tribunalului Vrancea și, în rejudecare:

A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC B. SA București și C.

A fost obligată pârâta SC B. SA, în calitate de asigurător al pârâtului C., să plătească reclamantei A. suma de 193.767,86 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, precum și la suma de 50.000 Euro, sau echivalentul în RON al acesteia de la data plății efective, cu titlu de daune morale, sume actualizate cu dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului (6 ianuarie 2011) și până la data achitării efective a despăgubirilor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Principala problemă care s-a ridicat în cauză a fost aceea de a stabili dacă acțiunea în pretenții a reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost, mai poate fi primită în condițiile în care, cu ocazia cercetărilor penale care au fost efectuate cu privire la accident, reclamanta s-a împăcat cu autorul accidentului, respectiv cu pârâtul C.

Potrivit art. 132 C. pen., în vigoare la data producerii accidentului, împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

În procesul penal, împăcarea părților poate interveni fie în faza de urmărire penală, ocazie cu care procurorul, prin rezoluție, dispune neînceperea sau încetarea urmăririi penale, după caz, fie în faza de judecată când, prin hotărâre, instanța penală dispune încetarea procesului penal. Prin urmare, împăcarea părților nu operează de drept ci ea trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluție a procurorului sau o hotărâre judecătorească, în funcție de momentul la care a intervenit.

Art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data producerii accidentului, prevede că „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Față de prevederile imperative ale textului legal mai sus citat, care fac referire strictă la „hotărârea definitivă a instanței penale", concluzia logică este aceea că, în cazul în care procurorul este acela care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situația în care se ia act de împăcarea părților), soluția adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acțiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părților, câtă vreme ea nu a fost constatată, ca atare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 22 C. proc. pen.

Cum, în speță, împăcarea reclamantei cu pârâtul C. a intervenit în faza cercetărilor penale, procurorul dispunând neînceperea urmăririi penale față de acesta din urmă pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă din culpă, rezoluția adoptată de acesta nu are nici un fel de autoritate în fața instanței civile care judecă acțiunea în despăgubire promovată de victima accidentului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în aceeași fază a procesului penal, reclamanta a precizat, în mod expres, că își rezervă dreptul de a-și recupera prejudiciul pe cale civilă, de la firma de asigurări la care autoturismul implicat în accident este asigurat, răspunderea asigurătorului rezultând tocmai din contractul de asigurare încheiat cu persoana răspunzătoare de producerea accidentului.

Raporturile juridice dintre societatea de asigurare și asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenție, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 157 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător de producerea acestuia cât și direct de la asigurătorul de răspundere civilă.

Reclamanta a renunțat la orice pretenție față de autorul accidentului dar și-a rezervat dreptul de a formula o acțiune în pretenții, pe cale civilă, direct împotriva asigurătorului, împrejurare față de care instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii reclamantei îndreptate împotriva societății de asigurare, pe considerentul că aceasta s-a împăcat în faza de urmărire penală cu pârâtul C., a apărut ca fiind nelegală și, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra, practic, în cercetarea fondului, a fost anulată hotărârea atacată, în temeiul alin. (1) teza 1 al art. 297 C. proc. civ.

Evocând fondul, instanța de apel a constatat că, în cauză, solicitarea reclamantei de a fi despăgubită pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a accidentului a cărui victimă a fost întemeiată.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, la data de 6 ianuarie 2011, în timp ce se afla în autoturismul condus de pârâtul C. și se deplasau pe DN 2 - E 85, în afara localității Dumbrăveni, la km 161 + 100 în, pe direcția Buzău - Focșani, pe fondul neatenției, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcției și a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism care circula regulamentar. Vehiculul condus de pârâtul C. era asigurat la pârâta SC B. SA, conform Contractului nr. x.

În urma accidentului, a cărui victimă a fost, reclamanta a suferit un traumatism cranio-facial cu fractura peretelui anterior și lateral al sinusului maxilar stâng cu eschile și hemosinus, fractură de os stâng zigomatic fără deplasare, plagă pleoapă superioară stânga, contuzie toraco-abdominală și fractură supra și intercondiliană femur stâng, tip C3 Deschisă, tip II cu pierdere de substanță osoasă, leziuni pentru a căror vindecare au necesitat 8 - 9 luni de zile de îngrijiri medicale, timp ce include spitalizările, intervențiile chirurgicale (inclusiv cura pseudartrozei femurului stâng efectuată în septembrie/octombrie 2011 în Ungaria) și perioadele de recuperare funcțională.

Toate aceste aspecte rezultă din Raportul de nouă expertiză medico-legală efectuat de IML Iași, în faza judecării în primă instanță a cauzei.

Din actele depuse la dosar a rezultat că, inițial, reclamanta a fost internată în secția de chirurgie a Spitalului Județean Vrancea, în perioada 6 - 7 ianuarie 2011, dar, din cauza gravității leziunilor suferite, ulterior, a fost transferată la Spitalul Sf. Ioan din Iași, unde a stat internată în perioada 7 - 29 ianuarie 2011 și a suferit intervenții chirurgicale.

Urmare complicațiilor survenite pe perioada spitalizării la Iași, reclamanta a fost externată la cererea familiei, cu recomandarea de a fi reinternată într-un centru de terapie intensivă care să îi asigure suport respirator, cardiac și renal. A fost transportată, astfel, în Austria, la Spitalul Hanusch Viena, unde a stat internată în perioada 29 ianuarie - 25 februarie 2011 și unde a suferit altă intervenție chirurgicală.

După ameliorarea stării de sănătate, reclamanta a revenit în țară, urmând în continuare tratamente medicale pentru recuperare.

Pentru refacerea femurului, reclamanta a fost operată în Ungaria, la Centrul Clinic Szent-Gyorgyi Albert, Clinica de traumatologie, fiind internată în perioada 28 septembrie - 7 octombrie 2011 și revenind la controale periodice în lunile următoare, respectiv în noiembrie 2011 și martie 2012.

Din aprilie 2012, reclamanta a urmat tratament recuperator constând în fizioterapie, curenți interferențiali, gimnastică medicală specifică, recuperare neurologică și kinetoterapie, până în septembrie 2013.

Deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suma de 200.991,09 RON cu titlu de despăgubiri materiale, în apel și-a redus cuantumul pretențiilor cu acest titlu la suma de 194.655,19 RON din care 190.439,40 RON reprezintă cheltuieli aferente perioadei ianuarie - octombrie 2011 iar suma de 4.215,79 RON, cheltuieli aferente perioadei de recuperare care a urmat, respectiv octombrie 2011 - 25 septembrie 2013.

Din Tabelul explicativ depus de reclamantă la dosar în apel, rezultă toate cheltuielile efectuate de aceasta pe perioada celor aproape trei ani de tratamente urmate pentru ameliorarea și recuperarea stării de sănătate, cheltuieli care au constat în următoarele:

- cheltuieli efectuate de reclamantă în perioada spitalizării în țară, în Austria și în Ungaria, respectiv: taxa privind coplata la Spitalul din Iași, taxa pentru expertiză medico-legală, plata transportului cu ambulanța aeriană pe ruta Iași - Viena și retur, plata spitalizării la Viena, plata unei consultații și a spitalizării în Ungaria în perioada 28 septembrie - 7 octombrie 2011, toate acestea însumând 184.363,19 RON;

- cheltuieli efectuate de D., persoana care a însoțit-o și a stat permanent cu reclamanta, în perioada în care aceasta a fost internată în Austria, cheltuieli constând în sumele de bani necesare cazării, meselor și transportului, intern și extern al acestuia în perioada în care a fost nevoit să stea departe de casă și să locuiască efectiv în Austria, pentru a o supraveghea și ajuta pe reclamantă, respectiv suma de 5.088,94 RON;

- cheltuieli efectuate de E., persoana care a însoțit-o pe reclamantă în Ungaria, în octombrie 2011, când aceasta din urmă a fost operată, și care reprezintă cheltuieli de cazare pentru o noapte, în sumă de 99,94 RON;

- cheltuielile efectuate de reclamantă pentru recuperare, în perioada octombrie 2011 - septembrie 2013, constând în contravaloarea consultațiilor și radiografiilor efectuate în Ungaria cu ocazia celor două controale care au urmat perioadei de spitalizare și operației efectuate anterior acolo, respectiv suma de 759,83 RON, precum și contravaloarea serviciilor de recuperare, a abonamentului la bazin termal și a ședințelor de reflexoterapie, respectiv suma de 3.455,96 RON, deci, în total suma de 4.215,79 RON.

Instanța de apel a apreciat ca solicitarea reclamantei de a-i fi plătite toate aceste sume de bani este pe deplin justificată, fiind evident că toate cheltuielile mai sus arătate au fost efectuate urmare accidentului suferit de reclamantă, fiind necesare pentru recuperarea stării de sănătate a acesteia, grav afectată prin accident.

Instanța de apel a constatat că toate aceste cheltuieli au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta indicând, pentru fiecare categorie de cheltuieli efectuate, fila din dosar la care se află înscrisul doveditor. Verificând fiecare rubrică în parte, instanța de apel a constatat că tabelul explicativ prezentat de reclamantă în apel, în care sunt indicate sumele cheltuite și dovezile corespunzătoare, este conform realității, astfel că nu apreciază ca fiind necesară reluarea în cuprinsul considerentelor prezentei hotărâri, în detaliu, a fiecăreia dintre ele.

Din suma totală pretinsă de reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale, instanța de apel a înlăturat suma de 887,33 RON reprezentând cheltuielile efectuate de E. în Austria, întrucât, din probele administrate a rezultat că doar D. a fost cel care a însoțit-o pe reclamantă în Austria și a ajutat-o efectiv pe perioada spitalizării și în toate demersurile ce au fost necesare pentru asigurarea transportului acesteia la Viena și înapoi în țară, neputându-se stabili care a fost rolul celeilalte persoane, respectiv E., gradul de rudenie al acestuia cu reclamanta și nici dacă prezența sa în Austria a fost sau nu necesară. în lipsa unor dovezi concrete, instanța de apel a apreciat că doar cheltuielile efectuate de însoțitorul D., care a stat în Austria în toată perioada în care reclamanta a fost internată acolo, se justifică a fi acordate, nu și cheltuielile efectuate de alte persoane în legătură cu care nu s-a putut stabili dacă au fost efectiv necesare.

Referitor la despăgubirile materiale, pârâta a susținut că la stabilirea cuantumului acestora instanța trebuie să țină cont și de culpa medicală a medicilor din România, materializată prin realizarea neglijentă a actului medical care a avut drept consecință agravarea stării pacientei.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a apreciat că nu se impune diminuarea despăgubirilor materiale, motivat de faptul că, deși este adevărat că reclamanta a suferit complicații determinate de neglijența medicilor care „au uitat" în abdomenul pacientei tampoane de tifon care au generat un abces abdominal, prin Raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză de IML Iași s-a stabilit, fără nici un echivoc, faptul că „acest abces nu are legătură cu starea septică prezentată de reclamantă (n.n. la momentul transferului la Viena), nu a pus în primejdie viața pacientei și nu a influențat timpul de zile de îngrijiri medicale acordat pentru vindecarea leziunilor traumatice (adică 8 - 9 luni de zile).

Prin urmare, internarea reclamantei în Austria a avut legătură directă cu starea sa de sănătate rezultată din accident și nu cu o eventuală agravare a acesteia urmare neglijenței, culpei medicilor români, astfel că toate cheltuielile efectuate de reclamantă pe perioada spitalizării sale la Viena s-a impus a fi acordate așa cum au fost solicitate și dovedite.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că reclamanta trebuie să primească nu numai sumele de bani cheltuite în perioada celor 9 luni de zile care au urmat accidentului, adică corespunzător numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare stabilit prin Raportul de expertiză medico-legală, ci și cheltuielile necesare pentru recuperarea sa efectivă, cheltuieli care s-au întins pe durata a altor doi ani de zile în care, la recomandarea medicilor specialiști, aceasta a urmat ședințe de fizioterapie, curenți interferențiali, gimnastică medicală specifică, recuperare neurologică, reflexoterapie și kinetoterapie, până în septembrie 2013, legătura de cauzalitate dintre acestea și accidentul a cărui victimă a fost reclamanta fiind evidentă.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit în plan psihic și estetic, urmare accidentului a cărui victimă a fost reclamanta, instanța de apel a apreciat, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, că trebuie acordată o sumă fixă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior evenimentului în care a fost implicată, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată în perioada care a urmat accidentului.

Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale au fost stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cea în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația personală și socială a celei în cauză au fost afectate.

Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral au respectat principiul rezonabilității și al echității și corespund cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, respectând și principiul proporționalității.

În speță, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanta a urmat un tratament îndelungat pentru vindecarea leziunilor suferite în urma accidentului, mai multe perioade de spitalizare și intervenții chirurgicale, tratamente de recuperare, etc, necesitând, în continuare, efectuarea unei operații de grefa osoasă pe care, până la acest moment, nu a avut resursele materiale pentru a o face.

Sub un alt aspect, reclamanta a rămas și cu defecte corporale, cum ar fi, de exemplu, scurtimea unui picior, ceea ce determină modificarea mersului, precum și cu traume de natură psihică determinate de durerea fizică pricinuită de leziunile suferite, de neputința de a se deplasa o bună perioadă de timp, de incertitudinea recuperării și mai ales de lupta dusă de aceasta pentru a supraviețui în primele două luni după accident, când reclamanta s-a aflat în stare extrem de gravă, la limita dintre viață și moarte.

Este evident, astfel, că lunile de tratament medical care au urmat accidentului, intervențiile chirurgicale suferite, ședințele de consiliere psihologică, modificările intervenite în aspectul său fizic, schimbările intervenite în viața privată și în cea socială, imposibilitatea de a se deplasa o perioadă de timp, de a participa la viața socială și de a se bucura direct și efectiv de beneficiile contactului cu societatea, eforturile suplimentare pe care a trebuit să le facă pentru ca viața ei să reintre pe făgașul firesc, să revină la condiții de viață cel puțin asemănătoare cu cele anterioare accidentului, și-au pus amprenta asupra reclamantei, făcând-o să resimtă un profund disconfort psihic, ceea ce a justificat, pe deplin, acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Reclamanta a solicitat suma de 500.000 Euro, însă, instanța de apel a apreciat, totuși, că aceasta este nepotrivit de mare. Este fără putință de tăgadă că reclamanta a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost. Instanța de apel nu a contestat, în raport de toate elementele de la dosar (acte medicale, rapoarte de expertiză medico-legală, bilete de ieșire din spital etc.) că suferințele reclamantei au fost unele accentuate, acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a duce mult timp o viață normală, dar, cu toate acestea, a apreciat că se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și alte particularități ale acesteia și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Pentru aceste motive, instanța de apel a apreciat că suma de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa efectele pe care accidentul în sine și perioada de recuperare care a urmat acestuia le-au avut asupra reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B. SA București, aducându-i următoarele critici:

Încă din faza de cercetare penală, între A. și C. s-a realizat împăcarea, astfel că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea din 16 mai 2011 s-a dispus neînceperea urmării penale pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă față de numitul C.

Rezoluția nu a fost atacată de niciuna dintre părți.

În opinia recurentei-pârâte, pentru a produce efectele produse de art. 132 C. pen., împăcarea trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă, considerând că ea a avut în vedere stingerea totală a procesului, atât sub aspect civil cât și penal.

Deși, prin declarația respectivă, reclamanta și-a rezervat dreptul de a-și recupera prejudiciul de la asigurător, procurorul de caz a dat eficiență acestei declarații ca fiind acoperitoare pentru a opera cauza de înlăturare a răspunderii penale.

Instanța de apel a golit de conținut dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. și pe cele ale art. 132 alin. (1) C. pen., atunci când a constatat că soluția adoptată de procuror nu are autoritate de lucru judecat, fiind posibilă o acțiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru paguba suferită prin accident, cât timp împăcarea părților nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. pen. în vigoare la acea dată, împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă, aceste text de lege nefăcând distincție între efectele intervenirii acesteia după cum a fost constatată de procuror prin rezoluție sau de judecător prin hotărâre.

În ce privește susținerile instanței de apel, potrivit cărora raporturile juridice dintre societatea de asigurare și asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenție, recurenta-pârâtă a arătat că acestea sunt greșite, neexistând solidaritate între asigurat și asigurător.

Recurenta-pârâtă a subliniat faptul că răspunderea asigurătorului este autonomă, directă și obiectivă și se întemeiază pe dispozițiile contractului de asigurare, iar răspunderea asiguratului este o răspundere civilă delictuală.

Solidaritatea pasivă, fiind o excepție de la regula divizibilității obligațiilor civile, trebuie să fie prevăzută în mod expres, fie în contract, fie în lege, or, Legea nr. 136/1995, legea specială aplicabilă în speță, nu conține astfel de prevederi exprese, cum ar fi de exemplu cele ale art. 1003 C. civ. (1864).

Chiar dacă art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede că drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, potrivit art. 50 din același act normativ, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare.

Cum în speță, părțile s-au împăcat, ar fi aplicabile dispozițiile art. 41 din aceeași lege, rezultând că acțiunea civilă nu poate fi exercită, separat, împotriva asigurătorului de răspunderea civilă.

Au fost invocate în favoarea sa și prevederile art. 1 alin. (2) din Ordinul Președintelui CSA nr. 5/2010.

S-a mai apreciat că, deși legislația internă cât și cea europeană reglementează o acțiune directă a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, acest drept este doar unul procesual, iar dreptul subiectiv la despăgubire nu mai există, deoarece partea vătămată a renunțat la acesta prin împăcarea cu vinovatul de producerea accidentului.

S-a mai subliniat faptul că ar fi și inechitabil ca reclamanta să renunțe la pretenții față de persoana vinovată de producerea accidentului și să se îndrepte cu pretenții disproporționat de mari împotriva asigurătorului de răspundere civilă, care are doar răspundere contractuală și care trebuie să răspundă doar pentru prejudiciul de care ar trebui, la rândul său, să răspundă persoana vinovată de producerea accidentului.

Recurenta-pârâtă a susținut că obligația de plată a despăgubirilor nu a fost certă, lichidă și exigibilă la momentul accidentului, apreciind că, în acest caz, dobânda legală este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Cheltuielile reprezentând daunele materiale au fost efectuate ulterior producerii accidentului, iar daunele morale au fost stabilite de instanța de judecată, astfel încât acestea nu puteau fi plătite de la momentul producerii accidentului.

Ca practică judiciară a fost invocată Decizia nr. 2/2014 a Curții de Apel Bacău pronunțată în Dosarul nr. x/110/2012*.

Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 5 februarie 2016, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând dispozițiile art. 9 și 50 din Legea nr. 136/1995 și ale art. 46 din Ordinul Președintelui CSA nr. 5/2010.

S-a subliniat faptul că acțiunea sa este o acțiune directă, permisă de legislația națională și a UE.

În ce privește acordarea dobânzilor, s-a arătat că momentul generator al prejudiciului a fost data producerii evenimentului rutier și de aceea dobânda este datorată începând cu acest moment.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a interpretat greșit dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. atunci când a concluzionat că soluția adoptată de procuror ar avea autoritate de lucru judecat în ce privește latura civilă a procesului penal.

În realitate, potrivit dispozițiilor mai sus arătate, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă numai în ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, or, sub acest aspect, nu a fost contestată nici existența faptei, nici persoana care a săvârșit-o și nici vinovăția acesteia.

În același timp, așa după cum a reținut și instanța de apel, textul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., face referire la o hotărâre judecătorească, iar nu la o rezoluție a procurorului.

În plus, chiar dacă ar fi existat o hotărâre judecătorească, temeiul acțiunii părții vătămate, împotriva asigurătorului, rezidă în răspunderea contractuală și în temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii delictuale civile.

Prin urmare, în legătură cu faptul împăcării dintre partea vătămată și persoana vinovată de producerea accidentului, în cursul urmăriri penale, s-ar pune problema doar a împăcării dintre aceste două persoane, având în vedere răspunderea delictuală civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului față de persoana vătămată, iar nu a împăcării dintre partea vătămată și asigurător, temeiul răspunderii, în acest caz, fiind răspunderea contractuală și aceasta chiar dacă s-ar accepta că împăcarea părților în cadrul procesului penal ar putea avea loc și în faza de urmărire penală.

Potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, proprietarii de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării au obligația de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidentele provocate de aceste vehicule.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că există și o legislație terțiară, materializată în acte normative cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitată, fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară, respectiv Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

Este adevărată susținerea recurentei-pârâte în sensul că nu există o solidaritate tacită între asigurător și asigurat, însă, temeiul răspunderii asigurătorului față de persoana vătămată este unul de natură contractuală, dar și impus de lege.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege.

Potrivit art. 4 din același act normativ, asigurarea de răspundere civilă este obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de vehicule, în limitele teritoriale de acoperire.

Contractul de asigurare de răspundere civilă cuprinde prescripții obligatorii referitoare la riscurile asigurate și la tipurile de daune pe care le asigură, potrivit art. 50 - 52 din Legea nr. 136/1995, la cazurile de excludere de la asigurare și chiar la limitele pecuniare ale asigurării, conform art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu dispozițiile din normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, Ordinul nr. 14/2011 al CSA, respectiv Ordinul nr. 23/2014 al ASF, cu modificările ulterioare.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, ca și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, iar potrivit art. 55 din același act normativ, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Așa după cum a constatat chiar recurenta-pârâtă, partea vătămată are împotriva asigurătorului, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, o acțiune directă, chiar dacă textul de lege precizează că asigurătorul răspunde în limitele obligațiilor acestuia, stabilite de lege sau de alte acte normative.

Nu are nicio relevanță faptul că în art. 50 din Legea nr. 136/1995 se prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, fiind evident că textul de lege se referă la conținutul, la felul despăgubirilor pe care le-ar datora asiguratul persoanei păgubite prin fapta sa și la întinderea acestora, fiind pur speculativă afirmația recurentei-pârâte în sensul că nici ea nu mai datorează sumele respective, cât timp asiguratul și persoana păgubită s-au împăcat, obligația acesteia derivând din chiar conținutul legii, acesta fiind chiar scopul Legii nr. 136/1995, așa cum rezultă el din dispozițiile art. 49 din această lege.

Invocarea dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995 nu poate fi reținută, acest articol fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011.

De asemenea, nu pot fi reținute afirmațiile cu privire la faptul că persoana păgubită ar avea doar un drept procesual, relativ la o acțiune directă, împotriva asigurătorului, dar nu și un drept subiectiv, din cuprinsul dispozițiilor amintite mai sus rezultând că partea păgubită prin producerea accidentului are un drept subiectiv față de asigurător pe care și-l poate apăra și valorifica printr-o acțiune directă împotriva acestuia.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile cu privire la caracterul inechitabil al acordării de despăgubiri de către asigurător, în măsura în care persoana vinovată de producerea accidentului s-a împăcat cu persoana păgubită, cât timp dreptul persoanei păgubite rezultă din dispozițiile legii și ale contractului de asigurare.

Recurenta-pârâtă a susținut că obligația de plată a despăgubirilor nu a fost certă, lichidă și exigibilă de la momentul producerii accidentului, ci doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, însă, în privința reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulație, trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului și trebuia reparat chiar cu începere de la acea dată.

Mai mult, recurenta-pârâtă a avut o poziție procesuală culpabilă, negând tot timpul dreptul persoanei vătămate de a beneficia de despăgubirile prevăzute de lege, deși dreptul său deriva atât din contractul de asigurare cât și din lege, iar asigurătorul trebuia să cunoască acest lucru, astfel încât, în mod legal, instanța de apel a obligat la dobânda legală începând cu data producerii accidentului, doar această dispoziție asigurând repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana păgubită prin producerea accidentului.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865), Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva Deciziei nr. 82/A din 15 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 februarie 2016.

Procesat de GGC - LM