ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2002/2015

Decizia nr. 2002/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de Dosar x/99/2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON daune materiale și a sumei de 600.000 RON daune morale, acestea din urmă reprezentând suferințele fizice și psihice ce i-au fost pricinuite prin producerea accidentului în care a fost implicată.

Pârâta SC B. SA a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că reclamanta și autorul accidentului s-au împăcat, excepție respinsă de Tribunalul Iași prin Încheierea din 28 mai 2013 față de dispozițiile art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009.

Prin Sentința civilă nr. 78 din 18 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri și până la achitarea debitului; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că, în fapt, la data de 15 octombrie 2010, a avut loc un accident rutier pe trecerea de pietoni, în care fost implicat autoturismul condus de numitul C. și pietonul A.

Autoturismul în cauză, conform bazei de date CEDAM, la data producerii accidentului era asigurat de SC B. SA.

Ca urmare a acestui accident, potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, reclamanta A. a suferit numeroase leziuni: traumatism cranio-facial, traumatism cervical, traumatism toraco-abdominal (cu pierderea splinei), traumatism membru superior stâng, traumatism de bazin, traumatism membre inferioare, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 65 - 75 zile îngrijiri medicale și care au fost de natură să-i pună în pericol viața.

Accidentul rutier a format obiectul Dosarului de urmărire penală nr. x/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pașcani, soluționat prin Rezoluția din data de 20 ianuarie 2011, întrucât, între învinuitul C. și victima A., a intervenit împăcarea.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, așa cum era în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund fata de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar conform art. 50 din aceeași lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În speță, reclamanta este victimă directă a acestui accident de circulație și este de prezumat că, prin numeroasele leziuni suferite în urma acestui eveniment rutier, i-au fost cauzate numeroase suferințe psihice și fizice, prejudiciu moral pe care instanța a apreciat că poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri bănești în cuantum de 200.000 RON.

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, tratament medical recuperatoriu, alimentație specială și transport, în schimb aceasta nu a făcut nicio dovadă concretă în sensul acestor cheltuieli, ca atare suma solicitată nu a putut fi acordată.

În raport de considerentele reținute, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat apel, pârâta SC B. SA declarând apel și împotriva Încheierii din 28 mai 2013.

Prin Decizia nr. 266 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Încheierii din 28 mai 2013 a Tribunalului Iași.

A fost admis apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 78 civ. din 18 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

S-a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe.

În motivare, instanța de control judiciar a reținut că, în ceea ce privește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., atât Încheierea din 28 mai 2013, cât și considerentele sentinței apelate cuprind doar o înșiruire de dispoziții legale și referiri generale la daunele morale, astfel că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, considerentele sentinței apelate au fost complinite.

Cu privire la critica inadmisibilității acțiunii reclamantei, ce se impune a fi analizată cu prioritate, instanța de apel a reținut, fără a mai relua situația de fapt corect descrisă de instanța de fond, că reclamanta a fost victima unui accident de circulație produs la data de 15 octombrie 2010, din culpa conducătorului auto C., asigurat al pârâtei.

Prin Rezoluția din 20 ianuarie 2011 (Dosar nr. x/P/2010), Parchetul de pe lângă Judecătoria Pașcani a dispus neînceperea urmăririi penale a numitului C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) și (3) C. proc. civ. pentru lipsa plângerii penale.

Anterior, la data de 9 noiembrie 2010, potrivit declarației autentificate la BNP D., reclamanta a primit suma de 15.000 RON.

Ambele părți litigante au interpretat actul notarial ca fiind o declarație privind împăcarea celor două părți implicate în accidentul rutier, însă s-au situat pe poziții diferite în legătură cu efectele acestui înscris față de prezenta acțiune în pretenții.

S-a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 46 alin. (1) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 (în vigoare la momentul producerii accidentului auto) care stipulează că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite, pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Într-adevăr, dispozițiile legale incidente în cauză sunt Legea cadru nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 21/2009. În art. 27 al acestui ordin sunt precizate expres care sunt cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri și între aceste cazuri nu se regăsește situația de fapt din prezenta speță - cu referire la împăcarea părților.

Susținerea pârâtei potrivit căreia reclamanta, în calitate de persoană păgubită prin accidentul rutier, are un drept de opțiune de a se îndrepta fie împotriva asigurătorului RCA, fie împotriva asiguratului, nu este sprijinită de niciun argument de drept, iar dispozițiile art. 49 și art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu impun o atare concluzie.

Chiar dacă răspunderea asigurătorului este grefată pe contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului are la bază faptul ilicit generator de prejudiciu, aceasta nu exclude obligația "in solidum", câtă vreme fiecare dintre debitor poate fi urmărit pentru același întreg, fără ca în baza acestor obligații să existe o datorie unică între ei sau să stea reprezentarea mutuală față de creditor.

Datoriile creditorilor obligați "in solidum" (asigurătorul și asiguratul) se nasc din surse diferite, respectiv contractul de asigurare și fapta prejudiciabilă a autorului accidentului.

Rezultă, așadar, că acțiunea reclamantei este admisibilă, chiar și în situația împăcării acesteia cu autorul accidentului, motiv pentru care, s-a apreciat că tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în mod corect.

Subsumat acestei excepții, pârâta a susținut că nu datorează despăgubiri reclamantei, deoarece aceasta s-a îndestulat de la asigurat, conform declarației notariale.

Apărarea pârâtei nu poate fi asimilată excepției inadmisibilității acțiunii, ci este o apărare de fond care tinde la dovedirea caracterului neîntemeiat al acțiunii reclamantei.

Prin declarația notarială din 29 noiembrie 2010, reclamanta A. recunoaște că a primit de la C. suma de 15.000 RON, "reprezentând daune materiale și morale totale cerute de către mine pentru loviturile care mi-au fost cauzate în accidentul produs" de către conducătorul auto.

S-a constatat că în declarație s-a mai menționat: "Declar de asemenea, că odată cu primirea sumei de bani, înțeleg să nu mai emit niciun fel de pretenții, de natură financiară asupra numitului C. și înțeleg să-mi plătesc singură orice cheltuieli ulterioare de spitalizare sau pentru tratamentul leziunilor produse în urma accidentului".

Curtea a reținut că înscrisul autentic cuprinde două manifestări de voință ale reclamantei, ce produc efecte juridice diferite.

Astfel, în legătură cu suma de 15.000 RON, aceasta reprezintă totalul daunelor (materiale și morale) suferite de către reclamantă în urma accidentului auto. Aceasta înseamnă că reclamanta și-a evaluat întregul prejudiciu la suma de 15.000 RON, iar cuvântul "totale" exclude solicitarea unor alte daune rezultând din același fapt ilicit cauzator de prejudiciu.

Întrucât reclamanta și-a evaluat întreg prejudiciu la suma de 15.000 RON și a fost despăgubită în totalitate de către asigurat, s-a arătat că aceasta nu mai poate cere sume rezultând din același fapt prejudiciabil de la asigurător.

Cea de-a doua mențiune din actul autentic îl privește pe C., acesta asigurându-se că, față de el, reclamanta nu mai emite pretenții.

Așa fiind, s-a reținut că împăcarea părților implicate în accidentul auto nu exclude dreptul reclamantei de a se adresa instanței civile, reclamanta evaluându-și întreg prejudiciu la o sumă ce a fost achitată de către asigurat, astfel că aceasta nu mai poate solicita despăgubiri, rezultând din același fapt ilicit, de la asigurător, situație în care nu vor mai fi analizate criticile ambelor părți referitoare la cuantumul acestor despăgubiri.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de asigurător împotriva sentinței tribunalului, a fost schimbată în tot hotărârea în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată și-a fost respins și apelul declarat împotriva Încheierii din 28 mai 2013.

Pe cale de consecință, apelul reclamantei declarat împotriva sentinței de fond a fost respins.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate, aspect ce echivalează cu o nemotivare, ținând cont că atât doctrina, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt în acest sens.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de anumite elemente, respectiv că expresia "totale" folosită de reclamantă în declarația notarială se referă la daunele cerute strict de la C. și nu la sumele care i-ar fi acoperit integral prejudiciul, adică sumele cuvenite și nu cele cerute.

În opinia recurentei, nu a arătat argumentele pentru care a neglijat principiul fundamental al răspunderii civile, respectiv cel al acoperirii integrale a prejudiciului.

De asemenea, instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor oferite de reclamantă cu privire la întinderea prejudiciului suferit.

Instanța de apel se contrazice prin aceea că, pe de o parte, a considerat excepția inadmisibilității ca fiind neîntemeiată, a considerat și ca fiind atrasă răspunderea contractuală a asigurătorului, dar pe de altă parte, a considerat că asigurătorul nu mai trebuie să plătească, dacă asiguratul a plătit o oarecare sumă de bani. Susține că, în declarația notarială, reclamanta nu a menționat de asigurător, în sensul că nu ar avea pretenții nici împotriva lui.

Așa fiind, consideră că efectele împăcării nu se pot extinde și la societatea de asigurare, a cărei răspundere juridică contractuală față de terțul păgubit este autonomă, așa cum rezultă din textul Deciziei nr. 29 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Critică decizia atacată sub aspectul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că instanța de apel a acordat importanță declarației notariale date de reclamantă care, susține recurenta, consfințește o plată parțială a despăgubirilor făcută de C. Această declarație are valoarea unei renunțări la însuși dreptul pretins împotriva asiguratului - intervenientului forțat și nu împotriva asigurătorului, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat în mod greșit instituțiile de drept material privind repararea prejudiciului, răspunderea delictuală, răspunderea contractuală și normele prevăzute de legislația specială din materia asigurătorilor privind exigențele încheierii convenției de despăgubire, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea argumentelor și motivelor expuse de societatea intimată prin întâmpinare.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de reclamanta A., în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Cum, în mod corect a constatat și instanța de control judiciar, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 46 alin. (1) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 (în vigoare la momentul producerii accidentului auto) care stipulează că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite, pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Argumentat și bine motivat, contrar susținerilor recurentei, a fost lămurit și legal reținut faptul că împăcarea părților implicate în accidentul auto nu exclude dreptul reclamantei de a se adresa instanței civile pentru obținerea reparării prejudiciului suferit de către aceasta, reținându-se, cu justețe, că acțiunea civilă a reclamantei este admisibilă, știut fiind că împăcarea părților în faza de urmărire penală nu poate fi interpretată ca echivalând cu o renunțare la dreptul de a pretinde despăgubiri de la asigurător.

Admisibilitatea acțiunii nu echivalează însă cu temeinicia acesteia.

Cu adevărat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 29/2009, de care s-a prevalat recurenta pe parcursul întregului proces, inclusiv în recurs, a statuat că răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere directă, că acesta nu face plata nici pentru asigurat, nici alături de acesta, ci își îndeplinește propria obligație.

Astfel cum s-a arătat, chiar dacă răspunderea asigurătorului se fundamentează pe contractul de asigurare, iar răspunderea asiguratului are la bază faptul ilicit generator de prejudiciu, acest aspect nu exclude însă obligația "in solidum" (a asigurătorului și a asiguratului), în sensul că fiecare dintre acești debitori poate fi urmărit pentru același întreg.

Aceasta nu presupune însă că persoana prejudiciată dintr-un accident ar putea fi despăgubită pentru repararea întregului prejudiciu suferit, rezultat al aceluiași fapt ilicit, atât de la asigurat (conducătorul auto), cât și de la societatea de asigurare (asigurătorul), niciun text legal în materie neimpunând o atare concluzie și nici textul Deciziei nr. 29 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, invocată de recurenta-reclamantă.

În speță, reclamanta (victima accidentului produs) și-a evaluat întregul prejudiciu la o sumă ce a fost achitată de către asigurat, respectiv suma de 15.000 RON, astfel că aceasta nu mai poate solicita despăgubiri, rezultând din același fapt ilicit, de la asigurător.

Prin urmare, în mod greșit, recurenta se prevalează de faptul că efectele împăcării nu se pot extinde și la societatea de asigurare, întrucât nu există temei legal pentru o dublă reparație.

Nu poate fi reținută nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care în cuprinsul declarației notariale din 29 noiembrie 2010 reclamanta A. a recunoscut că a primit de la conducătorul auto C. suma de 15.000 RON "reprezentând daune materiale și morale totale cerute de către mine pentru loviturile care mi-au fost cauzate în accidentul produs".

Cuvântul "totale" din declarația notarială din 29 noiembrie 2010, exclude solicitarea unor alte daune rezultând din același fapt ilicit cauzator de prejudiciu, în condițiile în care asiguratul a achitat în întregime suma de 15.000 RON.

Totodată, nu ne aflăm nici în ipoteza unei plăți parțiale pentru ca reclamanta pe calea prezentei acțiuni să poată, eventual, să-și recupereze diferența, iar mențiunea "daune materiale și totale cerute" din declarația notarială, a cărei valabilitate nu a fost contestată, reprezintă contravaloarea prejudiciului actual și a celui viitor, prejudiciu ce decurge din același eveniment rutier.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelante, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, dar și de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată, Curtea de Apel Iași, secția civilă, dând o corectă eficiență textelor de lege și principiilor de drept incidente în speță.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 266/2014 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 266 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2015.

Procesat de GGC -

MI