ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului,

din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul la

Tribunalului Iași, reclamanții G.M., G.P. și G.Ș.C. au chemat în judecată pe

pârâta SC E.R.A.R. SA București, solicitând instanței obligarea acesteia la

plata către G.M. și G.P. a câte 30.000 lei cu titlu de daune materiale și a

câte 500.000 lei daune morale și pentru G.Ș.C. a sumei de 500.000 lei daune

morale și a dobânzii legale aferente, ca o consecință a accidentului rutier

produs la data de 8 mai 2009 în care au fost implicați numitul B.G.

conducătorul autovehiculului și reclamanta G.M., conducătoarea autovehiculului,

cu precizarea că reclamanta G.M. a suferit leziuni ce au necesitat pentru

vindecare 70 - 75 zile de îngrijire medicală iar ceilalți doi reclamanți,

pasageri în autovehicul, au suferit, de asemenea, leziuni care au necesitat

îngrijiri medicale, respectiv 30 - 35 zile pentru G.P. și 3 - 4 zile pentru G.Ș.C.

Prin sentința civilă nr.

515 din 14 martie 2013 pronunțată de Tribunalului Iași, secția II civilă,

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă. A fost respinsă cererea formulată de reclamanții G.M.,

G.P. și G.Ș.C., în contradictoriu cu pârâta SC E.R.A.R. SA București.

În temeiul

dispozițiilor 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a procedat la

soluționarea cu prioritate a excepției inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâtă prin întâmpinare și, apreciind-o ca fiind întemeiată, a admis această

excepție.

În motivare, s-a

arătat că potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995, prin contractul de asigurare,

asiguratul s-a obligat să plătească o primă asigurătorului, iar acesta s-a

obligat ca, la producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau

beneficiarului, despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație, în

limitele și termenele convenite.

Prin Ordonanța din 22

septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-a reținut că

părțile vătămate-reclamanții din cauza de față, s-au împăcat cu învinuitul B.G.,

total și necondiționat, această împăcare fiind definitivă, părțile neputând

reveni asupra ei.

Astfel, în condițiile

în care, reclamanții nu mai pot invoca nicio pretenție față de numitul B.G. ce

are calitate de asigurat în contractul de asigurare R.C.A. încheiat cu

societatea pârâtă SC E.R.A.R. SA București, prima instanță a apreciat că

aceștia nu pot avea pretenții de orice natură nici față de pârâtă, întrucât

aceasta are obligația conform contractului încheiat de a suporta plata

contravalorii despăgubirii la care este obligat asiguratul în situația

producerii riscului asigurat.

Deoarece, în cauză,

asiguratul B.G. nu are vreo obligație de plată a unor daune morale sau

materiale către reclamanți, ca urmare a împăcării totale, definitive și

necondiționate între aceștia, împăcare necontestată de niciuna dintre părți,

s-a reținut că nici pârâtul - asigurator nu poate fi obligat la plata vreunei

despăgubiri față de reclamanți, motiv pentru care prima instanță a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea reclamanților.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții G.M., G.P. și G.Ș.C. au declarat apel, care, prin Decizia

nr. 70 din

26 iunie

2013

pronunțată

de

Curtea

de Apel Iași, secția civilă, a fost admis și a fost anulată sentința apelată. A

fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și s-a dispus

trimiterea cererii Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, contencios

administrativ și fiscal, pentru rejudecare.

În motivare, instanța

de control judiciar a reținut că potrivit art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008,

asigurătorul are obligația de a despăgubi persoana prejudiciată pentru

prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului

asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire.

Instanța de apel a

constatat că prin ordonanța procurorului din 22 septembrie 2011 s-a reținut că

la data de 8 mai 2009, în timp ce conducea autoturismul în Municipiul Iași, cu

o viteză de deplasare peste limita legală, B.G., a intrat în coliziune cu

autoturismul condus de G.M., care a executat o manevră necorespunzătoare, împrejurare

ce a condus la accidentarea acesteia producându-i leziuni ce au necesitat

pentru vindecare 70 - 75 zile de îngrijiri medicale, pentru partea vătămată G.P.

celeilalte pasagere producându-i-se, de asemenea, leziuni ce au necesitat

pentru vindecare 30 - 35 zile de îngrijiri medicale; minorul G.Ș.C., de

asemenea, pasager, a suferit leziuni ce au necesitat 3 - 4 zile de îngrijiri

medicale. Pe parcursul cercetărilor, la data de 22 septembrie 2011, părțile

vătămate s-au împăcat cu învinuitul, total și necondiționat.

Contrar celor

reținute de instanța de fond, instanța de apel a apreciat că răspunderea

asigurătorului nu este înlăturată de împrejurarea că urmărirea penală împotriva

învinuitului B.G. a încetat întrucât părțile s-au împăcat.

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008

aplicabil în cauză, raportat la data producerii accidentului rutier - 8 mai 2009,

prevede la art. 27 cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, cazuri

în care nu se regăsește situația de fapt reținută în cauză.

Potrivit art. 46 alin.

(1) pct. 1 din același ordin, despăgubirile pot fi stabilite și în cazul în

care acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Așa fiind, s-a

apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanții nu mai pot

invoca nicio pretenție față de asigurătorul SC E.R.A.R. SA București, întrucât

aceștia s-au împăcat cu învinuitul B.G. - asiguratul din contractul R.C.A.

încheiat cu pârâta din cauză, fiind întemeiate criticile apelanților vizând

soluționarea greșită a excepției inadmisibilității acțiunii.

În termen legal,

împotriva acestei decizii,

pârâta

SC E.R.A.R.

SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate și menținerea sentinței apelate.

În motivarea

recursului,

pârâta

arată, în esență, că

prin Ordonanța

Parchetului de pe lângă Tribunalul lași, din data de 22 septembrie 2011, s-a

luat act de împăcarea intervenită între părțile vătămate (intimate în prezenta

cauză) și învinuitul B.G., instituția juridică căreia i s-a dat eficiență în

cursul urmăririi penale fiind definită prin caracterele sale: totală,

necondiționată și neechivocă și având ca efect înlăturarea răspunderii penale

și a consecințelor civile ce decurg din aceasta.

În opinia

recurentei,

soluția

legală din punct de vedere juridic ce se impunea a fi adoptată era cea de

respingere a pretențiilor civile, indiferent în raport cu care dintre părțile

litigante au fost acestea formulate, susținere întemeiată pe faptul că

împăcarea nu produce în acest caz efecte exclusiv in personam, ci in rem. Astfel,

manifestarea de voință a părților vătămate și a învinuitului conduce la

concluzia înlăturării răspunderii penale a acestuia din urmă. Ori, în ceea ce

privește calitatea procesuală a societății de asigurare, aceasta este definită

prin prisma unei solidarități atipice cu răspunderea delictuală a

inculpatului/învinuitului sau, dintr-o altă perspectivă, prin considerarea unei

interdependențe între răspunderea acestuia și cea contractuală a

asigurătorului.

Apreciază că

inexistența răspunderii învinuitului/inculpatului duce la respingerea oricărui

demers juridic având drept obiect obținerea despăgubirilor de către partea

civilă, exercitat de aceasta în cursul procesului penal ori, pe cale separată,

așa cum este cazul prezentei acțiuni.

În egală măsură -

dată fiind împăcarea părților - la acest moment nu se poate susține ca fiind

dovedită, din punct de vedere penal, vinovăția inculpatului, care să atragă

răspunderea acestuia și preluarea garanției plății de către asigurător.

Susține că

răspunderea contractuală a asigurătorului, invocată de reclamanții-apelanți, nu

își are izvorul într-un raport juridic obligațional direct, existent între

aceștia și SC E.R.A.R. SA, ci în contractul existent între asiguratul-învinuit

și asigurător. Niciunul dintre reclamanții-apelanți nu este beneficiarul direct

al contractului de asigurare (situație care să îi permită să solicite

executarea clauzelor contractuale ale acestuia), ci un beneficiar indirect, ale

cărui posibilități sunt condiționate strict de dovada unei fapte culpabile.

Or, la acest moment,

nu există răspundere penală cu privire la B.G. și, pe cale de consecință, nu

există nici răspunderea delictuală care să atragă, subsecvent, răspunderea

contractuală a asigurătorului, care să preia obligația de plată a daunelor.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând

decizia recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții

G.M., G.P. și G.Ș.C.

au formulat acțiune în pretenții împotriva pârâtei

SC E.R.A.R.

SA București solicitând obligarea pârâtei la plata următoarele sume, cu titlu

de despăgubire, astfel:

- G.M. -

30.000 lei daune

materiale + 500.000 lei daune morale

-

G.P. -

30.000 lei daune

materiale + 500.000 lei daune morale

-

G.Ș.C. -

daune morale 500.000

lei.

În motivarea acțiunii

reclamanții au susținut că la data de 8 mai 2009, a avut loc un accident rutier

în care au fost implicați numitul B.G., conducătorul autovehiculului și G.M.,

conducătoarea autovehiculului. Ca urmare a accidentului rutier, G.M. a suferit

leziuni care au necesitat pentru vindecare 70 - 75 zile de îngrijire medicală,

G.P.,

pasageră în

autovehiculul condus de G.M., a suferit leziuni care au necesitat pentru

vindecare 30 - 35 zile de îngrijire medicală, iar

G.Ș.C., de asemenea

pasager în

autovehiculul condus de G.M., a suferit leziuni care au necesitat pentru

vindecare 3 - 4 zile de îngrijire medicală.

Accidentul rutier a

format obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 801/P/2009 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul Iași. În cauză s-a efectuat o expertiză criminalistică la

Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași, prin care s-a

constatat culpa comună a celor doi conducători auto implicați în accidentul

rutier, B.G., conducătorul autovehiculului asigurat de societatea de asigurare

pârâtă, respectiv G.M.

Potrivit Ordonanței

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, dată în Dosarul nr. 801/P/2009 la data

de 22 septembrie 2001, pe parcursul cercetărilor penale, la data de 22

septembrie 2011 părțile vătămate

G.M., G.P. și G.Ș.C.

s-au împăcat cu

învinuitul B.G., total și necondiționat.

Reclamanții și-au

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 46 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008,

care stipulează că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui

proces penal, despăgubirile pot fi stabilite și în cazul în care acțiunea

penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Pârâta a achiesat la

motivarea acțiunii reclamanților privind situația de fapt, dar a susținut că,

în raport de mențiunea din ordonanță conform căreia „părțile vătămate s-au

împăcat cu învinuitul total și necondiționat”,ceea ce a determinat dispunerea

neînceperii urmăririi penale față de inculpatul B.G., nici latura civilă nu mai

există și în consecință formularea ulterioară, pe cale separată a unei acțiuni

civile este inadmisibilă.

Această opinie a fost

însușită și de instanța de fond care a considerat că „în condițiile în care

reclamanții nu mai pot invoca nici o pretenție față de numitul B.G., ce are

calitatea de asigurat în contractul de asigurare R.C.A. încheiat cu asigurătorul

- pârâta

SC E.R.A.R. SA București,

aceștia nu pot avea pretenții de orice natură nici față de acesta din urmă

întrucât asiguratorul are obligația, conform

contractului R.C.A.

încheiat, de a suporta plata contravalorii despăgubirii la care este obligat

asiguratul, în situația producerii riscului asigurat” și în consecință, în

temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 9 din Legea nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările în România, a respins acțiunea, ca

inadmisibilă.

Astfel fiind, rezultă

în mod indubitabil că tribunalul a soluționat greșit cauza deoarece, deși în

considerentele sentinței a indicat temeiurile de drept invocate de reclamanți

și anume mai multe articole din Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 20/2008,

nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordinul

C.S.A. nr. 20/2008, deși aceste dispoziții constituie primul temei de drept

invocat de reclamanți la fila 2 din acțiune.

În apel, instanța de

control judiciar a apreciat în mod legal că răspunderea asigurătorului nu este

înlăturată de faptul că urmărirea penală împotriva învinuitului B.G. a încetat

ca efect al împăcării părților, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27

coroborate cu cele ale art. 46 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 și în

consecință acțiunea nu este inadmisibilă, motiv pentru care a anulat sentința,

a respins excepția inadmisibilității și a dispus trimiterea cauzei la tribunal

pentru rejudecare pe fond.

Într-adevăr,

dispozițiile legale incidente în cauză sunt Legea cadru nr. 136/1995 și Ordinul

C.S.A. nr. 20/2008, aplicabil în speță în raport de data producerii

accidentului rutier - respectiv 8 mai 2009; în art. 27 al acestui ordin sunt

precizate cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, între aceste

cazuri neregăsindu-se situația de fapt din speță, iar potrivit art. 46 alin.

(1) pct. 1 din același ordin despăgubirile pot fi stabilite și în cazul în care

acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Din coroborarea

articolelor precitate din acest ordin rezultă, fără putință de tăgadă, că

acțiunea reclamanților este admisibilă, urmând să fie stabilit cuantumul

despăgubirilor pe baza probelor care se vor administra de ambele părți,

întrucât răspunderea asigurătorului este incidentă în cauză, fiind stabilită în

mod expres de legiuitor.

Împăcarea părților

vătămate cu învinuitul în procesul penal nu are relevanță cu privire la

răspunderea asigurătorului R.C.A. al autoturismului condus de învinuit față de

daunele provocate de autorul accidentului,reclamanților, atât timp cât

legiuitorul a prevăzut în mod expres acest fapt, cum s-a demonstrat mai sus.

Sintagma din ordonanța

parchetului „părțile vătămate s-au împăcat cu învinuitul total și

necondiționat” are relevanță numai cu privire la latura penală a dosarului

penal și nicidecum cu privire la răspunderea asigurătorului R.C.A., potrivit

voinței legiuitorului care reglementează neechivoc această situație.

Având în vedere

soluția adoptată,fundamentată pe dispozițiile legale precitate,care stipulează

expres că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată în cazul încetării

procesului penal prin împăcarea părților,motivele de recurs referitoare la

angajarea răspunderii asigurătorului în raport de contractul de asigurare

încheiat cu asiguratul,autorul accidentului,care s-a împăcat cu victimele

accidentului,evident că nu mai necesită a fi analizate.

În raport de

considerentele înfățișate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să-l respingă și să mențină

decizia curții de apel, întrucât este legală și la adăpost de orice critică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E

C

I

D

E

Respinge recursul

declarat de pârâta

SC E.R.A.R. SA

București

împotriva

Deciziei

nr. 70 din 26 iunie

2013

pronunțată

de

Curtea

de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

2

aprilie 2014

.