ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 588/2016

Decizia nr. 588/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 5396/99/2012 la Tribunalul Iași, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA București și au solicitat obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

- pentru A., daune materiale - 30.000 RON și daune morale - 500.000 RON;

- pentru B. daune materiale - 30.000 RON și daune morale - 500.000 RON;

- pentru C. daune morale - 500.000 RON.

- actualizarea acestor despăgubiri cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României din momentul producerii riscului asigurat și până la momentul plății efective a indemnizației de către asigurătorul pârât.

Pârâta SC D. SA București a depus întâmpinare prin care a invocat:

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 515 din 14 martie 2013 Tribunalul lași a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamanților A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta SC D. SA București.

Prin decizia nr. 70 din 26 iunie 2013 Curtea de Apel Iași a admis apelul reclamanților, a anulat sentința civilă nr. 515/2013 a Tribunalului Iași, a respins excepția inadmisibilității și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de apel a reținut, în esență, că împăcarea părților nu înlătură răspunderea asigurătorului

Prin decizia nr. 1342 din 2 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul pârâtei SC D. SA București și a menținut decizia nr. 70 din 26 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Reinvestit cu judecarea acțiunii (Dosar nr. x/99/2012*), Tribunalul Iași, prin sentința nr. 36/civ din 29 ianuarie 2015, a hotărât:

Respinge excepția prescripției dreptului material Ia acțiune.

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., toți cu domiciliul procedural ales la cabinet avocat F., în Iași, str. S., jud. Iași în contradictoriu cu pârâta SC D. SA cu sediul în Voluntari, jud. Ilfov și sediul procedural ales Ia SCA G., în București, sector 5.

În baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 359,25 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamantul a beneficiat de scutire, rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:

La data de 8 mai 2009, a avut loc un accident rutier în care au fost implicați numitul E., conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare B-XX și A., conducătoarea autovehiculului cu nr. de înmatriculare IS-YY în urma căruia, A. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 70-75 zile de îngrijire medicală, B., pasager în autovehiculul condus de A., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijire medicală, iar C., de asemenea pasager în autovehiculul condus de A., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijire medicală.

Accidentul rutier a format obiectul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, în care s-a emis Ordonanța din 22 septembrie 2011 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de E., ca urmare a împăcării părților. În cauza penală s-a efectuat o expertiză criminalistică de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași.

S-a apreciat că următoarele dispoziții legale sunt incidente:

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, art. 49: „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul (...)".

Ordinul nr. 21/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1 alin. (2): „(2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului (...)". Art. 27 pct. 2: „Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 2. prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului".

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a constatat că aceasta nu este întemeiată și a fost respinsă.

Potrivit art. 1, 7, 8, 11 și 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (aplicabil în speță), drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor sunt supuse prescripției extinctive, care este, potrivit art. 3 din decretul menționat mai sus, un termen general de 3 ani și care începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Totodată, de asemenea, potrivit art. 12 din același act normativ, în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Dreptul la acțiune se naște în momentul în care este cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă. De asemenea, s-a reținut și faptul că, penalul ține în loc civilul și că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă, persoana vinovată și vinovăție.

În cauză, dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la data emiterii - Ordonanței din 22 septembrie 2011 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în Dosar nr. x/P/2009, sens în care, prima instanță a reținut și prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora în obligațiile ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum și la cele la care termenul de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Cum acțiunea a fost introdusă la 23 mai 2012, rezultă că nu era împlinit termenul de prescripție.

În acest sens prima instanță a reținut, cu titlu de practică judiciară, decizia Curții de Apel Iași nr. 124 din 4 noiembrie 2013, menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3267 din 24 octombrie 2014, prin care s-a statuat: „Raportul de drept ce exprimă obligația asigurătorului de a despăgubi victimele accidentului rutier, cauzat de asiguratul său, s-a născut atunci când persoanele îndreptățite a reclama despăgubirea au cunoscut că: autorul accidentului este asigurat, asigurarea este valabilă pe teritoriul României, asigurătorul există și poate fi acționat personal sau prin mandatar, potrivit legii. Cel mai devreme acest raport s-a născut prin sentința penală nr. 1731 din 10 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Iași, deoarece prin această hotărâre judecătorească se statuează asupra făptuitorului și culpei în producerea accidentului. Numai din acest moment, cunoscându-se făptuitorul, putea fi inițiat raportul de drept având ca obiect angajarea răspunderii asigurătorului vehiculului condus de făptuitor".

Referitor la fondul cauzei, prima instanță a reținut că acțiunea este nefondată, fiind respinsă, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut că, în raport cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată și completată, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor.

În acest sens, instanța supremă a statuat în mod obligatoriu, interpretând dispozițiile art. 54 alin. (4) și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, că: „din analiza dispozițiilor legale și a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. „Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Practica instanței supreme a fost menținută și prin decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii pârâtei. Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (prejudicii ale bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane). Mai mult, despăgubirea se plătește de către asigurător chiar și atunci când accidentul este produs de o altă persoană decât asiguratul, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nu și a persoanei asigurate.

În concluzie, răspunderea societății de asigurări există ori de câte ori, vina producerii accidentului revine asiguratului acesteia.

În cauză, raportul de expertiză criminalistică din 7 decembrie 2010 efectuat în Dosar nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a concluzionat că: „accidentul s-a produs ca urmare a executării manevrei de înserare în trafic, urmată de întoarcere fără o asigurare prealabilă temeinică a numitei A., asigurarea ar fi trebuit să dureze pe tot parcursul executării manevrei".

Aceeași lucrare de specialitate, efectuată într-o cauză penală și folosită chiar de către reclamanți în dovedirea acțiunii, a stabilit că accidentul ar fi putut fi evitat dacă A. ar fi întrerupt manevra de întoarcere și dacă s-ar fi asigurat temeinic și pe tot parcursul manevrei de înserare în trafic. De menționat și faptul că raportul de expertiză nu a fost contestat niciodată de către reclamanți.

Așadar, concluzia raportului de expertiză este aceea că autorul producerii accidentului este însăși reclamanta A. ceea ce face ca acțiunea reclamanților să fie neîntemeiată față de pârât, care este asigurătorul celuilalt conducător auto. În cauză, față de concluziile raportului de expertiză criminalistică din 7 decembrie 2010 efectuat în Dosar nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, nu poate fi reținută o culpă a asiguratului pârâtei atât timp cât lucrarea științifică a stabilit că acesta a favorizat producerea evenimentului rutier și nu a avut nicio contribuție la nașterea lui. Din același raport rezultă, rară dubiu, că accidentul s-a produs ca urmare a faptului că reclamanta A. a intrat în trafic tară să respecte obligația de a se asigura.

Acest lucru a reieșit cu evidență și din schița dinamicii accidentului care relevă faptul că, la plecarea de pe loc, reclamanta a efectuat manevra bruscă de întoarcere, încercând să părăsească ambele sensuri de mers. Pe de altă parte, ceilalți doi reclamanți A. și C., puteau solicita daune de la asigurătorul reclamantei.

Având în vedere soluția adoptată, de respingere a acțiunii și față de prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 359,25 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamanții au beneficiat de scutire, a rămas în sarcina statului.

Reclamanții A., B. și C. au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 36civ/2015 a Tribunalului Iași și au solicitat schimbarea în tot a acestei hotărâri

deoarece instanța de fond nu a realizat o judicioasă analiză a dispozițiilor legale din materia asigurărilor, respectiv a art. 28 din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Instanța de fond a reținut că autorul producerii accidentului este A., nesocotind concluziile expertului H. în raportul de expertiză din 7 decembrie 2010.

Culpa intervenientului forțat E. rezultă din faptul că acesta rula cu viteza de 119 km/h în momentul premergător producerii accidentului, iar la momentul producerii impactului, viteza era de 74 km/h.

În raportul de expertiză se menționează că viteza de deplasare a autoturismului a fost cauza care a favorizat producerea accidentului.

Viteza de deplasare a apelantei A. în momentul impactului era de aproximativ 18 km/h.

Apelanții au apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul CSA nr. 20/2008, ci dispozițiile art. 28 din același act normativ.

Intimata SC D. SA București a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului deoarece nu există culpa intervenientului forțat.

Prin decizia nr. 228 din 4 iunie 2015 s-a respins apelul declarat de A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 36 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, pe care a menținut-o.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelanții au susținut prin motivele de apel faptul că, raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanță trebuia să constate a fi îndeplinite dispozițiile art. 28 alin. (1) sau (2) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Potrivit alin. (1) al articolului, dacă persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă culpa comună.

Alin. (2) dispune că atunci când nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

În susținerea aplicării acestui text apelanții au făcut referire la raportul de expertiză criminalistică din anul 2010 întocmit în cursul executării penale.

La aceleași mijloc de probă a făcut referire și prima instanță, însă a ajuns la concluzii opuse.

Instanța de apel a reținut că în raportul de expertiză criminalistică se descrie dinamica producerii accidentului, capitol necontestat de părți.

În capitolul VII Concluzii, pe mai multe puncte, se reiau aspecte esențiale din raport, reținându-se vitezele celor două autoturisme implicate în accident, însă, deși la pct. 4 se menționează că intervenientul forțat E. putea evita accidentul dacă se deplasa cu o viteză de maxim 96 km/h, la pct. 5 se consemnează că acest accident s-a produs ca urmare a executării manevrei de înserare în trafic, urmată de întoarcere fără asigurarea prealabilă temeinică a reclamantei A., în condițiile în care asigurarea trebuia să dureze pe tot parcursul executării manevrei.

Este adevărat că în raport se menționează, ca și cauză care a favorizat producerea accidentului, viteza de deplasare a autoturismului condus de intervenientul forțat, însă, în condițiile în care șoseaua avea un câmp de vizibilitate către Iași de cea 130 m, reclamanta A. ar fi trebuit să observe aproprierea celuilalt autoturism și să-i acorde prioritate, aceste aspecte fiind consemnate în raport.

Cea care a declanșat starea de pericol urmată de producerea accidentului a fost reclamanta A., astfel că pârâta, în calitate de asigurător al intervenientului forțat, nu poate fi obligată la suportarea daunelor materiale și morale suferite de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., A. și C., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Potrivit alin. (1) al acestui articol, în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

Deși, din punct de vedere al stării de fapt, s-a reținut că viteza cu care a circulat autoturismul condus de E. a fost de circa 119 Km/oră, iar viteza probabilă în momentul impactului a fost de circa 74 Km/oră, în mod greșit instanța de apel a concluzionat că singura vinovată de producerea accidentului este A., pentru faptul că ar fi întors autoturismul în loc nepermis.

Analizând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 , 50 și 55 din Legea nr. 136/1995, ale art. 28 alin. (1) și (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008, aplicabil în speța de față și ale art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare (deci trebuie să existe un contract de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător), pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (deci trebuie să existe o răspundere delictuală civilă a asiguratului față de terțele persoane păgubite prin accident).

În speța de față, este cert că numitul E., ce a condus autoturismul, avea încheiată cu intimata o poliță de asigurare, punându-se doar problema existenței unei răspunderi civile delictuale a acestuia față de reclamanții persoane păgubite prin accident.

Starea de fapt, netăgăduită de către niciuna dintre părți și stabilită de către instanțele de fond, relevă faptul că numitul E. a condus autoturismul pe str. C.R. din municipiul Iași, cu o viteză de circa 119 km /oră, în momentul premergător accidentului, iar viteza probabilă în momentul impactului a fost de circa 74 Km/oră.

Pentru existența răspunderii delictuale civile trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, vinovăția făptuitorului, prejudiciul suferit de partea vătămată și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Ambele instanțe de fond au soluționat greșit problema existenței faptei ilicite a lui E., considerând, în mod nelegal, că întreaga culpă pentru producerea accidentului îi aparține numitei A., motivat de faptul că aceasta a încercat să întoarcă autoturismul pe care îl conducea într-un loc nepermis.

Rolul experților într-un proces civil este acela de a constata o anumită stare de fapt pe care judecătorul nu o poate constata prin propriile simțuri, iar nu să interpreteze dispozițiile legale, acest din urmă rol revenindu-i doar judecătorului.

Din probele administrate în cauză rezultă, în mod indubitabil, că numitul E. a condus autoturismul cu depășirea limitei legale de viteză prevăzută de art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, în mod clar, acesta a săvârșit o faptă ilicită, prin încălcarea unei norme legale privind limita maximă de viteză în localități.

Ca atare, și acesta a săvârșit o faptă ilicită, cu vinovăție, care a avut ca rezultat producerea unui prejudiciu, ca urmare a producerii accidentului de circulație, atât în ce privește autoturismul condus de A., cât și în ce privește vătămarea corporală a persoanelor aflate în autoturismul condus de aceasta din urma, existând legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, chiar dacă există și o culpă a numitei A., fapta ilicită a acesteia constând în aceea că a încercat să întoarcă autoturismul pe care îl conducea, într-un loc nepermis.

Cât timp există, în mod cert, două fapte ilicite care au concurat la producerea unui accident de circulație, nu se poate concluziona că doar fapta conducătorului auto care a încercat să întoarcă în loc nepermis, este culpabilă, la fel de culpabilă fiind și fapta conducătorului auto ce a circulat cu încălcarea regimului legal de viteză, cu atât mai mult cu cât din rapoartele de expertiză rezultă faptul că fapta numitului E., de a circula cu o viteză mai mult decât dublă față de cea legală, a favorizat producerea accidentului, această așa-zisă favorizare neîndemnând altceva decât culpa concurentă a acestuia.

În consecință, existând culpa comună a numitei A. și a numitului E., instanțele de fond trebuiau să facă aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Cum instanța de apel nu a făcut aplicarea acestui articol, pentru stabilirea gradului culpei, nestabilirea acestuia echivalând cu o nedeplină stabilire a situației de fapt, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca aceasta să facă aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din ordinul mai sus amintit sau, după caz, a dispozițiilor alin. (2).

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., A. și C., împotriva deciziei nr. 228/2015 din 4 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 martie 2016.