ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2144/2016

Decizia nr. 2144/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17 martie 2015, sub nr. 9553/3/2015, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat: (i) obligarea pârâților, în solidar, la plata prejudiciului în valoare de 1.049.789,38 lei, cauzat prin faptele juridice ilicite civile săvârșite de pârâții funcționari bancari, (ii) obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4793 din 15 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea formulată de reclamant, ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile menționate a declarat apel reclamantul A., prin care a solicitat anularea sentinței apelate, și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin motivele de apel apelantul-reclamant a criticat soluția pronunțată de instanța de fond numai din perspectiva modului în care aceasta a stabilit momentul cunoașterii persoanelor ce răspund de pagubă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin Decizia nr. 355 din 26 februarie 2016 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

Recurentul solicită în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o noua judecată.

Consideră recurentul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluționarea prezentei cauze în condițiile în care instanța trebuia să se pronunțe asupra respectării/nerespectării prevederilor convenționale și legale și nu să facă aprecieri în legătură cu oportunitatea plății garanției de către A., susținând indirect că acesta putea constata ulterior daca titlurile prezentate de către B. puteau fi sau nu valorificate.

Precizează recurentul că a cunoscut atât prejudiciul cât și persoanele vinovate de producerea acestuia numai la data de 23 decembrie 2013, dată la care, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigarea a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism întocmit la data de 20 decembrie 2013 în Dosarul nr. x/D/P/2012, a fost trimis în judecată pârâtul C., alături de alte persoane, în cauza ce a format inițial obiectul dosarului nr. x/3/2013, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală. Or, a susține că A. ar fi trebuit să ia cunoștință de faptele ilicite săvârșite de către intimații-pârâți la data efectuării plății, înainte să se constate existența faptei penale, ar însemna că în relația cu băncile să ne asumam prerogativele organelor de cercetare penală, ceea ce ar fi în mod evident ilegal.

Apreciază recurentul că data trimiterii în judecată (23 decembrie 2013) reprezintă momentul la care a luat la cunoștință de modul de constituire și analiză a dosarului incomplet de credit, precum și de modul de punere la dispoziție a creditului către E., întrucât despre aceste aspecte a aflat din cercetările efectuate de organele de urmărire penală și din probele din dosar.

Arată recurentul că se face o distincție clară în cuprinsul Convenției între "dosarul de finanțare" și "dosarul de credit", fiind precizat și momentul la care se trimite solicitarea de garantare către A., la cap. 8 art. 5.8 alin. (1) se prevăzându-se în mod clar modalitatea de acordare a garanției, răspunderea B., respectiv a reprezentanților săi, pentru nedepunerea documentelor în formă la care s-a angajat convențional, trebuind analizată de către instanță pornind de la diligența pe care un profesionist în sistemul financiar-bancar ar fi trebuit să o manifeste în aceste condiții.

Precizează recurentul că B., prin reprezentanții săi, nu a depus toate diligențele și nu a acționat cu profesionalism în vederea obținerii aprobării, transmițând către A. pentru aprobare un dosar de finanțare în care documentele aferente creditului nu fuseseră corect constituite așa cum a fost ulterior stabilit de către organele de cercetare penală, polița de asigurare nefăcând parte din dosarul de finanțare așa cum se prevede și în Anexa 2.1 (Anexa 1); aceasta lipsind din dosarul de credit, dosar ce trebuia verificat, analizat și aprobat anterior transmiterii solicitării de garantare către A.

Recurentul precizează că nu avea calitatea și nici competența să constate faptul că dosarul de credit este incomplet constituit, împrejurare față de care, în opinia sa, termenul de prescripție a început să curgă în cauza de față la data de 23 decembrie 2013 (data trimiterii în judecată), acesta împlinindu-se la data de 23 decembrie 2016.

Intimații-pârâți C. și D. au formulat întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului formulată de intimații-pârâți în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va fi respinsă întrucât argumentația adusă în susținerea criticilor permite exercitarea controlului de legalitate din perspectiva temeiului de drept invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ. prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Aplicând și interpretând corect principiul înscris în art. 2528 C. civ., instanța de apel a analizat hotărârea instanței de fond din perspectiva celor două momente corelative necesare și suficiente de la care a început să curgă termenul de prescripție: momentul cunoașterii pagubei și momentul cunoașterii persoanei responsabile de pagubă.

Criticile formulate în cererea de apel vizează modul în care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune dar numai în ceea ce privește stabilirea de către instanță a momentului cunoașterii persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Față de această împrejurare - prezentată și de intimații-reclamanți prin întâmpinare - în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile formulate în recurs cu privire la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii eronate a momentului cunoașterii pagubei și a presupuselor fapte ilicite sunt formulate omisso medio, acestea neputând forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

Așadar, Înalta Curte urmează a se pronunța asupra legalității deciziei recurate din perspectiva modului în care instanța de apel a examinat excepția prescripției dreptului la acțiune din perspectiva stabilirii momentului cunoașterii persoanelor ce răspund de pagubă.

Materialul probatoriu administrat în cauză relevă următoarea situație de fapt:

Reclamanta a arătat, prin cererea de chemare în judecată, motivele pentru care îi consideră răspunzători de presupusul prejudiciu suferit, tocmai pe funcționarii bancari care au încheiat contractul de credit, aceasta fiind legate în mod exclusiv de elemente de fapt cunoscute de A. la data de 30 decembrie 2011.

Potrivit anexei 2.1 la Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate, documentația de finanțare ce urma să fie trimisă de banca la A. urma să conțină și: "Referatul de finanțare întocmit conform normelor proprii și aprobat de către Bancă". Acest referat, precum și aprobarea sa erau semnate de toți funcționarii bancari implicați în procedura de acordare a creditului.

Intimații-pârâți la care recurenta face referire nu au fost inculpați prin rechizitoriul pentru fapte de natură penală legate de acordarea creditului în discuție (societății E.), nefiind reținută în sarcina acestora vreo infracțiune privitoare la modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu.

Așadar, menținând sentința apelată ca legală și temeinică, instanța de apel a statuat în mod judicios asupra determinărilor avute în vedere în stabilirea momentului cunoașterii persoanelor ce răspund de pagubă, ca element de referință în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, concluzionând în mod pertinent în sensul că recurentul-reclamant a avut cunoștință încă din data de 30 decembrie 2011 de persoanele răspunzătoare de producerea prejudiciului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 355 din 26 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 15 decembrie 2016.

Procesat de GGC - ED