ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr.
1146
/2016
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată,
reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SRL, SC D. SRL, SC
E. SA și SC F. SRL, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 612.274,11
euro, reprezentând indemnizația de asigurare achitată de către reclamantă
către SC G. SRL, ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de
16 septembrie 2010, în cadrul Galeriilor Comerciale H. din București, dobânda
legală calculată asupra sumelor solicitate, de la data introducerii cererii
de chemare în judecată și până la data achitării integrale a
debitului pretins, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința
nr. 1340 din data de 20 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost admisă excepția
necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și
SC C. SRL, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în
conformitate cu disp. art. 554 alin. (1) C. proc. civ., privind pe reclamanta A.
și pe pârâtele SC B. SA și SC C. SRL în favoarea Curții Comerciale
de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie
a României. A fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor
privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu
cu pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL. A fost disjunsă cererea
de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu
pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL, inclusiv a cererii de chemare în
garanție formulată de pârâta SC C. SRL în contradictoriu cu SC I. SRL,
SC J. SRL, SC D. SRL, SC B. SA, SC G. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL și Inspectoratul
pentru Situații de Urgență M. al Municipiului București și
s-a dispus formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 10
aprilie 2014.
La termenul din
data de 22 mai 2014, tribunalul a disjuns cererea de chemare în garanție formulată
de către SC C. SRL și a dispus formarea unui nou dosar.
La același
termen de judecată, tribunalul a pus în discuția părților excepția
lipsei dovezii calității de reprezentant.
Prin sentința
nr. 2931 din 05 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția
a VI-a civilă, s-au dispus următoarele:
„Admite excepția
lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei.
Anulează
cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. și pe pârâtele
SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL, ca fiind formulată de o persoană
fără calitate de reprezentant.
Respinge cererea
de chemare în garanție formulată de pârâta E. SA în contradictoriu cu
SC N. SA și SC O. SA - Sucursala Cluj Napoca, ca rămasă fără
obiect.
Obligă reclamanta
la plata către pârâta E. SA a sumei de 9.087,42 RON cu titlu de cheltuieli
de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru”.
Prin decizia
nr. 348/A din data de 06 martie 2015 a Curții de Apel București, secția
a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva
sentinței nr. 2931 din 05 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 în contradictoriu cu intimatele-pârâte
SC D. SRL, P. SA, SC F. SRL, intervenient accesoriu C. SRL. A fost anulată
sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe.
Împotriva deciziei
nr. 348/A din data de 06 martie 2015 a Curții de Apel București, secția
a V-a civilă, au declarat recurs P. SA (fosta E. SA), F. SRL și SC C.
SRL.
I. Recursul declarat
de P. SA (fosta E. SA):
Recurenta solicită
admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei pronunțată
de către Curtea de Apel București și, pe cale de consecință,
trimiterea dosarului instanței de apel în vederea rejudecării cauzei,
pentru a se ține cont de toate elementele necesare unei judecări corecte
(în vederea menținerii, ca temeinice și legale a hotărârii instanței
de fond).
În baza prevederilor
art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor
de judecata efectuate în prezenta cauza.
Recurenta arată
faptul că decizia nr. 348/A din 06 martie 2015 a fost pronunțată
cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material
și procedural, motivele reținute în considerentele hotărârii fiind
contradictorii și lipsite de fundament. Solicită să se aibă
în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.
civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la
argumentele ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de
apel a făcut o greșită aplicare a legii materiale și procedurale
incidentă în speță, apreciind în mod incorect atât cu privire la
calitatea de reprezentant convențional al reclamantei A. - Q. SPARL, cât și
cu privire la reprezentarea și dovedirea calității de reprezentant
al societății intimate-reclamante care a acordat mandatul societății
A.
Deși instanța
de apel a reținut că: „(...) față de solicitarea de administrare
a probei cu înscrisurile depuse la dosar în apel, urmează a o încuviința,
urmând ca pertinența probatorie a fiecărui înscris în parte să fie
apreciată la deliberare", în concret, analiza efectuată a fost una
superficială, fără a fi luat în considerare întregul material probator
existent la dosarul cauzei și fără o aplicare corectă a normelor
de drept, aspecte ce pot fi observate cu ușurință din motivarea hotărârii
recurate.
Recurenta arată
faptul că nu poate fi de acord cu cele reținute de către instanța
de apel, aceasta făcând o serie de aprecieri cu privire la modul de reprezentare
al entităților fără personalitate juridică, fără
o analiză serioasă, fără o aprofundare a înscrisurilor depuse
la dosar, cu o interpretare a prevederilor legale lipsită de fundament și
fără vreo raportare la legislația aplicabilă (română sau
străină). Mai mult, fără a avea vreun fundament juridic, instanța
de apel a încălcat normele de procedură prevăzute în art. 151
alin. (4) și (5) C. proc. civ., motivând în mod greșit că acestea
n-ar fi relevante în cauză și apreciind că „(...) dovada calității
de reprezentant (...) se rezumă la verificarea existenței unei singure
din cele prevăzute de art. 151 C. proc. civ. nefiind permisă verificarea
cumulativă”.
Instanța
de apel apreciază ca fiind legală și suficientă prezentarea
împuternicii avocațiale, depusă la dosar de către Q., ca dovadă
a reprezentării convenționale a entității fără personalitate
juridică.
Contrar celor
reținute de către instanța de apel, recurenta arată faptul că
legiuitorul nu a stabilit vreo ordine de aplicare și interpretare a prevederilor
art. 151 C. proc. civ., astfel încât să permită instanței de apel
sa ignore aceste prevederi sau sa le interpreteze în sensul de mai sus. Aprecierea
instanței de apel, potrivit căreia prevederile alin. (4) și (5) ale
art. 151 C. proc. civ. ar fi inaplicabile doar pentru motivul că sunt ulterioare
și succesive celor cu privire la prezentarea împuternicirii avocațiale,
exced cadrului legal și reprezintă o aplicare/interpretare greșită
a legii. Mai mult, în situația în care părțile din dosar au contestat
atât calitatea reprezentantului convențional, cât și calitatea semnatarului
contractului de asistență juridică, prevederile art. 151 alin.
(4) și (5) devin obligatoriu de aplicat pe lângă cele prevăzute la
art. 151 alin. (2) C. proc. civ.
Din înscrisurile
existente la dosarul cauzei nu rezultă nici calitatea și nici mandatul
persoanelor care au semnat contractul de asistență juridică din 10
ianuarie 2011 și actul adițional nr. 1 la contractul de asistență,
legătura dintre societatea mamă din Germania și sucursala din Marea
Britanie, care a semnat cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecință,
apreciază că nici până la acest moment nu rezultă că mandatul
acordat societății Q. SPARL de a reprezenta intimata-reclamantă A.
în instanță ar fi un mandat valabil.
Fără
ca instanța de apel sa facă vreo referire la apărările formulate
de societatea-recurentă și fără să motiveze într-un fel
cele constatate, curtea de apel a apreciat că au fost respectate cerințele
art. 151 alin. (2) C. proc. civ. În lipsa unor argumente temeinice și legale
ce ar fi fost bine să fie avute în vedere la soluționarea cauzei de către
instanța de apel, recurenta consideră că ne aflăm în prezența
încălcării normelor de drept material prevăzute la art. 151 C. proc.
civ., art. 8 și art. 13 C. proc. civ.
În ceea ce privește
motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate care se circumscriu motivului
de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată
următoarele:
Din cuprinsul
sumarei motivări a deciziei nr. 348/A din 06 martie 2015, pronunțată
de către Curtea de Apel București rezultă că hotărârea
cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Recurenta apreciază
că cele reținute de către instanța de apel contravin atât prevederilor
art. 151 alin. (4) și (5) C. proc. civ., cât și principiului de drept
potrivit căruia cel care formulează o cerere de chemare în judecată
este dator a proba pretențiile sale.
Astfel, documentul
justificativ necesar dovezii reprezentativității entității fără
personalitate juridică, amintit de către instanța de apel sub denumirea
de „act intern", este în realitate o copie legalizată a extrasului din
actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiție, dovada
existenței unui asemenea document nefiind depusă la dosarul cauzei. În
plus, față de principiul dovedirii afirmațiilor care revine intimatei-reclamante,
în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a apreciat că intimaților-pârâți
le revine această obligație, situație cu care recurenta nu poate
fi de acord, o asemenea apreciere nefiind justificată din punct de vedere legal.
Totodată,
arată faptul că instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă
ar fi o sucursală fără personalitate juridică, înregistrată
în România, fără să existe vreo dovadă în acest sens depusă
la dosarul cauzei și fără ca instanța de apel să menționeze
vreun argument ce a stat la baza acestei aprecieri.
Caracterul confuz
și contradictoriu al celor reținute de către instanța de apel
rezultă din motivarea hotărârii și a afirmațiilor acesteia care,
din cauza unei analize defectuoase, susține pe aceeași pagină a hotărârii
și pentru aceeași situație de fapt atât lipsa necesitații examinării
prevederilor succesive alin. (2) ale art. 151 C. proc. civ., cât și faptul
că, în virtutea prevederilor art. 151 alin. (5) C. proc. civ. n-ar fi necesară
prezentarea vreunei dovezi pentru semnarea contractului de asistență juridică,
ca apoi să susțină că dovada calității de reprezentant
se rezumă doar la verificarea unei singure situații prevăzute de
art. 151 C. proc. civ., „nefiind permisă verificarea cumulativă".
Nu în ultimul
rând, arată recurenta, instanța de apel a ignorat să analizeze/ motiveze
în vreun fel aspectele învederate și de către P. SA privind încălcarea,
de către intimata-reclamantă a prevederilor art. 32-33 raportat la
art. 40, art. 82 și art. 196 alin. (1) C. proc. civ., incidente în speță.
Astfel, reprezentantul
convențional Q. a precizat că societatea A. Marea Britanie este sucursală
a societății mamă din Germania, fără personalitate juridică
(neputând astfel angaja drepturi și obligații în nume propriu).
Față
de lipsa capacității procesuale, cerută în mod imperativ de art.
32 C. proc. civ., se poate concluziona cu ușurință că cererea
de chemare în judecată, formulată și depusă la Tribunalul București
de o entitate fără personalitate juridica, este nulă sau anulabilă,
după caz. Pe cale de consecința, și cererea de apel formulată
este nulă sau anulabilă, după caz.
Prevederile de
mai sus se coroborează cu dispozițiile art. 82 și art. 196 alin.
(1) C. proc. civ., cererile de chemare în judecată fiind și sub acest
aspect nule.
Totodată,
față de faptul că societatea mamă era societatea îndreptățită
legal să depună cererea de chemare în judecată (ca urmare a plății
despăgubirii de asigurare), recurenta se întreabă care a fost interesul
de a acționa al intimatei-reclamante inițiale din Marea Britanie, prevăzut
de art. 32 alin. (1) lit. d) și, respectiv, art. 33 teza 1 C. proc. civ. În
lipsa unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, cererile
de chemare în judecată sunt nule, conform art. 40 alin. (1) C. proc. civ.
În baza dispozițiilor
art. 453 C. proc. civ., recurenta solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor
de judecată efectuate în prezenta cauză.
II. Recursul declarat
de F. SRL:
Recurenta consideră
că instanța de apel, prin considerentele și dispozitivul deciziei
nr. 348/A din 06 martie 2015, a pronunțat o soluție greșită,
supusă cenzurii instanței de recurs, în sensul casării acesteia.
Precizează
faptul că nu contestă modul de soluționare al părții din
hotărârea de apel vizând așa-zisa invocare, de către instanța
de fond, din oficiu, a excepției lipsei calității de reprezentant.
Ceea ce însă
consideră recurenta că reprezintă o aplicare greșită a
legii procedurale și materiale este vizat de modul de apreciere al instanței
de apel în ceea ce privește calitatea de reprezentant convențional al
reclamantei A., precum și susținerile referitoare la modul de dovedire
al calității de reprezentant al entității care acordă mandatul.
În sensul primului
motiv de casare, arată recurenta, într-un mod lipsit de substanță
și fără o analiză în profunzime a elementelor referitoare la
speța dedusă judecății, instanța de apel analizează
pe doar două pagini - din decizia nr. 348 din 06 martie 2015 - împrejurările
referitoare la calitatea de reprezentant convențional pentru Q. SPARL și,
totodată, cu privire la modul de reprezentare și probare a calității
de reprezentant al entității fără personalitate juridică
(care deține calitatea de reclamantă la fondul cauzei).
Arată faptul
că volumul de înscrisuri aflat la dosar, precum și cel depus suplimentar
în faza apelului, impunea o analiză serioasă și atentă a întregii
documentații, astfel încât soluționarea în formatul succint ales de către
instanța de apel nu indică o astfel de soluționare și evaluare
a întregului material probator. Mai mult, analiza de suprafață a documentației
existente la dosarul cauzei este confirmată și de aspectele și motivările
cu caracter contradictoriu ale instanței de apel, care exced dispozițiile
cu caracter procedural și constituie al doilea motiv de casare.
În mod greșit
instanța de apel apreciază faptul că obligațiile prevăzute
la alin. (4) și (5) din art. 151 C. proc. civ., referitoare la dovedirea calității
de reprezentant a persoanei care acordă mandatul din partea entității
private către avocat, fiind subsecvente celor privind reprezentarea prin avocat,
nu ar avea aceeași relevanță, nefiind necesar a se analiza odată
ce la dosarul cauzei există delegația avocatului.
În realitate,
procedura civilă nu stabilește niciun criteriu de ierarhizare și
individualizare a aliniatelor existente în cadrul unei dispoziții de drept
procedural civil. Toate prevederile existente într-un dispozitiv legal au aceeași
valoare, cu excepția cazului în care chiar legiuitorul stabilește o ordine
de apreciere sau de interpretare progresivă a acestor prevederi. În consecință,
aprecierea instanței de apel potrivit căreia prevederile din art. 151
alin. (4) și (5) C. proc. civ. ar fi inaplicabile ca urmare a includerii acestor
dispoziții ulterior și succesiv prevederii privind prezentarea de către
avocat a delegației avocațiale exced cadrului legal și constituie
o aplicare/interpretare greșită a legii.
Instanța
de apel configurează concluzia excesivă că art. 151 C. proc. civ.
ar impune doar prezentarea de către avocat a delegației avocațiale
pentru a se considera că reprezentarea convențională a persoanei
de drept privat sau entității fără personalitate juridică
este legal întrunită. Consideră că, într-o procedură uzuală,
această concluzie ar putea fi susținută, însă în situația
contestării dreptului și/sau calității de reprezentant, prevederile
art. 151 alin. (2) C. proc. civ. nu mai sunt suficiente, iar instanța trebuie
să efectueze verificările necesare. Verificarea existenței sau nu
a calității de reprezentant pentru cel care acordă mandatul în numele
unei persoane de drept privat sau entități fără personalitate
juridică se realizează tocmai prin aplicarea alin. (4) și (5) din
art. 151 C. proc. civ. În acest sens, instanța de fond a făcut aceste
verificări și a constatat inexistența calității de reprezentant
în persoana mandantului care a încheiat contractul de asistență juridică
în baza căruia Q. a dobândit calitatea de reprezentant convențional.
Spre deosebire
de instanța de fond, instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor
alin. (4) și (5) din art. 151, considerându-le nerelevante și succesive
în raport cu prevederea alin. (2) din art. 151 C. proc. civ., anulând astfel hotărârea
instanței de fond.
Recurenta consideră
că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat în mod evident
norma procedurală, mai ales având în vedere faptul că legiuitorul nu a
stabilit o ordine de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale din
acest articol.
În egală
măsură, instanța de apel, examinând cauza doar din perspectiva dispozițiilor
art. 151 alin. (2) C. proc. civ., aplică în mod greșit prevederile legale,
câtă vreme obligația sa era aceea de a analiza speța dedusă
judecății sub aspectul întregii documentații și argumentații
prezentate de toate părțile implicate în litigiu, conform art. 22.
alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta apreciază
că au fost încălcate nu doar normele de drept material prevăzute
la art. 151 și art. 22 C. proc. civ., ci și acele prevederi legale care
impun instanței (indiferent de grad) să respecte egalitatea între părțile
procesuale și să asigure toate drepturile procesuale, inclusiv cel de
apărare, respectiv art. 8 și 13 C. proc. civ. Pronunțându-se în mod
formal și fără o analiză aprofundată a apărărilor
expuse de intimate (aspect evident prin lipsa oricăror referiri la aceste apărări),
instanța de apel a încălcat și normele internaționale în materia
relevantă, aspect care se circumscrie dispoziției art. 6 din Convenția
Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Cel de-al doilea
motiv de casare, arată recurenta, decurge în mod implicit din primul și
are în vedere o motivare contradictorie și chiar străină de natura
cauzei făcută de către instanța de apel.
Astfel, instanța
de apel insistă asupra faptului că prezentarea în instanța de judecată
doar a delegației avocațiale de către avocat constituie o dovadă
absolută a dreptului de reprezentare, nefiind necesară nicio altă
dovadă suplimentară. Mai mult, afirmă instanța de apel, efectuarea
de demersuri suplimentare în sensul verificării dreptului și certificării
legale și statutare a capacității persoanei care a acordat mandatul
de reprezentare pentru persoana de drept privat sau entitatea fără personalitate
juridica constituie „un abuz procesual", iar cel care contestă legitimitatea
mandatului „este obligat să producă proba". Mai afirmă instanța
că „simpla declarație a persoanei fizice, în sensul că deține
puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, este suficientă
pentru corecta investire a instanței".
Aceste considerații
sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanța de apel susține faptul
că a accepta apărările intimatelor din dosarul de apel (actuale recurente)
ar presupune că reprezentantul convențional să fie ținut a face
nu doar dovada propriului mandat, „ci și a mandatului (legal sau convențional)
deținut de persoana fizică ce agreează mandatul convențional".
Dincolo de faptul ca o atare posibilitate nu are cum sa fie exclusă, prezentarea
dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entității
fără personalitate juridica fiind permisă și chiar impusă
de dispoziția procedurală de la art. 151 alin. (4) și (5) C. proc.
civ., poate fi ușor remarcat caracterul confuz și contradictoriu existent
în motivarea instanței de apel.
De asemenea, impunerea
către contestatarii calității de reprezentant a semnatarului contractului
de asistență juridică din partea A. a indicării persoanei îndreptățite
să semneze și să acorde, în mod legal mandatul de reprezentare, reprezintă,
pe de o parte, o ignorare a principiului de drept potrivit căruia cel care
inițiază acțiunea în justiție trebuie să probeze pretențiile
sale, iar pe de altă parte, constituie o motivare lipsită de sens și
străină de natura pricinii, câtă vreme o atare obligație nu
poate fi impusă celorlalte părți procesuale de către instanță.
În aceeași
ordine de idei, a motivărilor de ordin contradictoriu sau străine de natura
pricinii, se înscriu și considerațiile instanței de apel potrivit
cărora este acceptabilă promovarea actualei acțiuni în pretenții
de o entitate fără personalitate juridică, aceasta acțiune de
regres fiind promovată de entitatea care a instrumentat dosarul de daună
și al cărui director nu este supus obligației de înregistrare în
registrele publice (ca și în cazul administratorilor). Mai susține instanța
de apel, revenind asupra considerațiile din aceeași pagină a considerentelor,
că, în acest caz, ar fi totuși aplicabile dispozițiile art. 151
alin. (5) C. proc. civ.: „în cazul acțiunii promovate de o entitate fără
personalitate juridica, dovada reprezentativității se va face conform
art. 151 alin. (5) C. proc. civ. prin actul (intern) care atestă dreptul de
reprezentare în justiție fără nicio legătură cu publicitatea
realizată prin registrul comerțului".
Ca urmare a utilizării
acestei motivări contradictorii și străine chiar de natura cazului
dedus judecații, recurenta consideră că sunt incidente prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Având în vedere
toate considerentele mai sus expuse, recurenta solicită admiterea prezentului
recurs, astfel cum a fost argumentat și demonstrat prin aspectele de fapt și
prevederile de drept mai sus invocate și casarea deciziei instanței de
apel. În consecință, solicită menținerea în integralitate a
dispozițiilor sentinței pronunțată de Tribunalul București,
ca temeinice, fundamentate și legale.
III. Recursul
declarat de SC C. SRL:
Recurenta solicită
admiterea recursului declarat, casarea în întregime a deciziei civile nr. 348/A
din 06 martie 2015, cu consecința menținerii sentinței nr. 2931
din 05 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București în prezenta
cauză, ca fiind legală și temeinică.
Recurenta solicită
casarea deciziei curții de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut
de pct. 8 al 488 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii atunci când
aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor
de drept material.
Motivarea instanței,
în susținerea soluției de admitere a apelului pronunțată, se
bazează pe un singur text de lege - art. 151 C. proc. civ., prevedere legală
pe care înțelege însă să o interpreteze în mod trunchiat, în afara
conținutului expres al textului legal, realizând, în consecință,
o vădită aplicare greșită a legii. Raportându-se în mod singular
la acest text de lege, instanța de apel trece cu vederea și nu analizează,
sub niciun aspect, atât documentele aflate la dosarul cauzei din faza fondului,
cele depuse de apelanta A. în faza apelului, cât și susținerile și
apărările formulate de toate intimatele din faza apelului.
Ignorând cu desăvârșire
orice susținere formulată de intimate și de intervenientul accesoriu
în fața instanței de judecată, fără nicio motivare sau
justificare și neluând în seamă probatoriul depus la dosar chiar de către
apelantă în susținerea apelului său, instanța de judecată,
în mod evident, a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., referitoare
la rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și dispozițiile
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora orice hotărâre
judecătorească trebuie să cuprindă: „(...) motivele de fapt
și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât
motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat
cererile părților".
Pe scurt, raționamentul
instanței de apel a pornit de la premiza că cererea de chemare în judecată
a fost introdusă prin mandatar avocat, fiind în consecință incidente
speței doar prevederile de la art. 151 alin. (2) C. proc. civ., referitoare
la anexarea la cererea introductivă a împuternicirii avocațiale prevăzută
de legea în domeniu.
În accepțiunea
vădit eronată a Curții de Apel București, orice persoană
fizică - terț față de societate sau un simplu angajat al societății,
de bună-credință sau nu, dar fără nicio o putere de reprezentare
a persoanei juridice acordată în mod valabil și public, poate angaja societatea
și poate acorda mandat de reprezentare în instanță, prin „simpla
declarație" pe care o face în fața unui avocat.
Interpretarea
instanței de judecată nu numai că este invalidată de prevederile
de drept societar, care stabilesc, atât la nivel local, cât și european, că
persoanele juridice își pot asuma în mod valabil obligațiile doar prin
persoana sau persoanele cu putere de reprezentare în relațiile cu terții,
dar este contrazisă în mod evident și de actele de la dosarul cauzei.
Nici măcar
apelanta nu a susținut în fața instanței de apel că mandatul
de reprezentare cuprins în împuternicirea avocațială din 16
septembrie 2013, emisă în baza contractului de asistență juridică
încheiat la 22 decembrie 2010, reprezintă un mandat acordat în mod valabil
și de o persoană având capacitatea legală în acest sens, ci însăși
apelanta a înțeles să depună la dosar documente suplimentare în încercarea
de a dovedi că, la data sesizării Tribunalului București, Q. ar fi
acționat în baza unui mandat valabil.
În consecință,
se constată că instanța de apel a ignorat toate documentele de la
dosar, chiar depuse de apelantă, alegând să facă o interpretare total
greșită a normelor de drept material referitoare la dovada calității
de reprezentant și la acordarea mandatului, trimițând simplist și
în afara contextului din speța dedusă judecății la art. 151
alin. (2) C. proc. civ., și susținând că orice persoană, fie
ea și terț, poate acorda în mod valabil un mandat de reprezentare prin
„simpla declarație" în acest sens.
De asemenea, susținerea,
de către instanță, a faptului că cei care contestă calitatea
de reprezentant a semnatarului contractului de asistență juridică
și a actului adițional la contract ar avea obligația de a indica
persoana îndreptățită să semneze și să acorde în mod
legal mandat de reprezentare, este lipsită nu doar de temei legal, dar reprezintă
și încălcarea principiului de drept conform căruia cel care inițiază
o acțiune în instanță trebuie să probeze pretențiile sale,
inclusiv prin dovada calității de reprezentant și prin acordarea
unui mandat în mod valabil de către societatea reclamantă, mandat ce reprezintă
intenția societății mandante.
Instanța,
în mod vădit aplică greșit normele de drept material în materie,
deoarece nulitatea constituie sancțiunea ce intervine în cazul neîndeplinirii
condițiilor de validitate la încheierea contractelor și reprezintă
mijlocul juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor
moravuri. Nulitatea unui act juridic, dacă este constatată de o instanță
de judecată, reprezintă aplicarea unei sancțiuni legale, nefiind
sub niciun aspect compatibilă cu abuzul de drept procesual.
Dimpotrivă,
societățile pârâte și-au îndeplinit cu bună-credință
toate obligațiile procesuale și și-au exercitat în aceeași manieră
și drepturile procesuale, susținerea cu argumente și probe a lipsei
de validitate a unui act juridic neputând avea, nici în fapt și nici în drept,
semnificația unui abuz de drept procesual, astfel cum este reglementată
această noțiune în C. proc. civ.
De asemenea, arată
recurenta, instanța de apel face o greșită aplicare a normelor de
drept material, precum și dovada clară a analizei de suprafață
a actelor de la dosarul cauzei, și cu privire la persoanele care pot sesiza
instanța de judecată, bineînțeles raportat la speța dedusă
judecății.
În acest sens,
în cuprinsul deciziei atacate, instanța face dovada confuziei majore cu privire
la, pe de o parte, situația de fapt dedusă judecății și
în raport de care trebuia formulată motivarea, iar pe de altă parte, cu
privire la conținutul textelor de lege invocate și a noțiunilor legale
folosite.
Astfel, instanța
face vorbire despre situația în care asigurătorul, printr-o sucursală
a sa, ar sesiza instanța de judecată, chiar dacă nu are personalitate
juridică, context în care nu ar putea face dovada mandatului prin extrasul
O.N.R.C. al conducătorului sucursalei.
Conform prevederilor
art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără
personalitate juridică ale societăților și se înregistrează,
înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din
județul în care vor funcționa. Dispozițiile art. 32 C. proc. civ.,
referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile stabilesc că
orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă
autorul (reclamantul) are capacitate procesuală în condițiile legii.
În consecință,
o sucursală, de asigurare sau nu, fiind lipsită de personalitate juridică,
nu poate sta în instanță, acest rol fiind în mod obligatoriu preluat de
societatea mamă, ce deține capacitatea și calitatea procesuale necesare.
Lipsite de temei
sunt și trimiterile făcute la dispozițiile art. 151 alin. (5) C.
proc. civ., aplicabile într-o astfel de situație în opinia instanței,
prevederi care nu sunt aplicabile speței, fiind în fapt vorba despre asociațiile,
fundațiile și celelalte entități fără personalitate
juridică înființate conform unor legi speciale.
Confuzia instanței
cu privire la cadrul legal aplicabil speței rezultă nu numai din cele
de mai sus și prin aplicarea greșită a normelor invocate, ci și
prin aceea că nu analizează și nu reține nicăieri în cuprinsul
deciziei caracterul și poziția reclamantei, în raport de actele de care
însăși reclamanta înțelege să se folosească în cauză.
În mod evident,
instanța de apel nu a analizat documentele relevante referitoare la diversele
forme de organizare ale societății A., lipsa de concordanță
și elementele contradictorii, context în care trimiterea la sucursală
pe care o face instanța constituie o aplicare greșită a normelor
de drept material.
Analizând recursurile
prin prisma criticilor formulate, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate,
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea
sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Cu privire la
criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C. proc. civ., ce se regăsește în toate cele trei recursuri, Curtea
va constata că instanța de apel a făcut o greșită interpretare
și aplicare a normelor de drept material și procesual incidente în speță,
atât în ceea ce privește calitatea de reprezentant convențional al reclamantei
a
Q.
SPARL,
cât și în ceea ce privește reprezentarea și dovada calității
de reprezentant al societății intimate reclamante care a acordat mandatul
societății A. U.K.
Astfel, instanța
de apel a reținut că, în mod incontestabil, cererea de chemare în judecată
s-a făcut prin mandatar, mandatarul cererii fiind titularul dreptului pretins
lezat, motiv pentru care s-a considerat că au fost respectate cerințele
art. 151 alin. (2) C. proc. civ.
Totodată
instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 151 alin. (4) C.
proc. civ. succed celor privind dovada calității de reprezentant convențional
și nu se observă nici un motiv ca, în cazul persoanelor juridice, reprezentantul
convențional să fie ținut a face nu doar dovada propriului mandat,
ci și a mandatului (legal sau convențional) deținut de persoana fizică
ce agreează mandatul convențional.
Pe cale de consecință,
instanța de apel a apreciat ca fiind legală și suficientă prezentarea
împuternicii avocațiale ca dovadă a reprezentării convenționale
a entității fără personalitate juridică.
Contrar celor
reținute de instanța de apel, simpla exhibare a împuternicii avocațiale
nu este suficientă în contextul invocării lipsei dovezii calității
de reprezentant.
Aprecierea instanței
de apel, potrivit căreia dispozițiile alin. (4) și (5) ale art. 151
C. proc. civ. ar fi inaplicabile pe motiv că sunt prevăzute în textul
legal după cele referitoare la obligația prezentării împuternicirii
avocațiale este eronată și nesusținută de argumente de
ordin legal.
Textul art. 151
C. proc. civ. specifică în concret actele ce fac proba reprezentării și
care trebuie anexate la dosar, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt anexate
la dosar, instanța amânând cauza și punând în vedere părții
reprezentate să facă dovada calității de reprezentant al semnatarului
cererii sau să declare dacă își însușește sau nu cererea
până la termenul de judecată acordat în acest scop, sub sancțiunea
anulării acesteia, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant,
în temeiul art. 82 alin. (1) C. proc. civ.
În speță,
având în vedere că s-au contestat atât calitatea reprezentantului convențional,
cât și calitatea semnatarului contractului de asistență juridică,
devin aplicabile, pe lângă prevederile art. 151 alin. (2) și prevederile
alin. (4) și (5) ale aceluiași articol.
Examinând excepția
menționată doar din perspectiva dispozițiilor alin. (2) al art. 151
C. proc. civ., instanța de apel a încălcat norma procedurală, în
condițiile în care legiuitorul nu a stabilit o ordine de aplicare și interpretare
a dispozițiilor cuprinse în textul legal, instanța având obligația
de a analiza speța din perspectiva tuturor argumentelor și dovezilor prezentate
de părți, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și în contextul
contestării dreptului de reprezentare în persoana mandatarului care a încheiat
contractul de asistență pe baza căruia
Q.
SPARL a dobândit
calitatea de reprezentant convențional.
Instanța
de apel a acordat caracterul de dovadă suficientă și absolută
a dreptului de reprezentare împuternicii avocațiale, omițând împrejurarea
că aceasta trebuie să aibă la bază contractul de asistență
juridică. Prevederile art. 131 din Statutul Profesiei de Avocat trebuie examinate
prin raportare la art. 113, și 127 din același act normativ, din cuprinsul
cărora rezultă că împuternicirea avocațială reprezintă
doar „forma exterioară” a mandatului acordat de către un client avocatului,
în speță de intimata A. U.K. către societatea de avocați
Q.
SPARL.
Mai mult, instanța
de apel, a considerat, fără suport legal, că efectuarea de demersuri
suplimentare în sensul verificării dreptului și certificării legale
și statutare a capacității persoanei care a acordat mandatul de reprezentare
pentru persoane de drept private sau entitatea fără personalitate juridică
constituie „un abuz de drept procesual”, iar cel ce contestă legitimitatea
mandatului „este obligat să producă probe”.
Se reține,
totodată, eronat că simpla declarație a persoanei fizice în sensul
că deține puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată
de avocat, este suficientă pentru
corecta învestire a instanței.
Aceste considerații
sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanța de apel apreciază că
a accepta apărările intimatelor pârâte ar presupune ca reprezentantul
convențional să fie ținut să facă nu doar dovada propriului
mandat, „ci și a mandatului, legal sau convențional, deținut de persoana
fizică ce agreează mandatul”.
Dincolo de faptul
că o atare posibilitate nu are cum să fie exclusă, prezentarea dovezilor
privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entității
fără personalitate juridică fiind nu numai permisă, ci chiar
impusă de dispoziția procedurală din art. 151 alin. (4) și
(5) C. proc. civ.
Curtea va constata
ca fiind întemeiate și criticile recurenților referitoare la neexaminarea
de către instanța de apel a susținerilor intimaților (recurenții
în actuala fază procesuală) referitoare la încălcarea prevederilor
art. 32 rap. la art. 40, 82 și 196 C. proc. civ., respectiv neregularitățile
vizând mandatul încredințat societății
Q.
SPARL prin contractul
de asistență juridică încheiat la 22 decembrie 2010, cât și
împuternicirea din 16 septembrie 2013.
Se va constata
astfel și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488
pct. 6 C. proc. civ.
Reținând
că depunerea împuternicirii avocațiale este suficientă pentru dovedirea
calității reprezentantului convențional al reclamantului, instanța
de apel nu a mai analizat neregulile invocate de pârâți în ceea ce privește
mandatul acordat SC
Q.
SPARL, în condițiile în care s-a contestat
nu numai calitatea de reprezentant, ci și calitatea semnatarului contractului
de asistență juridică din partea A. Marea Britanie, ce ar fi stat
la baza formulării cererii de chemare în judecată și emiterii împuternicii
avocațiale.
În acest sens
se va reține că pentru aceste considerente se impune casarea deciziei
recurate, urmând ca în rejudecare instanța de apel să verifice în ce măsură
au fost respectate prevederile art. 209, 218, 1295 și 1296 C. civ., cu privire
la calitatea semnatarului mandatului, respectiv dacă acesta a fost acordat
de o persoană juridică cu capacitate de exercițiu, care a acționat
prin organele sale de administrare, în limitele puterilor conferite.
Curtea va constata
că simpla declarație a unei persoane în sensul că deține putere
de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, nu este suficientă
pentru corecta învestire a instanței de judecată.
Se impune, astfel,
ca în rejudecare să se verifice dacă semnatarul contractului de asistență
juridică, R. putea acorda mandat în mod valabil, conform prevederilor legale
în materia reprezentării.
În acest sens
se va reține că actele depuse la dosar de apelanta–reclamantă sunt
contradictorii în ceea ce privește datele de identificare ale societății
A. din Germania, despre care se pretinde că ar fi ratificat contractul de asistență
juridică și cererea de chemare în judecată prin actul adițional
nr. 1 din 19 mai 2014 la contractul de asistență semnat între A. SE și
Q.
SPARL,
act încheiat în timpul litigiului.
Se impune ca instanța
de apel, în rejudecare, să lămurească raporturile dintre Societatea
A. din Germania și cea din Marea Britanie, despre care s-a precizat că
este o sucursală a celei din Germania, respectiv să stabilească dacă
semnatarii actului adițional la contractul de asistență juridică,
S. și
T.
puteau să-și asume drepturi și obligații în numele societății
din Marea Britanie, reclamanta din proces, în vederea încheierii valabile a actului
confirmativ.
Totodată,
având în vedere că reclamanta
A. este o societate comercială sau sucursală
engleză, iar din documentele depuse la dosar rezultă că la 17
noiembrie 2009 a fost încheiată polița de asigurare, invocată ca
temei al acțiunii în regres a asiguratorului, poliță semnată
de A. AG, societate comercială germană, se va verifica în ce măsură
actul adițional din 19 mai 2014 semnat de o societate europeană, A. SE,
produce efecte în mod valabil.
Se impune să
se stabilească dacă, în condițiile invocării lipsei dovezii
calității de reprezentant în fața primei instanțe, aceasta putea
fi complinită și ulterior momentului încheierii dezbaterilor la instanța
de fond, care a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa acestei
dovezi, conform art. 82 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru toate aceste
considerente, apreciind ca fiind întemeiate motivele de recurs prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile
și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată cu trimitere
spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursurile declarate
de recurenții P. SA (fosta E. SA), F. SRL și SC C. SRL împotriva deciziei
nr. 348/A din data de 06 martie 2015 a Curții de Apel București, secția
a V-a civilă.
Casează decizia
recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe
de apel.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 24 mai 2016.