ÎCCJ, decizie (scj.ro #133337)

Cerere de chemare în judecată formulată de o persoană juridică de drept privat prin mandatar. Dovada calității de reprezentant al reclamantului și dovada calității de reprezentant convențional.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Actele de procedură.

Index alfabetic :

mandat de reprezentare

-reprezentant convențional

-contract de asistență juridică

NCPC, art. 151

În contextul invocării lipsei dovezii calității de reprezentant, simpla exhibare a împuternicirii avocațiale nu este suficientă. Textul art.151 C.proc.civ. specifică în concret actele ce fac proba reprezentării și care trebuie anexate la dosar, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt anexate la dosar, instanța amânând cauza și punând în vedere părții reprezentate să facă dovada calității de reprezentant al semnatarului cererii sau să declare dacă își însușește sau nu cererea până la termenul de judecată acordat în acest scop, sub sancțiunea anulării acesteia, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, în temeiul art.82 alin.(1) C.proc.civ.

În condițiile în care a fost contestată atât calitatea reprezentantului convențional, cât și calitatea mandatarului reclamantei, semnatar al contractului de asistență juridică, devin aplicabile, pe lângă prevederile art.151 alin.(2) C.proc.civ. și prevederile alin.(4) și (5) ale aceluiași articol, în acest caz, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entității fără personalitate juridică fiind impusă chiar de aceste din urmă dispoziții procedurale.

Secția I civilă, decizia nr. 1146 din 24 mai 2016

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SRL,  SC D. SRL, SC E. SA și  SC F. SRL, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 612.274,11 euro, reprezentând indemnizația de asigurare achitată de către reclamantă către SC G. SRL, ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de 16.09.2010, în cadrul Galeriilor Comerciale G., dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării integrale a debitului pretins, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr.1340 din data de 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art.554 alin. (1) C.proc.civ., privind pe reclamanta A. și pe pârâtele SC B. SA și SC C. SRL în favoarea Curții Comerciale de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României. A fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL. A fost disjunsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL, inclusiv a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SRL în contradictoriu cu SC H. SRL, SC K. SRL, SC D. SRL, SC B. SA, SC G. SRL, SC Q. SRL, SC L. SRL și Inspectoratul pentru Situații de Urgență  al Municipiului București și s-a dispus formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 10.04.2014.

La termenul din data de 22.05.2014, tribunalul a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de către SC C. SRL și a dispus formarea unui nou dosar.

La același termen de judecată, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

Prin sentința nr. 2931 din 05.06.2014, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei, a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. și pe pârâtele SC D. SRL, SC E. SA și SC F. SRL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta E. SA în contradictoriu cu SC M. SA și SC M. SA - Sucursala Cluj Napoca, ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta la plata către pârâta E. SA a sumei de 9.087,42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr.348/A din data de 06.03.2015 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2931/2014, pronunțată de Tribunalul București. A fost anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei nr.348/A/2015 a Curții de Apel București au declarat recurs E. SA, F. SRL și SC C. SRL.

I. Recursul declarat de E. SA:

Recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei pronunțată de către Curtea de Apel București și, pe cale de consecință, trimiterea dosarului instanței de apel în vederea rejudecării cauzei, pentru a se ține cont de toate elementele necesare unei judecări corecte (în vederea menținerii, ca temeinice și legale a hotărârii instanței de fond).

În baza prevederilor art. 453 C.proc.civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata efectuate în prezenta cauza.

Recurenta a arătat faptul că decizia nr. 348/A/2015 a fost pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural, motivele reținute în considerentele hotărârii fiind contradictorii și lipsite de fundament. A solicitat să se aibă în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Cu privire la argumentele ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8  C.proc.civ., recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii materiale și procedurale incidentă în speță, apreciind în mod incorect atât cu privire la calitatea de reprezentant convențional al reclamantei A. – X. SPARL, cât și cu privire la reprezentarea și dovedirea calității de reprezentant al societății intimate-reclamante care a acordat mandatul societății A.

Deși instanța de apel a reținut că: „...față de solicitarea de administrare a probei cu înscrisurile depuse la dosar în apel, urmează a o încuviința, urmând ca pertinența probatorie a fiecărui înscris în parte să fie apreciată la deliberare", în concret, analiza efectuată a fost una superficială, fără a fi luat în considerare întregul material probator existent la dosarul cauzei și fără o aplicare corectă a normelor de drept, aspecte ce pot fi observate cu ușurință din motivarea hotărârii recurate.

Recurenta a arătat faptul că nu poate fi de acord cu cele reținute de către instanța de apel, aceasta făcând o serie de aprecieri cu privire la modul de reprezentare al entităților fără personalitate juridică, fără o analiză serioasă, fără o aprofundare a înscrisurilor depuse la dosar, cu o interpretare a prevederilor legale lipsită de fundament și fără vreo raportare la legislația aplicabilă (română sau străină). Mai mult, fără a avea vreun fundament juridic, instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute în art. 151 alin. (4) și (5) C.proc.civ., motivând în mod greșit că acestea n-ar fi relevante în cauză și apreciind că „...dovada calității de reprezentant ... se rezumă la verificarea existenței unei singure din cele prevăzute de art. 151 C.proc.civ. nefiind permisă verificarea cumulativă”.

Instanța de apel apreciază ca fiind legală și suficientă prezentarea împuternicii avocațiale, depusă la dosar de către X., ca dovadă a reprezentării convenționale a entității fără personalitate juridică.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, recurenta arată faptul că legiuitorul nu a stabilit vreo ordine de aplicare și interpretare a prevederilor art. 151 C.proc.civ., astfel încât să permită instanței de apel să ignore aceste prevederi sau să le interpreteze în sensul de mai sus. Aprecierea instanței de apel, potrivit căreia prevederile alin. (4) și (5) ale art. 151 C.proc.civ. ar fi inaplicabile doar pentru motivul că sunt ulterioare și succesive celor cu privire la prezentarea împuternicirii avocațiale, exced cadrului legal și reprezintă o aplicare / interpretare greșită a legii. Mai mult, în situația în care părțile din dosar au contestat atât calitatea reprezentantului convențional, cât și calitatea semnatarului contractului de asistență juridică, prevederile art. 151 alin. (4) și (5) devin obligatoriu de aplicat pe lângă cele prevăzute la art. 151 alin. (2) C.pr.civ.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă nici calitatea și nici mandatul

persoanelor care au semnat contractul de asistență juridică din 10.01.2011 și actul adițional nr. 1 la contractul de asistență, legătura dintre societatea mamă din Germania și sucursala din Marea Britanie, care a semnat cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecință, apreciază că nici până la acest moment nu rezultă că mandatul acordat societății X. SPARL de a reprezenta intimata-reclamantă A. în instanță ar fi un mandat valabil.

Fără ca instanța de apel să facă vreo referire la apărările formulate de societatea-recurentă și fără să motiveze într-un fel cele constatate, curtea de apel a apreciat că au fost respectate cerințele art. 151 alin. (2) C.proc.civ. În lipsa unor argumente temeinice și legale ce ar fi fost bine să fie avute în vedere la soluționarea cauzei de către instanța de apel, recurenta consideră că au fost încălcate normele de drept material prevăzute la art. 151 C.proc.civ., art. 8 și art. 13 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a arătat următoarele:

Din cuprinsul sumarei motivări a deciziei nr. 348/A/2015, pronunțată de către Curtea de Apel București rezultă că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Recurenta apreciază că cele reținute de către instanța de apel contravin atât prevederilor art. 151 alin. (4) și (5) C.proc.civ., cât și principiului de drept potrivit căruia cel care formulează o cerere de chemare în judecată este dator a proba pretențiile sale.

Astfel, documentul justificativ necesar dovezii reprezentativității entității fără personalitate juridică, amintit de către instanța de apel sub denumirea de „act intern", este în realitate o copie legalizată a extrasului din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiție, dovada existenței unui asemenea document nefiind depusă la dosarul cauzei. În plus, față de principiul dovedirii afirmațiilor care revine intimatei-reclamante, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a apreciat că intimaților-pârâți le revine această obligație, situație cu care recurenta nu poate fi de acord, o asemenea apreciere nefiind justificată din punct de vedere legal.

Totodată, arată faptul că instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă ar fi o sucursală fără personalitate juridică, înregistrată în România, fără să existe vreo dovadă în acest sens depusă la dosarul cauzei și fără ca instanța de apel să menționeze vreun argument ce a stat la baza acestei aprecieri.

Caracterul confuz și contradictoriu al celor reținute de către instanța de apel rezultă din motivarea hotărârii și a afirmațiilor acesteia care, din cauza unei analize defectuoase, susține pe aceeași pagină a hotărârii și pentru aceeași situație de fapt atât lipsa necesitații examinării prevederilor succesive alin. (2) ale art. 151 C.pr.civ., cât și faptul că, în virtutea prevederilor art. 151 alin. (5) C.pr.civ. n-ar fi necesară prezentarea vreunei dovezi pentru semnarea contractului de asistență juridică, ca apoi să susțină că dovada calității de reprezentant se rezumă doar la verificarea unei singure situații prevăzute de art. 151 C.pr.civ., „nefiind permisă verificarea cumulativă".

Nu în ultimul rând, arată recurenta, instanța de apel a ignorat să analizeze/ motiveze în vreun fel aspectele învederate și de către E. SA privind încălcarea, de către intimata-reclamantă a prevederilor art. 32-33 raportat la art. 40, art. 82 și art. 196 (l) C.proc.civ., incidente în speță.

Astfel, reprezentantul convențional X. a precizat că societatea A. Marea Britanie este sucursală a societății mamă din Germania, fără personalitate juridică (neputând astfel angaja

drepturi și obligații în nume propriu).

Față de lipsa capacității procesuale, cerută în mod imperativ de art. 32 C.proc.civ., se poate concluziona cu ușurință că cererea de chemare în judecată, formulată și depusă la Tribunalul București de o entitate fără personalitate juridică, este nulă sau anulabilă, după caz. Pe cale de consecință, și cererea de apel formulată este nulă sau anulabilă, după caz.

Prevederile de mai sus se coroborează cu dispozițiile art. 82 și art. 196 alin. (1) C.proc.civ., cererile de chemare în judecată fiind și sub acest aspect nule.

Totodată, față de faptul că societatea mamă era societatea îndreptățită legal să depună cererea de chemare în judecată (ca urmare a plății despăgubirii de asigurare), recurenta se întreabă care a fost interesul de a acționa al intimatei-reclamante inițiale din Marea Britanie, prevăzut de art. 32 alin. (1) pct. d) și, respectiv, art. 33 teza I C.pr.civ. În lipsa unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, cererile de chemare în judecată sunt nule, conform art. 40 alin. (1) C.pr.civ.

În baza dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., recurenta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

II. Recursul declarat de F. SRL:

Recurenta consideră că instanța de apel, prin considerentele și dispozitivul deciziei nr. 348/A/2015, a pronunțat o soluție greșită, supusă cenzurii instanței de recurs, în sensul casării acesteia.

Precizează faptul că nu contestă modul de soluționare al părții din hotărârea de apel vizând așa-zisa invocare, de către instanța de fond, din oficiu, a excepției lipsei calității de reprezentant.

Ceea ce însă consideră recurenta că reprezintă o aplicare greșită a legii procedurale și materiale este vizat de modul de apreciere al instanței de apel în ceea ce privește calitatea de reprezentant convențional al reclamantei, precum și susținerile referitoare la modul de dovedire al calității de reprezentant al entității care acordă mandatul.

În sensul primului motiv de casare, arată recurenta, într-un mod lipsit de substanță și fără o analiză în profunzime a elementelor referitoare la speța dedusă judecății, instanța de apel analizează pe doar două pagini împrejurările referitoare la calitatea de reprezentant convențional pentru X. S.P.A.R.L. și, totodată, cu privire la modul de reprezentare și probare a calității de reprezentant al entității fără personalitate juridică (care deține calitatea de reclamantă la fondul cauzei).

Arată faptul că volumul de înscrisuri aflat la dosar, precum și cel depus suplimentar în faza apelului, impunea o analiză serioasă și atentă a întregii documentații, astfel încât soluționarea în formatul succint ales de către instanța de apel nu indică o astfel de soluționare și evaluare a întregului material probator. Mai mult, analiza de suprafață a documentației existente la dosarul cauzei este confirmată și de aspectele și motivările cu caracter contradictoriu ale instanței de apel, care exced dispozițiile cu caracter procedural și constituie al doilea motiv de casare.

În mod greșit instanța de apel apreciază faptul că obligațiile prevăzute la alin. (4) și (5) din art. 151 C.proc.civ., referitoare la dovedirea calității de reprezentant a persoanei care acordă mandatul din partea entității private către avocat, fiind subsecvente celor privind reprezentarea prin avocat, nu ar avea aceeași relevanță, nefiind necesar a se analiza o dată ce la dosarul cauzei există delegația avocatului.

În realitate, procedura civilă nu stabilește niciun criteriu de ierarhizare și individualizare a aliniatelor existente în cadrul unei dispoziții de drept procedural civil. Toate prevederile existente într-un dispozitiv legal au aceeași valoare, cu excepția cazului în care chiar legiuitorul stabilește o ordine de apreciere sau de interpretare progresivă a acestor prevederi. În consecință, aprecierea instanței de apel potrivit căreia prevederile din art. 151 alin. (4) și (5) C.proc.civ. ar fi inaplicabile ca urmare a includerii acestor dispoziții ulterior și succesiv prevederii privind prezentarea de către avocat a delegației avocațiale, exced cadrului legal și constituie o aplicare/interpretare greșită a legii.

Instanța de apel configurează concluzia excesivă că art. 151 C.proc.civ. ar impune doar prezentarea de către avocat a delegației avocațiale pentru a se considera că reprezentarea convențională a persoanei de drept privat sau entității fără personalitate juridică este legal întrunită. Consideră că, într-o procedură uzuală, această concluzie ar putea fi susținută, însă în situația contestării dreptului și/sau calității de reprezentant, prevederile art. 151 alin. (2) C.proc.civ. nu mai sunt suficiente, iar instanța trebuie să efectueze verificările necesare. Verificarea existenței sau nu a calității de reprezentant pentru cel care acordă mandatul în numele unei persoane de drept privat sau entități fără personalitate juridică se realizează tocmai prin aplicarea alin. (4) și (5) din art. 151 C.proc.civ. În acest sens, instanța de fond a făcut aceste verificări și a constatat inexistența calității de reprezentant în persoana mandantului care a încheiat contractul de asistență juridică în baza căruia X. a dobândit calitatea de reprezentant convențional.

Spre deosebire de instanța de fond, instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor alin. (4) și (5) din art. 151, considerându-le nerelevante și succesive în raport cu prevederea alin. (2) din art. 151 C.proc.civ., anulând astfel hotărârea instanței de fond.

Recurenta consideră că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat în mod evident norma procedurală, mai ales având în vedere faptul că legiuitorul nu a stabilit o ordine de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale din acest articol.

În egală măsură, instanța de apel, examinând cauza doar din perspectiva dispozițiilor art.

151 alin. (2) C.proc.civ., aplică în mod greșit prevederile legale, câtă vreme obligația sa era aceea de a analiza speța dedusă judecății sub aspectul întregii documentații și argumentații prezentate de toate părțile implicate în litigiu, conform art. 22. alin. (2) C.proc.civ.

Recurenta apreciază că au fost încălcate nu doar normele de drept material prevăzute la art. 151 și art.22 C.proc.civ., ci și acele prevederi legale care impun instanței (indiferent de grad) să respecte egalitatea între părțile procesuale și să asigure toate drepturile procesuale, inclusiv cel de apărare, respectiv art. 8 și 13 C.proc.civ. Pronunțându-se în mod formal și fără o analiză aprofundată a apărărilor expuse de intimate (aspect evident prin lipsa oricăror referiri la aceste apărări), instanța de apel a încălcat și normele internaționale în materia relevantă, aspect care se circumscrie dispoziției art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Cel de-al doilea motiv de casare, arată recurenta, decurge în mod implicit din primul și are în vedere o motivare contradictorie și chiar străină de natura cauzei făcută de către instanța de apel.

Astfel, instanța de apel insistă asupra faptului că prezentarea în instanța de judecată doar a delegației avocațiale de către avocat constituie o dovadă absolută a dreptului de reprezentare, nefiind necesară nicio altă dovadă suplimentară. Mai mult, afirmă instanța de apel, efectuarea de demersuri suplimentare în sensul verificării dreptului și certificării legale și statutare a capacității persoanei care a acordat mandatul de reprezentare pentru persoana de drept privat sau entitatea fără personalitate juridică constituie "un abuz procesual", iar cel care contestă legitimitatea mandatului "este obligat să producă proba". Mai afirmă instanța că „simpla declarație a persoanei fizice, în sensul că deține puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, este suficientă pentru corecta învestire a instanței".

Aceste considerații sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanța de apel susține faptul că a accepta apărările intimatelor din dosarul de apel (actuale recurente) ar presupune că reprezentantul convențional să fie ținut a face nu doar dovada propriului mandat, "ci și a mandatului (legal sau convențional) deținut de persoana fizică ce agreează mandatul convențional". Dincolo de faptul că o atare posibilitate nu are cum să fie exclusă, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entității fără personalitate juridică fiind permisă și chiar impusă de dispoziția procedurală de la art. 151 alin. (4) și (5) C.proc.civ., poate fi ușor remarcat caracterul confuz și contradictoriu existent în motivarea instanței de apel.

De asemenea, impunerea către contestatarii calității de reprezentant a semnatarului contractului de asistență juridică din partea A. a indicării persoanei îndreptățite să semneze și să acorde, în mod legal mandatul de reprezentare, reprezintă, pe de o parte, o ignorare a principiului de drept potrivit căruia cel care inițiază acțiunea în justiție trebuie să probeze pretențiile sale, iar pe de altă parte, constituie o motivare lipsită de sens și străină de natura pricinii, câtă vreme o atare obligație nu poate fi impusă celorlalte părți procesuale de către instanță.

În aceeași ordine de idei, a motivărilor de ordin contradictoriu sau străine de natura pricinii, se înscriu și considerațiile instanței de apel potrivit cărora este acceptabilă promovarea actualei acțiuni în pretenții de o entitate fără personalitate juridică, aceasta acțiune de regres fiind promovată de entitatea care a instrumentat dosarul de daună și al cărui director nu este supus obligației de înregistrare în registrele publice (ca și în cazul administratorilor). Mai susține instanța de apel, revenind asupra considerațiilor din aceeași pagină a considerentelor, că, în acest caz, ar fi totuși aplicabile dispozițiile art. 151 alin. (5) C.proc.civ.: "în cazul acțiunii promovate de o entitate fără personalitate juridică, dovada reprezentativității se va face conform art. 151 alin. 5 C.proc.civ. prin actul (intern) care atestă dreptul de reprezentare în justiție fără nicio legătură cu publicitatea realizată prin registrul comerțului".

Ca urmare a utilizării acestei motivări contradictorii și străine chiar de natura cazului dedus judecății, recurenta consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse, recurenta a solicitat admiterea prezentului recurs, astfel cum a fost argumentat și demonstrat prin aspectele de fapt și prevederile de drept mai sus invocate și casarea deciziei instanței de apel. În consecință, a solicitat menținerea în integralitate a dispozițiilor sentinței pronunțată de Tribunalul București, ca temeinice și legale.

III. Recursul declarat de SC C. SRL:

Recurenta a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în întregime a deciziei civile nr. 348/A/2015, cu consecința menținerii sentinței nr.2931/2014, pronunțată de Tribunalul București în prezenta cauză, ca fiind legală și temeinică.

Recurenta a solicitat casarea deciziei curții de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al 488 C.proc.civ., referitor la casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivarea instanței, în susținerea soluției de admitere a apelului pronunțată, se bazează pe un singur text de lege - art. 151 C.proc.civ. -, prevedere legală pe care înțelege însă să o interpreteze în mod trunchiat, în afara conținutului expres al textului legal, realizând, în consecință, o vădită aplicare greșită a legii. Raportându-se în mod singular la acest text de lege, instanța de apel trece cu vederea și nu analizează, sub niciun aspect, atât documentele aflate la dosarul cauzei din faza fondului, cele depuse de apelanta A. în faza apelului, cât și susținerile și apărările formulate de toate intimatele din faza apelului.

Ignorând cu desăvârșire orice susținere formulată de intimate și de intervenientul accesoriu în fața instanței de judecată, fără nicio motivare sau justificare și neluând în seamă probatoriul depus la dosar chiar de către apelantă în susținerea apelului său, instanța de judecată, în mod evident, a încălcat prevederile art.22 alin.(2) C.proc.civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și dispozițiile art.425 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., conform cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă: "(....) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Pe scurt, raționamentul instanței de apel a pornit de la premiza că cererea de chemare în judecată a fost introdusă prin mandatar avocat, fiind în consecință incidente speței doar prevederile de la art.151 alin.(2) C.proc.civ., referitoare la anexarea la cererea introductivă a împuternicirii avocațiale prevăzută de legea în domeniu.

În accepțiunea vădit eronată a Curții de Apel București, orice persoană fizică - terț față de societate sau un simplu angajat al societății, de bună-credință sau nu, dar fără nicio o putere de reprezentare a persoanei juridice acordată în mod valabil și public, poate angaja societatea și poate acorda mandat de reprezentare în instanță, prin "simpla declarație" pe care o face în fața unui avocat.

Interpretarea instanței de judecată nu numai că este invalidată de prevederile de drept societar, care stabilesc, atât la nivel local, cât și european, că persoanele juridice își pot asuma în mod valabil obligațiile doar prin persoana sau persoanele cu putere de reprezentare în relațiile cu terții, dar este contrazisă în mod evident și de actele de la dosarul cauzei.

Nici măcar apelanta nu a susținut în fața instanței de apel că mandatul de reprezentare cuprins în împuternicirea avocațială din 16.09.2013, emisă în baza contractului de asistență juridică încheiat la 22.12.2010, reprezintă un mandat acordat în mod valabil și de o persoană având capacitatea legală în acest sens, ci însăși apelanta a înțeles să depună la dosar documente suplimentare în încercarea de a dovedi că, la data sesizării Tribunalului București, X. ar fi acționat în baza unui mandat valabil.

În consecință, se constată că instanța de apel a ignorat toate documentele de la dosar, chiar

depuse de apelantă, alegând să facă o interpretare total greșită a normelor de drept material referitoare la dovada calității de reprezentant și la acordarea mandatului, trimițând simplist și în afara contextului din speța dedusă judecății la art.151 alin.(2) C.proc.civ., și susținând că orice persoană, fie ea și terț, poate acorda în mod valabil un mandat de reprezentare prin "simpla declarație" în acest sens.

De asemenea, susținerea, de către instanță, a faptului că cei care contestă calitatea de reprezentant a semnatarului contractului de asistență juridică și a actului adițional la contract ar avea obligația de a indica persoana îndreptățită să semneze și să acorde în mod legal mandat de reprezentare, este lipsită nu doar de temei legal, dar reprezintă și încălcarea principiului de drept conform căruia cel care inițiază o acțiune în instanță trebuie să probeze pretențiile sale, inclusiv prin dovada calității de reprezentant și prin acordarea unui mandat în mod valabil de către societatea reclamantă, mandat ce reprezintă intenția societății mandante.

Instanța, în mod vădit aplică greșit normele de drept material în materie, deoarece nulitatea

constituie sancțiunea ce intervine în cazul neîndeplinirii condițiilor de validitate la încheierea contractelor și reprezintă mijlocul juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri. Nulitatea unui act juridic, dacă este constatată de o instanță de judecată, reprezintă aplicarea unei sancțiuni legale, nefiind sub niciun aspect compatibilă cu abuzul de drept procesual.

Dimpotrivă, societățile pârâte și-au îndeplinit cu bună-credință toate obligațiile procesuale și și-au exercitat în aceeași manieră și drepturile procesuale, susținerea cu argumente și probe a lipsei de validitate a unui act juridic neputând avea, nici în fapt și nici în drept, semnificația unui abuz de drept procesual, astfel cum este reglementată această noțiune în Codul de procedură civilă.

De asemenea, arată recurenta, instanța de apel face o greșită aplicare a normelor de drept material, precum și dovada clară a analizei de suprafață a actelor de la dosarul cauzei, și cu privire la persoanele care pot sesiza instanța de judecată, bineînțeles raportat la speța dedusă judecății.

În acest sens, în cuprinsul deciziei atacate, instanța face dovada confuziei majore cu privire la, pe de o parte, situația de fapt dedusă judecății și în raport de care trebuia formulată motivarea, iar pe de altă parte, cu privire la conținutul textelor de lege invocate și a noțiunilor legale folosite.

Astfel, instanța face vorbire despre situația în care asigurătorul, printr-o sucursală a sa, ar sesiza instanța de judecată, chiar dacă nu are personalitate juridică, context în care nu ar putea face dovada mandatului prin extrasul ONRC al conducătorului sucursalei.

Conform prevederilor art.43 alin.(1) din Legea nr.31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa. Dispozițiile art.32 C.proc.civ., referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile stabilesc că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul (reclamantul) are capacitate procesuală în condițiile legii.

În consecință, o sucursală, fiind lipsită de personalitate juridică, nu poate sta în instanță, acest rol fiind în mod obligatoriu preluat de societatea mamă, ce deține capacitatea și calitatea procesuale necesare.

Lipsite de temei sunt și trimiterile făcute la dispozițiile art.151 alin.(5) C.proc.civ., aplicabile într-o astfel de situație în opinia instanței, prevederi care nu sunt aplicabile speței, fiind în fapt vorba despre asociațiile, fundațiile și celelalte entități fără personalitate juridică înființate conform unor legi speciale.

Confuzia instanței cu privire la cadrul legal aplicabil speței rezultă nu numai din cele de mai sus și prin aplicarea greșită a normelor invocate, ci și prin aceea că nu analizează și nu reține nicăieri în cuprinsul deciziei caracterul și poziția reclamantei, în raport de actele de care însăși reclamanta înțelege să se folosească în cauză.

În mod evident, instanța de apel nu a analizat documentele relevante referitoare la diversele forme de organizare ale societății A., lipsa de concordanță și elementele contradictorii, context în care trimiterea la sucursală pe care o face instanța constituie o aplicare greșită a normelor de drept material.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, prin raportare la motivele de

nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., ce se  regăsește în toate cele trei recursuri, Curtea va constata că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material și procesual incidente în speță, atât în ceea ce privește calitatea de reprezentant convențional al reclamantei a X. SPARL, cât și în ceea ce privește reprezentarea și dovada calității de reprezentant al societății intimate reclamante care a acordat mandatul societății A.

Astfel, instanța de apel a reținut că, în mod incontestabil, cererea de chemare în judecată s-a făcut prin mandatar, mandatarul cererii fiind titularul dreptului pretins lezat, motiv pentru care s-a considerat că au fost respectate cerințele art.151 alin. (2) C.proc.civ.

Totodată instanța de apel a apreciat că dispozițiile art.151 alin. (4) C.proc.civ. succed celor privind dovada calității de reprezentant convențional și nu se observă nici un motiv ca, în cazul persoanelor juridice, reprezentantul convențional să fie ținut a face nu doar dovada propriului mandat, ci și a mandatului (legal sau convențional) deținut de persoana fizică ce agreează mandatul convențional.

Pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat ca fiind legală și suficientă prezentarea împuternicii avocațiale ca dovadă a reprezentării convenționale a entității fără personalitate juridică.

Contrar celor reținute de instanța de apel, simpla exhibare a împuternicii avocațiale nu este suficientă în contextul invocării lipsei dovezii calității de reprezentant.

Aprecierea instanței de apel, potrivit căreia dispozițiile alin.(4) și (5) ale art.151 C.proc.civ. ar fi inaplicabile pe motiv că sunt prevăzute în textul legal după cele referitoare la obligația prezentării împuternicirii avocațiale este eronată și nesusținută de argumente de ordin legal.

Textul art.151 C.proc.civ. specifică în concret actele ce fac proba reprezentării și care trebuie anexate la dosar, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt anexate la dosar, instanța amânând cauza și punând în vedere părții reprezentate să facă dovada calității de reprezentant al semnatarului cererii sau să declare dacă își însușește sau nu cererea până la termenul de judecată acordat în acest scop, sub sancțiunea anulării acesteia, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, în temeiul art.82 alin. (1) C.proc.civ.

În speță, având în vedere că s-au contestat atât calitatea reprezentantului convențional, cât și calitatea semnatarului contractului de asistență juridică, devin aplicabile, pe lângă prevederile art.151 alin. (2) și prevederile alin.(4) și (5) ale aceluiași articol.

Examinând excepția menționată doar din perspectiva dispozițiilor alin. (2) al art.151 C.proc.civ., instanța de apel a încălcat norma procedurală, în condițiile în care legiuitorul nu a stabilit o ordine de aplicare și interpretare a dispozițiilor cuprinse în textul legal, instanța având obligația de a analiza speța din perspectiva tuturor argumentelor și dovezilor prezentate de părți, conform art.22 alin. (2) C.proc.civ. și în contextul contestării dreptului de reprezentare în persoana mandatarului care a încheiat contractul de asistență pe baza căruia X. SPARL a dobândit calitatea de reprezentant convențional.

Instanța de apel a acordat caracterul de dovadă suficientă și absolută a dreptului de reprezentare împuternicii avocațiale, omițând împrejurarea că aceasta trebuie să aibă la bază contractul de asistență juridică. Prevederile art. 131 din Statutul Profesiei de Avocat trebuie examinate prin raportare la art.113 și 127 din același act normativ, din cuprinsul cărora rezultă că împuternicirea avocațială reprezintă doar „forma exterioară” a  mandatului acordat de către un client avocatului, în speță de intimata A. către societatea de avocați X. SPARL.

Mai mult, instanța de apel, a considerat, fără suport legal, că efectuarea de demersuri suplimentare în sensul verificării dreptului și certificării legale și statutare a capacității persoanei care a acordat mandatul de reprezentare pentru persoane de drept private sau entitatea fără personalitate juridică constituie „un  abuz de drept procesual”, iar cel ce contestă legitimitatea mandatului „este obligat să producă probe”.

Se reține, totodată, eronat că simpla declarație a persoanei fizice în sensul că deține puterea de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, este suficientă pentru corecta învestire a instanței.

Aceste considerații sunt cu atât mai contradictorii cu cât instanța de apel apreciază că a accepta apărările intimatelor pârâte ar presupune ca reprezentantul convențional să fie ținut să facă nu doar dovada propriului mandat, „ci și a mandatului, legal sau convențional, deținut de persoana fizică ce agreează mandatul”.

Dincolo de faptul că o atare posibilitate nu are cum să fie exclusă, prezentarea dovezilor privind calitatea reprezentantului persoanei juridice sau a entității fără personalitate juridică fiind nu numai permisă, ci chiar impusă de dispoziția procedurală din art.151 alin.(4) și (5) C.proc.civ.

Curtea va constata ca fiind întemeiate și criticile recurenților referitoare la neexaminarea de către instanța de apel a susținerilor intimaților (recurenții în actuala fază procesuală) referitoare la încălcarea prevederilor art.32 rap. la art.40, 82 și 196 C.proc.civ., respectiv neregularitățile vizând mandatul încredințat societății X. SPARL prin contractul de asistență juridică încheiat la 22.12.2010, cât și împuternicirea din 16.09.2013.

Se va constata astfel și incidența motivului de recurs prevăzut de art.488 pct.6 C.proc.civ.

Reținând că depunerea împuternicirii avocațiale este suficientă pentru dovedirea calității reprezentantului convențional al reclamantului, instanța de apel nu a mai analizat neregulile invocate de pârâți în ceea ce privește mandatul acordat SC X. SPARL, în condițiile în care s-a contestat nu numai calitatea de reprezentant, ci și calitatea semnatarului contractului de asistență juridică din partea A. Marea Britanie, ce ar fi stat la baza formulării cererii de chemare în judecată și emiterii împuternicii avocațiale.

În acest sens se va reține că pentru aceste considerente se impune casarea deciziei recurate, urmând ca în rejudecare instanța de apel să verifice în ce măsură au fost respectate prevederile art. 209, 218, 1295 și 1296 C.civ., cu privire la calitatea semnatarului mandatului, respectiv dacă acesta a fost acordat de o persoană juridică cu capacitate de exercițiu, care a acționat prin organele sale de administrare, în limitele puterilor conferite.

Curtea va constata că simpla declarație a unei persoane în sensul că deține putere de reprezentare a persoanei juridice, acceptată de avocat, nu este suficientă pentru corecta învestire a instanței de judecată.

Se impune, astfel, ca în rejudecare să se verifice dacă semnatarul contractului de asistență juridică, Y. putea acorda mandat în mod valabil, conform prevederilor legale în materia reprezentării.

În acest sens se va reține că actele depuse la dosar de apelanta reclamantă sunt contradictorii în ceea ce privește datele de identificare ale societății A. din Germania, despre care se pretinde că ar fi ratificat contractul de asistență juridică și cererea de chemare în judecată prin actul adițional din 19.05.2014 la contractul de asistență semnat între A. și X. SPARL, act încheiat în timpul litigiului.

Se impune ca instanța de apel, în rejudecare, să lămurească raporturile dintre Societatea A. din Germania și cea din Marea Britanie, despre care s-a precizat că este o sucursală a celei din Germania, respectiv să stabilească dacă semnatarii actului adițional la contractul de asistență juridică, Z. și W. puteau să-și asume drepturi și obligații în numele societății din Marea Britanie, reclamanta din proces, în vederea încheierii valabile a actului confirmativ.

Totodată, având în vedere că reclamanta este o societate comercială sau sucursală engleză, iar din documentele depuse la dosar rezultă că la 17.11.2009 a fost încheiată polița de asigurare, invocată ca temei al acțiunii în regres a asiguratorului, poliță semnată de A. A.G., societate comercială germană, se va verifica în ce măsură actul adițional din 19.05.2014 semnat de o societate europeană, A. S.E., produce efecte în mod valabil.

Se impune să se stabilească dacă, în condițiile invocării lipsei dovezii calității de reprezentant în fața primei instanțe, aceasta putea fi complinită și ulterior momentului încheierii dezbaterilor la instanța de fond, care a  anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa acestei dovezi, conform art.82 alin.(1) C.proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, apreciind ca fiind întemeiate motivele de recurs prevăzute de art.488 alin.(1) pct.6 și 8 C.proc.civ., Curtea a admis recursurile și, în temeiul art.497 C.proc.civ., a casat decizia recurată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.