ÎCCJ, decizie (scj.ro #169141)

Apelul. Încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură civilă. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: apel

trimitere spre rejudecare

C. proc. civ., art. 81 alin. (1), art. 83 alin. (1), art. 151, art. 194,

art. 480 alin. (3) teza a II-a

Legea nr. 31/1990, art. 70 alin. (1), art. 71

C. civ., art. 829 alin. (1), art. 1311, art. 1312

În cazul în care partea a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, iar ulterior, în cadrul dezbaterilor care au precedat pronunțarea deciziei, a formulat o nouă cerere, de evocare a fondului de către această instanță, instanța de apel, constatând că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, ca efect al admiterii greșite a excepției procesuale a lipsei calității de reprezentant, avea obligația de a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sau unei instanțe egale în grad, astfel cum dispun prevederile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Prin urmare, procedând la amânarea cauzei pentru evocarea fondului după anularea sentinței apelate, instanța de apel a încălcat normele de procedură sancționate cu nulitatea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1365 din 15 iulie 2020

1.Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare nr. 1/01.07.2014 și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 258.450 lei, actualizată cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1/01.07.2014, precum și acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu 02.08.2015, până la momentul restituirii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ., art.1549-1554 C. civ., art. 1556 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 53/2017 din 29.11.2017, Tribunalul Vrancea a admis excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a fost anulată cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat, cu precădere, conform propriilor precizări, excepția lipsei calității de reprezentant al S.C. A. S.R.L. în ce îl privește pe C. și a reprezentantului convențional avocat D.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 67/A/25.04.2019, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare nr. 1/1.07.2014 încheiat de părți, a obligat pârâta la restituirea sumei de 258.450 lei și a dobânzii legale aferente, începând cu data de 14.07.2016., precum și la plata sumei de 4.960 lei reprezentând contravaloare pavaj, obligând, totodată, pârâta și la cheltuieli de judecată.

Cu privire la decizia civilă nr. 7/A/14.01.2019 a Curții de Apel Galați, Secția I civilă, a susținut că, deși prin cererea sa de recurs, recalificată ca fiind apel, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui alt complet sau instanțe de același grad, curtea de apel, cu încălcarea art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. și a deciziei nr. 23/06.11.2017 a Curții Constituționale, a fixat termen pentru judecarea pe fond a apelului.

A subliniat recurenta că în sprijinul celor arătate vine și împrejurarea că intimatei-reclamante i-a fost impusă o taxă de timbru în cuantum de 20 lei, raportat la modul în care cauza a fost soluționată în primă instanță, dar și la motivele invocate, fiindu-i restituită din oficiu taxa de timbru în cuantum de 3.500 lei la termenul din data de 12.12.2018.

De asemenea, a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția asupra excepției lipsei calității de reprezentant.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 151 C. proc .civ. și a arătat că, în speță, reclamanta nu a depus procura în original sau în copie legalizată, iar înscrisurile de care a înțeles să se folosească nu fac dovada calității de reprezentant legal, judiciar sau convențional a numitului C.

Astfel, pe de o parte, deși a arătat că cele două procuri autentificate sub nr. 912 și nr. 913 de B.N.P. E. la data de 20.10.2015 (ale căror efecte au încetat la 20.10.2018), nu respectă cerințele art. 2.016 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, pentru a putea intenta acțiuni în justiție, mandatarul trebuie să fie împuternicit expres, instanța nu a avut în vedere aceste apărări, reținând că „procura specială" autentificată sub nr. 912/20.05.2015 îi conferă lui C. toate atributele de administrare a societății, putând să încheie în numele acesteia acte juridice, inclusiv de administrare, de conservare și de dispoziție; pe de altă parte, curtea de apel a reținut că pe parcursul soluționării dosarului de prima instanță s-a depus și procura judiciară autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României de la Londra, în baza căreia C. devine „reprezentant convențional” al S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/91/2017, aflat pe rolul Tribunalului Vrancea.

Potrivit recurentei, prin această procură nu au fost ratificate actele îndeplinite până la data de 21.11.2018, pentru a se complini lipsurile cererii de chemare în judecată.

Mai mult, acest mandat este acordat de F., în nume propriu, și nu în calitate de administrator.

În opinia recurentei, reținând că nu există nicio dispoziție legală care să interzică reprezentantului legal al persoanei juridice să mandateze o altă persoană fizică să reprezinte interesele societății, dacă procedează în condițiile art. 71 din Legea nr. 31/1990, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres; or, potrivit mențiunilor din statutul de organizare și funcționare al S.C A. S.R.L., drepturile și obligațiile ce revin adunării generale și administratorilor sunt exercitate de asociatul unic, având puteri depline, iar, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin prin lege, acesta emite decizii.

A susținut recurenta că, așa cum rezultă atât din actul constitutiv al recurentei-reclamante dar și din extrasul O.N.R.C. - O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea, nu au fost desemnate alte persoane cu drept de administrare sau reprezentare; așa fiind, administratorul F. nu avea posibilitatea efectivă de a-și delega prerogativele către o terță persoană.

A mai arătat recurenta că prin acordarea mandatului unui terț s-au încălcat dispozițiile art. 829 alin. (2) C. civ., potrivit cărora administratorul nu poate delega unei terțe persoane administrarea generală sau exercițiul unei puteri discreționare, dar și cele ale art. 73

1

din Legea nr. 31/1990, conform cărora persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori. Or, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, prin decizia nr. 41/06.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/91/2015, numitului C. i-a fost atrasă răspunderea în temeiul art. 27 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, lege care la art. 169 alin. (10) prevede că persoana împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă de atragere a răspunderii nu mai poate fi desemnată administrator sau, dacă este administrator în alte societăți, va fi decăzută din acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, aspect ignorat cu desăvârșire de instanța de apel.

Cu privire la decizia civilă nr. 67/A/25.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, în rejudecare, a susținut că nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 10.04.2019, când a fost amânată pronunțarea pentru data de 19.04.2019.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 229 alin. (1) și alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. și a subliniat că, urmare a soluției de anulare a hotărârii primei instanțe prin decizia pronunțată la 14.01.2019, a pierdut beneficiul termenului în cunoștință și, întrucât nu a fost prezentă personal, era obligatorie citarea sa pentru celelalte termene de judecată.

Or, nici pentru termenul din 13.03.2019 nu a fost legal citată, fiind încălcate dispozițiile art. 153 C. proc. civ., așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 25.01.2019, act în care se precizează că citația a fost lăsată la cutia poștală, deși conform art. 163 alin. (3) C. proc. civ. agentul procedural poate depune citația la cutia poștală doar în ipoteza în care destinatarul refuză primirea, iar conform art. 154 alin. (4) C. proc. civ.,

„în cazul în care comunicarea potrivit dispozițiilor alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis.”

Mai mult, la termenul de judecată din 13.03.2019, deși procedura de citare cu intimata-pârâtă nu era legal îndeplinită, instanța, din oficiu, a pus în vedere apărătorului apelantei-reclamante să depună precizări cu privire la capătul trei din cerere, încălcând astfel dispozițiile art. 153 alin. (1) și (2) C.proc.civ.

A mai susținut recurenta că un alt motiv de nulitate a încheierii de amânare a pronunțării din data de 10.04.2019 și implicit a deciziei civile nr. 67/A/25.04.2019 îl constituie încălcarea art. 394 și art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi depuse înscrisuri la dosar, iar repunerea pe rol se poate dispune doar cu citarea părților, dacă în timpul deliberării instanța găsește că sunt necesare lămuriri sau probe noi.

Concretizând, a arătat că, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 10.04.2019, instanța a reținut cauza în pronunțare (în contextul în care procedura de citare cu intimata-pârâtă nu era legal îndeplinită), iar ulterior, la cererea apărătorului apelantei-reclamante, a repus cauza pe rol, luând act de noile concluzii formulate în cauză și acceptând sa fie depuse înscrisuri noi.

Or, pe lângă faptul că nu au existat împrejurări care să justifice repunerea cauzei pe rol, instanța a săvârșit un abuz grav, necitând părțile și luând în considerare înscrisurile depuse la dosar de partea adversă, după închiderea dezbaterilor.

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora pronunțarea soluției în cauză poate avea loc doar după soluționarea cererii de recuzare.

În acest sens, a susținut că deși a formulat la 18.04.2019 o cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost soluționată, trecându-se la soluționarea fondului cauzei.

În continuare, a susținut că în ce privește rezoluțiunea antecontractului de vânzare, instanța a omis să se pronunțe asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii și autorității lucrului judecat.

Astfel, potrivit art. 1.549 C. civ., singura parte în drept să invoce rezoluțiunea contractului este creditorul obligației neexecutate, care poate să opteze între a invoca rezoluțiunea contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres și a solicita, printr-o acțiune în justiție, obligarea debitorului la executarea prestației.

În speță, însă, culpa neexecutării antecontractului de vânzare aparține în exclusivitate intimatei, aspect ce a fost tranșat de organele de urmărire penală, care, cu ocazia soluționării plângerii penale formulate de C., înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea sub nr. x/P/2016, au reținut atât în motivarea referatului cu propunere de clasare a cauzei, dar și în Ordonanța de clasare cu același număr din data de 19.12.2016, rămasă definitivă, că „promitentul-cumpărător nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în sensul achitării întregului preț până la termenul de decădere stabilit de comun acord, desființarea precontractului intervenind de drept, fără intervenția instanței, conform punctului V din precontractul încheiat și asumat de părți”; cum potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, este evident că nu intimata-reclamantă este îndreptățită să formuleze o acțiune în rezoluțiune.

Pe de altă parte, a susținut că, prin inserarea pactului comisoriu expres de gradul IV în cuprinsul antecontractului de vânzare, acesta se desființează de plin drept, fără intervenția instanței și fără nicio formalitate prealabilă, în ipoteza neexecutării obligațiilor, aspect ce a fost de asemenea reținut de organele de cercetare penală și care determină inadmisibilitatea acțiunii.

În acest context, a arătat și că potrivit art. 1.523 alin. (2) lit. d) C. civ.,

„debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu își execută obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi”

și a subliniat că, în speță, intimata este o întreprindere în înțelesul art. 3 alin. (3) C. civ.

De asemenea, a susținut că în mod greșit instanța a dat eficiență înscrisurilor depuse la dosar de apelanta-reclamantă, în condițiile în care acestea ar fi trebuit să fie înfățișate instanței odată cu cererea de chemare în judecată, sau cel mai târziu odată cu formularea cererii de apel; mai mult, prin cererea de apel nu s-a solicitat administrarea vreunei probe, fapt ce atrage incidența art. 478 alin. (2) C.proc.civ.

În opinia recurentei, instanța de apel trebuia sa facă aplicarea art. 358 C. proc. civ., având în vedere că lista întrebărilor i-a fost comunicată părții adverse odată cu întâmpinarea formulată în primă instanță, astfel că nedepunerea răspunsurilor echivalează cu o mărturisire; este adevărat că instanța de apel a procedat la administrarea interogatoriului la termenul din data de 10.04.2019, însă în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 356 C. proc. civ.

În final, a arătat că înscrisurile depuse la dosar în privința cheltuielilor de judecată, chiar și în ipoteza în care se apreciază că au fost depuse în termenul prevăzut de art. 150, art. 194 lit. e) și art. 470 alin. (4) C. proc. civ., nu fac dovada efectuării acestora.

Aceasta, întrucât chitanțele ce emană de la Cabinetul de avocat D., dincolo de faptul că sunt datate 2016-2017, nu fac dovada legăturii cu prezenta cauză, iar factura în baza căreia i-a fost acordată suma de 4.960 lei, reprezentând contravaloarea pavajului nu este însoțită de o chitanță/extras de cont care să ateste efectuarea efectivă a plății.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ.

Împotriva recursului a formulat întâmpinare reclamanta invocând excepția tardivității și nulității recursului, iar, subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile invocate prin întâmpinare și a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru dezbateri în ședință publică.

4.

Analizând recursul

, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina prioritar, în acord cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 248 alin. (1) C. proc. civ., motivul de casare vizând greșita soluționare de către instanța de apel, prin decizia nr. 7/A/14.01.2019, a excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei în persoana numitului C. și, implicit, a avocatului care a reprezentat societatea reclamantă, D.

Conform considerentelor prezentate asupra excepției de către instanța de apel, aceasta a subliniat, în primul rând, lipsa oricărei distincții, în prima instanță, determinate de funcția dublă a excepției invocate, pe de-o parte cu privire la mandatarul C. și, pe de altă parte, cu privire la avocatul angajat de către acesta.

Interpretând dispozițiile art. 194 și pe cele ale art. 151 C. proc. civ., instanța de apel a arătat că nu există nicio dispoziție legală care să interzică administratorului unei societăți comerciale, reprezentantul legal al acesteia, să mandateze o persoană fizică pentru reprezentarea persoanei juridice, în condițiile art. 71 din Legea nr. 31/1990. Explicând distincția dintre reprezentarea legală și cea convențională, instanța de apel a arătat că reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L. a mandatat o persoană fizică să reprezinte convențional societatea în justiție, care, la rândul său, a angajat un avocat în acest scop. Astfel, au fost succesiv emise două procuri autentificate, nr. 912/20.10.2015 la BNP E. prin care numitului C. i se conferea puterea de a încheia în numele S.C. A. S.R.L. acte juridice de administrare, conservare și dispoziție și, respectiv, nr. 71-17-92261/21.11.2017 emisă de Ambasada României la Londra, prin care administratorul statutar al S.C. A. S.R.L. mandata aceeași persoană pentru reprezentarea societății în dosarul instanței înregistrat sub nr. x/91/2017, fiind dovedită puterea de reprezentare. Împrejurarea că s-a consemnat în cuprinsul actelor efectuate de părți că este vorba despre o reprezentare legală reprezintă o simplă eroare materială care nu poate atrage consecințele procesuale prefigurate de pârâtă.

Cu privire la aceste dezlegări, un prim palier al criticilor invocate vizează caracterul incesibil al dreptului de administrare al administratorului statutar al unei societăți comerciale, incluzând și prerogativa reprezentării, chestiune apreciată de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 70 alin. (1) și art. 71 din Legea nr. 31/1990 și art. 829 alin. (1) C. civ.

Sub acest prim aspect, Înalta Curte sesizează că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 10.02.2017 în numele S.C. A. S.R.L. de către C. care și-a declinat calitatea de administrator, legitimând această calitate pe baza procurii autentificate cu nr. 912/20.10.2015 la BNP E., procură dată de administratorul statutar al societății și unicul asociat al acesteia, F.

Chiar dacă problema calității de reprezentant legal, mai exact de administrator social al reclamantei în persoana numitului C. pentru legitimarea dreptului său de a formula pentru societate acte de reprezentare, inclusiv procesuale, interferează cu domeniul Legii nr. 31/1990 și ridică problema capacității administratorului statutar de a transmite facultatea de reprezentare legală, Înalta Curte sesizează că în cursul procesului în primă instanță, la 29.11.2017, s-a depus la dosar o altă procură, autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României la Londra prin care, fără a se face referire la delegarea dreptului de administrare, dl. C. este desemnat ca mandatar al administratorului statutar al S.C. A. S.R.L., dna. F.

Prin această procură, administratorul statutar al S.C. A. S.R.L., F., care are, în virtutea art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, calitatea de reprezentant legal al societății reclamante, numește ca mandatar pe dl. C. pentru ca, în numele reprezentatei și pentru aceasta, să reprezinte interesele societății reclamante în procesul înregistrat cu nr. x/91/2017 și, în acest scop, împuternicește mandatarul să încheie contracte de asistență juridică, să declare căi de atac, să formuleze orice cerere de chemare în judecată împotriva S.C. B. S.R.L. pentru acoperirea oricăror prejudicii produse ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare încheiat sub nr. 1/1.07.2014. Se consemnează, de asemenea, în cuprinsul acestui mandat că, în scopul aducerii sale la îndeplinire, mandatarul semnează cererea de chemare în judecată, semnătura acestuia fiind opozabilă mandantului.

Prin emiterea acestei a doua procuri, chestiunea transmiterii convenționale a calității de administrator social care include prerogativa reprezentării disputată pe baza primei procuri se estompează și singura problemă derivată din reprezentare se transferă exclusiv pe domeniu procesual, unde dl. C. a acționat în calitate de reprezentant al administratorului legal al societății reclamante.

Astfel, nu interesează, din perspectiva excepției lipsei calității de reprezentant, relevantă strict în domeniul reprezentării procesuale, dacă mandatarul putea îndeplini funcția de administrator ca urmare a unei incapacități legale, ori dacă, potrivit actului constitutiv, administratorului i-a fost permisă transmiterea dreptului legal de reprezentare socială.

Prin cea de-a doua procură nu se produce o transmitere a dreptului legal de reprezentare a societății de la administratorul statutar către un terț, ci se constituie un drept de reprezentare a persoanei fizice, administratorul, care acționează în mod continuu în numele societății printr-un mandatar, în puterea unui mandat acordat convențional. Această facultate este recunoscută în plan procesual persoanelor fizice prin art. 81 alin. (1) și art. 83 alin. (1) C. proc. civ.

Confundând reprezentarea legală cu cea convențională procesuală, recurenta nu distinge, prin motivul de recurs amplu dezvoltat, că C. își legitimează calitatea de reprezentant convențional al persoanei fizice, singura care reprezintă legal societatea și că nu se legitimează, pe baza ultimei procuri, ca reprezentant legal sau convențional direct al persoanei juridice. Pe aceste premise, teoria recurentei referitoare la caracterul incesibil al dreptului de reprezentare legală a unei societăți nu este relevantă pentru analiza excepției lipsei calității de reprezentant în procesul civil.

Din această perspectivă, o altă chestiune sesizată de recurentă este aceea că dreptul de reprezentare procesuală trebuie să fie acordat expres.

Această condiție, impusă, de altfel, prin art. 85 alin. (1) C. proc civ., este îndeplinită în cauză. Prezentată sintetic în considerentele anterioare, procura autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României la Londra îndeplinește această condiție, exhibând expres voința de reprezentare și chiar enumerând operațiunile la care mandatarul este îndreptățit.

Prin acest act persoana fizică, administratorul S.C. A. S.R.L., a împuternicit pe numitul C. să facă acte procesuale în dosarul dedus judecății sub nr. x/91/2017 în numele și pe seama sa, să semneze cererea de chemare în judecată, să angajeze avocat etc., fiind îndeplinită condiția caracterului său expres, cerută de lege împreună cu condiția formei sale autentice.

Actul reprezintă un mandat

ad litem

, dat în scopul reprezentării procesuale, dar și unul

ad processum

, semnificând dreptul de sesizare a instanței.

Pe aceste date, nu este fondată nici critica recurentei S.C. B. S.R.L. prin care se arată că mandatara F. nu a ratificat actele procesuale făcute de C. în proces și că procura dată în străinătate produce efecte numai pentru viitor. Prin asumarea opozabilității semnăturii mandatarului pe cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/91/2017, persoana reprezentată ratifică, în condițiile art. 1311-1312 C. civ., actele procesuale efectuate de mandatar, iar ratificarea are, firesc, efecte retroactive, complinind orice lipsuri ale cererii de chemare în judecată determinate de lipsa reprezentării procesuale.

Statuând prin aceste considerente asupra excepției lipsei calității de reprezentant, Înalta Curte constată că numitul C. avea în cauză calitatea de reprezentant procesual, că această calitate a fost demonstrată în cursul procesului în fața primei instanțe, conform art. 151 C. proc. civ. și că în această calitate a participat în proces pe baza unui drept dobândit convențional, astfel că excepția era nefondată, iar, pe cale de consecință, motivul de recurs referitor la reprezentare va fi înlăturat.

Un al doilea motiv de recurs, învederat de recurentă cu privire la decizia civilă nr. 7/A/14.01.2019 prin care a fost anulată sentința tribunalului și s-a acordat termen pentru evocarea fondului, constă în încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a  C. proc. civ., astfel cum sunt interpretate prin Decizia nr. 23/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

A arătat recurenta că prin cererea de apel promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L. s-a solicitat expres instanței de apel anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței inferioare, sens în care s-a calculat și taxa de timbru într-un cuantum diminuat de 20 de lei.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte arată că, deși nu se poate susține temeinicia motivului de recurs pe argumentul determinat de cuantumul diminuat al taxei de timbru, restul susținerilor sunt fondate.

Examenul cererii de apel, intitulată greșit „recurs” și calificată de instanța de judecată ca apel, neurmată de o reconfigurare a conținutului său ca efect al acestei calificări, cuprinde solicitarea „casării”, urmată de trimiterea spre rejudecare a cauzei la prima instanță.

Deși taxa de timbru a fost stabilită la un cuantum de 20 de lei în temeiul art. 25 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, și nu ca o consecință a cererii de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță, această obligație a instanței de apel a fost generată, în acord cu principiul disponibilității procesului civil, de cererea inserată în declarația de apel, al cărei efect este trasat de art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Potrivit acestei dispoziții, instanța de apel, constatând că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, ca efect al admiterii greșite a excepției procesuale a lipsei calității de reprezentant, avea obligația de a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sau unei instanțe egale în grad, întrucât partea a solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.

Astfel cum arată recurenta, instanța de apel avea această obligație chiar dacă, în cadrul dezbaterilor care au precedat pronunțarea deciziei, avocatul apelantei a formulat în fața instanței de apel o nouă cerere, de evocare a fondului de către această instanță.

În acest sens, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat cu valoare obligatorie în decizia nr. 23/6.11.2017 că în privința „termenului și actului de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare”, iar nu prin “alte acte procedurale (cum ar fi notele de ședință, concluziile scrise sau orale)”, deoarece această interpretare semnifică o adăugare la lege.

Având în vedere că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțele de judecată, curtea de apel avea obligația de a lipsi de efecte cererea de reținere a cauzei pentru evocarea fondului în apel, formulată de avocat în dezbaterea apelului.

Procedând, așadar, la amânarea cauzei pentru evocarea fondului după anularea sentinței apelate, instanța de apel a comis o încălcare a normelor de procedură sancționate cu nulitatea.

Astfel, Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 este fondat și determină, potrivit dispozițiilor art. 497 teza I C. proc. civ., admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 7/A din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, casarea deciziei și a sentinței civile nr. 53 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

Ca efect al casării, potrivit art. 500 și art. 501 C. proc. civ., a fost, de asemenea, casată și decizia nr. 67/A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, având în vedere efectul casării și caracterul subsecvent al acesteia în raport cu prima decizie casată, constatând că nu este utilă cercetarea celorlalte motive de casare, prezentate de S.C. B. S.R.L. în memoriul de recurs.

Examinând cauza, instanța învestită prin casare să judece din nou cauza va avea în vedere chestiunile de drept dezlegate, va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată și se va pronunța asupra cererilor părților de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în recurs.