ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții: B. S.A., B. S.A, C., D., E., F., G. și H., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie către reclamant și către pârâții persoane fizice a imobilului înscris în cartea funciară nr. x a municipiului București sectorul 1, număr cadastral x, situat la adresa din București, Bulevardul x, sector 1 compus din teren și construcție și rectificarea cărții funciare nr. x a municipiului București sectorul 1, poziția B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. și al intabulării dreptului de proprietatea în favoarea reclamantului și pârâților persoane fizice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și ale art. 643 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei și excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare.

Aceeași pârâtă a formulat și o cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat obligarea chematei în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), în cazul în care bunul revendicat va fi restituit în natură, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a fostului FPS, la plata către pârâtă, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a S.C. B. S.A., a sumei de 10.815.478,14 RON, reprezentând valoarea imobilului revendicat înregistrată în contabilitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1999.

La data de 16.05.2015, reclamantul A. a formulat cerere adițională, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 39.582 Euro reprezentând contravaloarea chiriilor încasate până la data prezentei cereri și în continuare, până la data restituirii imobilului revendicat către coproprietari.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la cererea adițională, prin care a contestat cuantumul chiriei obținute, susținând că a încasat 9000 de euro în perioada ianuarie - septembrie 2015 și, respectiv, 6000 de euro începând cu luna octombrie 2015, iar nu suma de 12000 de euro așa cum a pretins reclamantul.

Aceeași pârâtă a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvențional A. la plata cheltuielilor efectuate pentru obținerea chiriilor (fructelor) în conformitate cu prevederile art. 550 alin. (4) și art. 1645 alin. (2) C. civ., pentru întreaga perioadă pentru care vor fi restituite fructele.

Prin sentința civilă nr. 11470/23.06.2016, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 06.07.2016 sub nr. x/2016.

La 17 octombrie 2016, pârâta S.C. B. S.A. a depus cerere prin care a achiesat la acțiunea în revendicare și rectificare carte funciară formulată de reclamantul A., în limita deciziei nr. 1342/23.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2003.

La data de 15.11.2016, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că prin capetele 1 și 2 ale cererii principale solicită numai imobilul restituit prin decizia civilă nr. 1342/23.09.2014.

Prin sentința civilă nr. 1455/15.11.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis capetele de cerere nr. x și 2, astfel cum au fost formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., S.C. B. S.A., C., E., D., G., H. și F. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să restituie reclamantului și pârâților F., C., E., D., G., H. imobilul situat în București, Bd. x, compus din clădirea "I.", astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de dl. expert J. în dosarul nr. x/2003 înregistrat la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv: spațiul cu suprafața construită de 225,90 mp (din care suprafața utilă de 132,35 mp) situat la subsol și spațiul cu suprafața construită de 778,36 mp (din care suprafața utilă de 610,87 mp) situat la parter, precum și terenul situat sub aceste construcții, cu suprafața de 778,36 mp, identificat prin același raport de expertiză.

Totodată, s-a dispus rectificarea cărții funciare nr. x a municipiului București, poziția B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. și întabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului și pârâților F., C., E., D., G., H., cu privire la imobilul identificat mai sus.

De asemenea, s-a dispus rectificarea cărții funciare nr. x a municipiului București sector 1 poz B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. și intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului și pârâților F., C., E., D., G., H., cu privire la imobilul menționat anterior.

Prin aceeași sentință, s-a acordat un nou termen pentru continuarea judecății capătului de cerere privind contravaloarea fructelor și a cererii reconvenționale.

Totodată, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție a AAAS, aceasta fiind disjunsă, Tribunalul dispunând constituirea unui dosar distinct.

Prin încheierea din data de 20.06.2017, Tribunalul București a dispus disjungerea cererii reconvenționale, reținând că cele două creanțe sunt distincte și nu se intercondiționează, compensarea putând interveni ulterior, în condițiile legii.

Prin sentința civilă nr. 982/04.07.2017, Tribunalul a admis cererea principală adițională, pârâta S.C. B. S.A., fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 39.582 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând chirii pentru perioada 23.09.2014-3.05.2016 aferente imobilului situat în București, Bd. x.

De asemenea, s-a luat că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 982/04.07.2017, precum și a încheierii 20.06.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 777A din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 982/04.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., a anulat sentința apelată și încheierea apelată pronunțată la data de 20.06.2017, cu privire la măsura disjungerii cererii reconvenționale și a trimis cauza la aceeași instanță pentru judecarea împreună a cererii adiționale și a cererii reconvenționale.

Împotriva deciziei civile nr. 777A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 septembrie 2019.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea recursului, reclamantul a arătat că instanța de apel a considerat în mod greșit apelul ca fiind admisibil prin raportare la art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., care stipulează că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul, dacă prin lege nu se dispune altfel, în speță, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Arată recurentul că excepțiile de la regula instituită de art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. vizează situația când încheierile premergătoare pot fi atacate imediat, respectiv cea în care, prin încheierile respective, s-au luat măsuri de administrare judiciară ce sunt exceptate de la controlul judiciar, potrivit art. 465 din C. proc. civ.. Or, instanța de apel a considerat în mod greșit că măsura disjungerii nu ar fi o măsură de administrare judiciară și, pe acest temei eronat, a făcut aplicarea greșită a art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Arată recurentul că există o jurisprudență constantă la nivelul curților de apel în sensul că disjungerea reprezintă o măsură de administrare judiciară exceptată de la controlul judiciar, iar doctrina de specialitate confirmă această opinie.

În aceste condiții, în opinia recurentului, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 465 din C. proc. civ. prin primirea unei căi de atac în contra unei dispoziții exprese a legii, acesta susținând că prin încălcarea art. 465 din C. proc. civ. i-a fost produsă o vătămare ce rezidă în faptul anulării sentinței primei instanțe ce îi era favorabilă și care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul a susținut că, deși cauzei de față îi sunt aplicabile prevederile art. 566 din C. civ., instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1645 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, arată că litigiul de față a avut drept capăt principal soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară - capăt de cerere ce a fost soluționat prin sentința civilă parțială nr. 1455/15.11.2016, pronunțată în dosarul x/2016

Reclamantul a formulat o cerere cu caracter accesoriu prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la restituirea fructelor civile încasate, potrivit disp. art. 566 alin. (2) din C. civ., iar împotriva acestei cereri accesorii pârâta a formulat cererea reconvențională, solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielile suportate cu perceperea fructelor civile.

În opinia recurentului, instanța de apel a considerat în mod greșit că art. 1635 din C. civ. ar fi aplicabil în speță și că încheierea din 20.06.2017 este lovită de nulitate pentru încălcarea prevederii art. 1645 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, arată că, în speță, a formulat o acțiune în revendicare și un capăt accesoriu privind restituirea fructelor produse de imobil, iar C. civ. reglementează efectele acțiunii în revendicare prin art. 566, art. 566 alin. (2) din C. civ. reprezentând o aplicare aprincipiului accesorium sequitur principale în sensul că fructele urmează soarta bunului principal.

Arată recurentul că art. 1645 din C. civ. se află situat la Capitolul II - Modalități de restituire - al Titlului VIII - Restituirea prestațiilor din Cartea a V-a - Despre obligații - din C. civ., care se aplică doar în situațiile de desființare a unui contract cu efect retroactiv (rezoluțiunea, condiția rezolutorie și nulitatea contractului) sau în cazul imposibilității fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiția viitoare nu s-a mai îndeplinit.

Or, în speță nu este incidentă o situație de desființare, cu efecte retroactive, a unui act juridic, neexistând vreun act juridic care să fi fost încheiat între părți, iar reclamantul nu are vreo obligație de predare, către pârâtă, care să fi fost afectată de modalități, fiind așadar incidentă ipoteza art. 566 din C. civ., în care restituirea fructelor reprezintă un efect al admiterii unei acțiuni în revendicare.

Mai arată recurentul că instanța de apel a făcut o confuzie între compensația legală și cea judiciară, considerând că art. 1645 alin. (2) din C. civ. (prevedere neaplicabilă în materie de revendicare) ar institui un caz de compensație legală, iar de la această interpretare eronată, ajunge la concluzia că prin încheierea din 20.06.2017 s-ar fi refuzat aplicarea instituției compensației legale.

Făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește distincția dintre compensația legală și cea judiciară (Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014), recurentul arată că, în speță, pretinsa creanță a pârâtei este departe de a putea fi considerată certă având în vedere că intimata a formulat o cerere reconvențională și solicitat încuviințarea administrării unei probe cu expertiza contabilă.

De asemenea, arată că, art. 566 alin. (5) din C. civ. nu instituie un caz de compensație legală, ci cel mult unul de compensație judiciară din moment ce prevede că "proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor"; or, cât timp legea prevede că este nevoie de o cerere din partea posesorului neproprietar rezultă că acesta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva proprietarului.

În opinia recurentului, Tribunalul București a reținut, în mod just, în încheierea din 20.06.2017, că este vorba despre două pretinse creanțe în legătură cu care compensarea poate interveni ulterior în condițiile legii, astfel că, reținând că soluționarea cererii reconvenționale tărăgăna soluționarea cererii principale, a decis corect că se poate soluționa mai întâi cererea reclamantului, pârâta având posibilitatea de a invoca compensația în cazul în care va obține ulterior un titlu ce îi va confirma creanța.

Arată recurentul că, invocarea ulterioară a compensației este prevăzută chiar de art. 646 alin. (2) din C. proc. civ. care stabilește că la cererea debitorului, executorul judecătoresc va aplica compensația legală dintre creanța împotriva debitorului și creanța pe care debitorul o opune pe baza unui alt titlu executoriu.

De asemenea, recurentul a susținut că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 480 alin. (5) din C. proc. civ., în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a invocat faptul că instanța de apel a reținut că prima instanță nu ar fi pronunțat nicio soluție cu privire la fondul cererii reconvenționale, or, această statuare este eronată, deoarece Tribunalul București a pronunțat sentința nr. 974 din 20.04.2018 în dosarul x/2017, iar acest dosar se află în etapa soluționării apelului de către Curtea de Apel București.

În același timp, art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. permite instanței de apel să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță, numai în anumite ipoteze precis determinate și cu condiția ca părțile să fi solicitat acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare; or, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele art. 480 (3) din C. proc. civ., respectiv neevocarea fondului sau nelegala citare și nici nu s-a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare de către prima instanță, astfel că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare este lipsită de temei legal.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate.

În opinia acesteia, disjungerea nu se încadrează în noțiunea de "măsură de administrare judiciară", ci constituie, o măsură premergătoare soluționării fondului, caz în care devin incidente prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care, împotriva încheierilor premergătoare se poate face apel împreună cu fondul.

Măsurile de administrare judiciară nu sunt enumerate nici în C. proc. civ., și nici în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, astfel că disjungerea nu poate fi introdusă în sfera măsurilor de administrare judiciară de către instanța de judecată, atâta timp cât legiuitorul nu a prevăzut aceasta în lege.

De asemenea, arată că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv, fără drept, astfel că decizia nr. 1342/23.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă în dosarul nr. x/2003, nu poate reprezenta titlul reclamanților în prezenta cauză, respectiv că la data pronunțării deciziei menționate, pârâta nu era proprietarul imobilului revendicat, nefiind incidentă o situație în care imobilul a fost transmis S.C. B. S.A. ulterior pronunțării acestei hotărâri

Art. 565 din C. civ. stipulează că, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Imobilul revendicat a fost întabulat în anul 2006 în Cartea Funciară, proprietar fiind S.C. B. S.A., astfel că în mod corect instanța de apel a considerat că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 1645 din C. civ., încheierea din data de 20.06.2017, fiind nulă pentru încălcarea prevederilor art. 1645 alin. (2) din C. civ.

Cum, în speță, în mod corect instanța de apel a anulat încheierea de disjungere din data de 20.06.2017, o atare măsură a justificat anularea tuturor hotărârilor subsecvente, astfel încât instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, trimiterea spre rejudecare fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 iunie 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 15 iulie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 465 și art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.:

Critica este nefondată.

Obiectul cererii adiționale formulate de reclamantul A. la data de 5.05.2016, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., îl constituie obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriilor încasate din exploatarea imobilului situat în București, Bulevardul x, începând cu data de 23.09.2014, temeiul acestei pretenții fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în limitele în care acest drept a fost recunoscut reclamantului prin decizia civilă nr. 1342/23.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv dispozițiile art. 550 alin. (1) și art. 566 alin. (2) din C. civ.

Obiectul cererii reconvenționale formulate de pârâtă îl constituie obligarea reclamantului la plata cheltuielilor efectuate pentru obținerea chiriilor, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 550 alin. (4) din C. civ. și art. 1645 alin. (2) din C. civ.

Prin încheierea din data de 20.06.2017, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenționale, considerând că cele două creanțe nu se intercondiționează, compensarea putând interveni ulterior.

Instanța de apel, soluționând apărarea intimatului-reclamant întemeiată pe dispoziția art. 465 din C. proc. civ., prin care s-a invocat inadmisibilitatea motivului de apel îndreptat împotriva încheierii de disjungere, a reținut că măsura disjungerii cererii reconvenționale constituie un act de procedură în privința căruia este aplicabilă regula prevăzută de art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. - potrivit căreia partea interesată are deschisă calea apelului împotriva oricărei încheieri premergătoare, odată cu fondul, afară de cazul în care legea dispune altfel - întrucât încheierea prin care instanța dispune cu privire la măsura disjungerii nu este exceptată expres de lege de la controlul de legalitate sau de temeinicie al instanței de apel.

Înalta Curte, apreciază, în acord cu aceste statuări, că art. 465 din C. proc. civ., are în vedere măsurile necesare bunei organizări și funcționări a serviciului în cadrul fiecărei instanțe prin acte care nu se încadrează nici în procedura contencioasă și nici în procedura necontencioasă, cum sunt: stabilirea sălii unde are loc judecata, stabilirea orei la care are loc ședința, repartizarea cauzelor pe complete, fixarea unui termen de judecată, ș.a.m.d.

Rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să scoată de sub cenzura instanței de control judiciar măsurile de ordin organizatoric, rezidă tocmai în menirea acestora de a asigura părților cadrul administrativ pentru o mai bună administrare a justiției ca serviciu public.

Cum dispozițiile art. 465 din C. proc. civ. reprezintă norme cu caracter special, derogatoriu, de la prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., partea nu poate fi privată de dreptul de a contesta, prin intermediul căilor de atac, acele măsuri dispuse de către judecător, în vederea cercetării și soluționării unei cauze, care, fără a anticipa asupra soluției finale, prin natura lor, se concretizează într-o nesocotire a drepturilor sale procesuale sau într-o aplicare greșită a unor norme procesuale instituite de lege spre a se realiza o soluționare adecvată a litigiului.

În privința măsurii disjungerii, C. proc. civ. stabilește în art. 210 alin. (1) că, aceasta poate fi dispusă, prin încheiere, după punerea în discuția contradictorie a părților a acestui aspect în cazul în care numai cererea principală este în stare de a fi judecată.

Așadar, această normă prevede că o atare măsură se dispune în urma unor dezbateri contradictorii, iar în privința oportunității adoptării acestei măsuri legiuitorul a înțeles să limiteze dreptul de apreciere al instanței, stabilind prin alin. (2) al art. 210 din C. proc. civ. că măsura disjungerii nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.

În consecință, deși dispozițiile art. 210 din C. proc. civ. au rolul de a contribui la evitarea tergiversării în soluționarea unei cauze, permițând soluționarea cererilor disjunse într-un ritm corespunzător particularităților acestora, care, astfel, să creeze premisele înfăptuirii actului de justiție în condiții de coerență și de celeritate, din interpretarea sistematică a acestei norme, rezultă că disjungerea nu poate fi dispusă în toate cazurile în care se apreciază că numai cererea principală este în stare de judecată, iar soluționarea acesteia ar fi întreruptă de imposibilitatea soluționării cererii reconvenționale, ci este necesar, să se verifice, în urma unor dezbateri contradictorii, dacă, în raport de obiectul pricinii sau de trăsăturile specifice celor două raporturi juridice litigioase deduse judecății prin aceste cereri, se impune soluționarea unitară a acestora.

În acest caz, partea care pretinde vătămarea sa procesuală concretizată într-o îngrădire nepermisă a posibilității de a beneficia de drepturile sau garanțiile procesuale instituite prin lege în favoarea acesteia, invocând o separare abuzivă a celor două cereri, deși între acestea exista o strânsă legătură de obiect și cauză, în sensul art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., este îndreptățită să supună cenzurii instanțelor de control judiciar legalitatea soluției date acestei excepții procesuale, întrucât în acest caz, obiectul cenzurii nu este reprezentat de o simplă măsură organizatorică.

Ca urmare, în mod corect s-a apreciat, în speță, că invocând, în esență, vătămarea sa procesuală ca efect al aplicarii greșite în cauză a normei legale care reglementează situațiile în care nu este posibilă disjungerea - art. 210 alin. (2) din C. proc. civ.- intimata pârâtă, nu a dedus judecății, în apel, o critică îndreptată împotriva unei măsuri de administrare judiciară în sensul art. 465 din C. proc. civ., ci tinde la a evidenția o ipoteză de nelegalitate a unui act jurisdicțional - încheierea pronunțată de prima instanță la data de 20.06.2017, reprezentând o încheiere premergătoare prin care s-a tranșat asupra chestiunii vizând caracterul interdependent al cererii disjunse în raport cu cererea adițională - care poate face obiect al cenzurii în căile de atac, conform art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a art. 1645 alin. (2) din C. civ. în cauză:

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că art. 1635 C. civ. este aplicabil în speță, câtă vreme, această normă nu reglementează restituirea prestațiilor doar în cazul anulării cu efecte retroactive a unui act juridic, ci în toate cazurile în care debitorul a primit o prestație fără să existe o cauză ori în temeiul unei cauze care a dispărut ulterior, reținând, în subsidiar, că art. 1645 alin. (2) C. civ. nu reprezintă altceva decât o aplicație particulară a art. 566 alin. (3)-(5) C. civ. din materia efectelor admiterii acțiunii în revendicare, reglementând dreptul debitorului de rea-credință (care este obligat la restituirea fructelor) de a pretinde de la creditor contravaloarea cheltuielilor angajate cu producerea fructelor.

Recurentul susține că, acest raționament este eronat, raportat la obiectul cauzei - revendicare imobiliară, la caracterul accesoriu al cererii sale adiționale și la temeiul acesteia - art. 566 alin. (2) din C. civ., arătând că art. 1645 alin. (2) din C. civ. se aplică doar în situațiile avute în vedere de art. 1635 din C. civ., respectiv desființarea unui contract cu efect retroactiv (rezoluțiunea, condiția rezolutorie și nulitatea contractului) sau în cazul imposibilității fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiția viitoare nu s-a mai îndeplinit, ipoteze care nu sunt însă incidente în cauza de față, în care cererea de restituire a fructelor reprezintă un efect al admiterii unei acțiuni în revendicare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, Titlul VIII al C. civ. care reglementează regulile restituirii prestațiilor, reprezintă dreptul comun în această materie, aplicabil ori de câte ori nu există reglementări speciale, precum și în completarea reglementărilor speciale.

Or, așa cum corect a susținut recurentul și, de altfel, a subliniat și instanța de apel, în motivarea sa subsidiară, în ipoteza revendicării, au fost adoptate norme speciale, care reglementează obligațiile ce revin proprietarului, respectiv posesorului neproprietar, în privința restituirii fructelor și a cheltuielilor necesare producerii acestora și care se aplică cu prioritate.

În acest sens, art. 566 alin. (2) din C. civ., stabilește că, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, posesorul de rea credință este obligat să restituie fructele naturale, civile sau industriale percepute, care se cuveneau proprietarului conform art. 550 alin. (1) din C. civ., iar art. 566 alin. (3) din C. civ., prevede că, proprietarul poate fi obligat la restituirea cheltuielilor necesare pe care posesorul le-a făcut pentru producerea sau culegerea fructelor sau a productelor.

Cum art. 566 alin. (3) din C. civ., prevede că, proprietarul poate fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pe care posesorul le-a făcut pentru producerea sau culegerea fructelor sau a productelor, este corectă aprecierea recurentului în sensul că, restituirea cheltuielilor pentru obținerea fructelor este condiționată de legiuitor de formularea unei cereri cu acest obiect, restituirea fructelor reprezentând, în acest caz un efect al admiterii acțiunii în revendicare, iar nu o consecință a constatării deținerii fără drept a unor bunuri primite de la proprietar și pe care debitorul este ținut să le restituie, în temeiul legii - ipoteza avută în vedere de art. 1635 din C. civ.

O atare concluzie, deși relevă justețea argumentului recurentului în sensul că, în speță, nu erau incidente prevederile generale din C. civ. care reglementează regulile restituirii prestațiilor, ci normele speciale anterior relevate, nu semnifică înlăturarea posibilității pârâtei de a pretinde, în speță, aplicarea compensației (aspect ce rezultă cu evidență din conținutul cererii reconvenționale coroborat cu modalitatea în care pârâta și-a construit apărarea în cauză, inclusiv în cadrul dezbaterilor contradictorii care au vizat aplicarea măsurii disjungerii) chiar dacă, pentru rigoarea raționamentului judiciar, în cauză, erau incidente, sub acest aspect, normele generale care reglementează instituția compensației, iar nu dispozițiile art. 1645 alin. (2) din C. civ., adoptate de legiuitor în materia restituirii contravalorii folosinței bunului.

Este, de asemenea, fondat, argumentul recurentului în sensul că, instanța de apel a reținut eronat că prin încheierea din 20.06.2017 s-ar fi refuzat aplicarea instituției compensației legale.

Astfel, ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Compensația poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează prin convenția părților sau judiciară, atunci când operează prin hotărârea instanței.

În ipoteza compensației legale, potrivit art. 1617 alin. (1) din C. civ. instanța constată îndeplinirea efectelor acesteia la o dată anterioară, sub acest aspect hotărârea având un efect declarativ, în timp ce, compensația judiciară intervine atunci când instanța, constatând dovedite pretențiile reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta până la valoarea celei mai mici și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenței rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 și art. 1617 alin. (2) din C. civ.

Rezultă că, în lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al celor două creanțe, compensația nu poate opera decât dacă acestea sunt recunoscute prin hotărâre judecătorească și doar din momentul pronunțării hotărârii instanței prin care se conferă acestora calitățile care le lipsesc pentru a opera compensația legală. În acest caz, nefiind îndeplinite toate condițiile compensației legale compensația poate fi dispusă de către instanță, situație în care cele două creanțe se sting reciproc de îndată ce se găsesc existând deodată, și până la concurența celei mai mici dintre ele, aceasta fiind și ipoteza reglementată prin art. 1645 alin. (2) din C. civ.. Hotărârea este în acest caz una constitutivă, efectul extinctiv de obligații producându-se de la data acesteia.

Or, în speță, creanța invocată de pârâtă, prin cererea reconvențională, în fața primei instanțe nu era certă și exigibilă, tocmai aceasta fiind rațiunea pentru care intimata a înțeles să își valorifice dreptul la restituirea cheltuielilor angajate pentru culegerea chiriei a cărei restituire s-a solicitat prin cererea adițională, pe calea acestei cereri incidentale, această parte solicitând instanțelor să se pronunțe în acest cadru procesual, pentru a obține realizarea dreptului său subiectiv civil față de recurentul-reclamant, iar apoi să procedeze la compensarea creanțelor reciproce.

Tot astfel, nici creanța invocată prin cererea adițională nu îndeplinea cerința de a fi certă și exigibilă.

Cum din cele ce preced rezultă că niciuna dintre cele două creanțe, nu îndeplineau, la momentul învestirii primei instanțe, condiția de a fi certe, lichide și exigibile, astfel că pârâta reclamantă nu putea opune reclamantului pârât compensația legală.

O atare constatare nu are, însă, aptitudinea de a conduce la admiterea recursului și casarea deciziei civile recurate, câtă vreme, în speță, soluția instanței de apel vizând nelegalitatea încheierii prin care a fost disjunsă judecata cererii reconvenționale este corectă raportat la mecanismul extinctiv de obligație care devine aplicabil în cazul compensației, având în vedere că, din punct de vedere substanțial, efectele compensației sunt, în toate cazurile, aceleași, anume stingerea creanțelor reciproce.

În acest context, se impune a se observa că, în speță, chestiunea litigioasă ce a făcut obiectul dezbaterii în apelul soluționat prin decizia ce constituie obiect al recursului, s-a circumscris exclusiv aspectului vizând legalitatea măsurii disjungerii cererii reconvenționale, iar raționamentul instanței de apel, care a expus, într-o motivare substanțială, care sunt argumentele pentru care, în speță, s-a considerat că, urmare a măsurii disjungerii, pârâtei i s-a produs o vătămare procesuală, ca efect al îngrădirii posibilității acesteia de a se prevala de garanțiile reprezentate de mecanismul compensației, în ceea ce privește executarea propriei sale creanțe, nu a fost răsturnat în prezentul recurs, prin formularea unor critici de nelegalitate valide, care să determine reformarea hotărârii recurate, sub acest aspect, așa cum se va demonstra în cele ce urmează.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., disjungerea nu este posibilă când judecarea cererilor împreună se impune pentru soluționarea unitară a procesului. O atare ipoteză are în vedere acele situații în care prin formularea cererii reconvenționale s-ar putea ajunge la admiterea în tot a pretențiilor pârâtului, în sensul că acesta ar reuși nu numai să i se admită cererea, dar și să demonstreze, prin apărarea sa împotriva cererii reclamantului, netemeinicia acesteia fie, ipoteza în care cele două acțiuni se exclud reciproc, astfel că judecarea lor separată ar da naștere unor complicații în raporturile dintre părți în cazul judecării lor în mod succesiv.

Or, în speță, era incidentă această normă specială și derogatorie de la regula instituită prin art. 210 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că, deși pretențiile celor două părți nu decurg din același raport juridic, ci au ca temei cauze diferite, în contextul în care pârâta reclamantă a susținut incidența compensației, urmărind, stingerea parțială sau totală a propriei obligații, prin intermediul acestui mecanism nu se poate contesta că între cele două cereri exista o legatură atât de strânsă, încât potrivit cu natura pretențiilor deduse judecății, admiterea cererii reconvenționale ar fi putut avea drept consecință admiterea în parte/respingerea cererii principale (instanța de recurs neputând specula, în prezentul cadru procesual asupra temeniciei pretențiilor deduse judecății prin cele două cereri).

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că cele două creanțe sunt reciproce, atât timp cât, în speță, au fost deduse judecății două raporturi juridice obligaționale distincte, în cadrul cărora reclamantul-pârât și pârâta-reclamantă sunt creditor și debitor, unul față de celălalt, acestea având ca obiect o sumă de bani.

Pe de altă parte, efectul esențial care se produce între beneficiarii compensației este acela că obligațiile se sting reciproc și concomitent, ca și când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligații în parte, astfel încât partea în contra căreia este invocată compensația își va vedea propria datorie stinsă, în mod automat, ca urmare a stingerii creanței sale, la cererea părții ce se prevalează de compensație.

În plus, posibilitatea de a invoca compensația este un drept recunoscut de lege, legiuitorul urmărind să asigure, astfel, egalitatea între cele două părți, compensația având din acest punct de vedere și rolul unei garanții împotriva relei-voințe sau a insolvabilității celeilalte părți, deoarece cei doi creditori, în același timp debitori reciproci, au o situație privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensația reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferință. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligației, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalți creditori ai acestuia din urmă.

Este real că, așa cum susține recurentul, inclusiv în ipoteza soluționării separate a cererii reconvenționale, nimic nu împiedică pârâta reclamantă să opună reclamantului pârât compensația legală ulterior soluționării cererii disjunse prin hotărâre definitivă, însă o atare construcție juridică ignoră faptul că, în speță, valorificarea pretențiilor pârâtei avea aptitudinea de a asigura nu numai soluționarea celor două litigii într-un singur cadru procesual și de a oferi condiții pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puși în situația de a cunoaște în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părți, ci constituia, deopotrivă, pentru argumentele deja expuse, o garanție a pârâtei în privința executării propriei obligații împotriva reclamantului, prin invocarea compensării aceasta urmărind să evite riscul insolvabilității celeilalte părți.

Or, așa cum corect a statuat instanța de apel, dispunând disjungerea cererii reconvenționale și judecarea separată a acesteia față de acțiunea principală, tribunalul a înlăturat în mod nepermis această garanție oferită de lege creditorului chirografar (pârâta reclamantă) de a fi plătit cu preferință față de ceilalți creditori chirografari ai intimatului-reclamant, din ceea ce acesta din urmă îi datora.

În acest context, vătămarea produsă pârâtei reclamante este una evidentă, caz în care invocarea de către recurentul reclamant a prevederilor art. 646 alin. (2) din C. proc. civ. - normă care stabilește îndreptățirea debitorului de a cere executorului judecătoresc aplicarea compensației legale între creanța împotriva debitorului și creanța pe care debitorul o opune pe baza unui alt titlu executoriu - nu poate constitui, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., un mijloc apt a o înlătura, întrucât prin ipoteză, în acest caz, reclamantul nu poate fi oprit de la a cere și obține valorificarea propriei sale creanțe, inclusiv prin executarea silită a pârâtei, anterior soluționării definitive a cererii reconvenționale, chiar dacă, la rândul lui, ar datora o prestație similară, părții adverse, după cum, în intervalul de timp în care judecata cererii reconvenționale este temporizată, patrimoniul său poate suferi modificări, astfel încât pârâta nu poate avea garanția solvabilității acestuia.

Cum soluția adoptată de instanța de instanța de apel în ceea ce privește legalitatea încheierii pronunțate de Tribunalul București, la data de 20.06.2017 este corectă, în considerarea argumentelor anterior prezentate, Înalta Curte va verifica, în cele ce urmează, legalitatea soluției dispuse prin decizia recurată vizând anularea sentinței civile nr. 982/07.07.2017 și a încheierii din 20.06.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016 cu privire la măsura disjungerii cererii reconvenționale, cu consecința trimiterii cauzei primei instanțe pentru judecarea împreună a cererii de față și a cererii reconvenționale, prin prisma criticii recurentului întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței apelate, la aceeași instanță, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1) formularea fie de către titularul căii de atac apelului, fie de către intimați, prin întâmpinare, a unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare; 2) incidența unuia din cele două cazuri de excepție, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, fie să se constate că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel.

În speță, Înalta Curte constată că este fondat argumentul recurentului în sensul că, dispunând anularea atât a încheierii din data de 20.06.2017, cât și a sentinței civile nr. 982/07.07.2017 - ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016 și trimiterea cauzei primei instanțe pentru judecarea împreună a cererii de față și a cererii reconvenționale, instanța de apel a ignorat faptul că cererea adițională fusese deja soluționată prin sentința apelată, respectiv că, ulterior disjungerii cererii reconvenționale, dar anterior pronunțării deciziei civile recurate, prima instanță învestită cu soluționarea acestei ultime cereri, în dosarul x/2017 (constituit în urma disjungerii cererii reconvenționale) a pronunțat sentința civilă nr. 974/20.04.2018.

De asemenea, s-a ignorat că în prezent, cererea disjunsă se află în etapa soluționării apelului de către Curtea de Apel București, judecata acestei căi de atac fiind însă suspendată, la data de 30.09.2019, până la soluționarea prezentului recurs - așa cum rezultă din încheierea pronunțată de Curtea de apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30.09.2019, atașată la dosarul cauzei la filele x.

Or, raportat la circumstanțele factuale anterior reliefate, în speță, nu erau incidente niciuna dintre ipotezele art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv neevocarea fondului sau nelegala citare și nici nu s-a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare de către prima instanță, după cum, în prezența soluționării cererii reconvenționale, printr-o hotărâre nedefinitivă pronunțată de prima instanță și a dezînvestirii acesteia, nu exista nicio rațiune care să justifice trimiterea cauzei primei instanțe spre judecarea împreună a cererii adiționale și a cererii reconvenționale, măsura adoptată de instanța de apel fiind contrară principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În acest caz, dat fiind că judecarea celor două cereri - adițională și reconvențională, se impunea a fi realizată în mod unitar, iar ambele cereri se aflau în aceeași etapă procesuală, instanța de apel avea la îndemână doar posibilitatea de a pune în discuția părților, din oficiu, conexarea celor două cereri de apel, în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (2) coroborat cu art. 482 din C. proc. civ. și a face aplicarea acestei instituții procesuale, în speță.

Ca urmare, este corect argumentul recurentului în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 480 alin. (5) din C. proc. civ.

Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777 A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 777 A din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.