ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2020

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

I.Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 4 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și X. au solicitat instanței prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data 7 aprilie 2006 între B. și C., în calitate de promitenți-vânzători și D., E., în calitate de promitenți-cumpărători ai nudei proprietăți, respectiv D. și F., în calitate de promitenți-cumpărători ai uzufructului; obligarea pârâților B. și C. la restituirea sumei de 80.000 RON reprezentând prestația efectuată de promitenții-cumpărători în baza antecontractului rezoluționat; obligarea pârâților B. și C. la plata de daune-interese pentru nerestituirea sumei de 80.000 RON, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 12 aprilie 2016 și până la data restituirii integrale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 3 aprilie 2017, reclamanții A. și X. au formulat o modificare a cererii de chemare în judecată, prin care și-au extins acțiunea față de pârâții D., E., D. și F.

Prin Sentința civilă nr. 3902 din data de 22 mai 2017, Judecătoria Cluj-Napoca, secția civilă a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub același număr de dosar.

I.2. Sentința pronunțată de prima instanță

Prin Sentința civilă nr. 325 din 20 iulie 2018, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și G., invocată prin întâmpinare.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.

S-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și G., astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., F., D. și E.,.

S-a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de instanța de apel

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj, în termen legal, au declarat apel reclamanții A. și G., solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a judeca fondul cauzei, având în vedere netemeinicia excepției prescripției, invocate de pârât, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 18A din data de 29 ianuarie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis apelul reclamanților, s-a dispus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză

Pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul învederează că au fost încălcate regulile de procedură, că decizia recurată nu cuprinde motivele legale pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că termenul de prescripție curge de la data intabulării în cartea funciară a terților cumpărători, fără însă a argumenta juridic incidența vreunei norme legale în acest sens; se susține, totodată, că motivarea curții este străină de natura cauzei și nu are nicio bază legală.

Criticând cele reținute de curtea de apel referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel, trecând nejustificat peste lege și peste clauzele din antecontract, a amânat greșit, injust și fără temei, cu 5 ani începerea termenului de prescripție.

Instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat, ca motiv de rezoluțiune, și pierderea calității de proprietar de către pârâții H. asupra imobilului în litigiu, împrejurare în raport de care, aceștia se află în imposibilitate de a-și îndeplini obligația contractuală asumată, aceea de a transmite dreptul de proprietate în favoarea promitenților-cumpărători, respectiv a cesionarilor. Astfel, curtea de apel a apreciat că, în raport de acest motiv de rezoluțiune, acțiunea nu era prescrisă la data promovării litigiului - întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâții H. au transmis dreptul de proprietate în favoarea unor terți (familia I.) a fost încheiat la data de 4 aprilie 2016, iar, ulterior, noii proprietari și-au intabulat în cartea funciară dreptul dobândit.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că de la data intabulării dreptului de proprietate de către terții cumpărători a început să curgă, pentru reclamanți, termenul pentru promovarea acțiunii de față, fiind evident că nu mai puteau obține de la promitentul-vânzător îndeplinirea obligației de a face asumată de acesta prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006.

Recurentul-pârât a susținut că, într-adevăr, obligația de a face este de esența oricărui antecontract, însă instanța de apel a omis că și această obligație e supusa termenului de prescripție legal de 3 ani.

A subliniat ca aspectul vizând data intabulării dreptului de proprietate de către terții cumpărători a fost reținut pentru prima dată în considerentele deciziei recurate, fără a fi fost invocat de reclamanți sau de instanță din oficiu anterior închiderii dezbaterilor și fără să fie pus în discuția părților.

Astfel, a considerat că instanța de apel a reținut eronat că termenul pentru promovarea acțiunii curge de la data intabulării dreptului de proprietate de către terții cumpărători și, totodată, a încălcat principiile contradictorialității și oralității, stipulate explicit de prevederile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și de art. 15 din același cod.

Recurentul a învederat că principiul contradictorialității presupune că orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procesual ori asupra elementelor de fapt aflate în dezbatere. Între principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților există o relație indisolubilă, primul constituind o garanție a respectării celorlalte două principii.

Recurentul-pârât a menționat și că principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute procedurii de judecată propriu-zise de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și implică dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

În vederea valorificării acestui drept, codul impune în sarcina instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Ca atare, probele, excepțiile procesuale, diversele incidente procesuale, precum și orice alte chestiuni de drept procesual sau substanțial ori aspecte de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanță în discuția contradictorie a părților, în caz contrar, hotărârea judecătorească pronunțată poate fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii.

De asemenea, recurentul-pârât a făcut trimitere la dispozițiile art. 20 C. proc. civ. și a arătat că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Față de cele arătate anterior, a apreciat că instanța de apel a nesocotit principiile statuate de art. 14. alin. (5) și (6), art. 15 și art. 20 C. proc. civ., aspect de natură a atrage sancțiunea nulității deciziei recurate.

Totodată, susținând încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 482 și art. 224 teza finală C. proc. civ., a subliniat că, în cuprinsul deciziei atacate, nu se indică niciun text legal care să vină în sprijinul considerentelor instanței.

Recurentul-pârât a apreciat și că motivarea instanței de apel nesocotește și prevederile art. 22 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a considerat legală și temeinică sentința pronunțată de tribunal, precizând că aceasta indică în mod explicit prevederile legale incidente.

A considerat că tribunalul a ajuns în mod corect și legal la soluția de admitere a excepția prescripției dreptului material la acțiune, hotărârea fiind legitimă, echitabilă, dreaptă și justă, cu o motivare logică, clară, completă și argumentată perfect, în deplină concordanță cu probele de la dosar.

A mai arătat și că, deși s-ar fi putut aplica legal clauza de arvună, conform art. 1298 din vechiul C. civ., cele 7 notificări și somația trimise familiei J. pentru plata ratelor restante și pentru finalizarea contractului la notar sunt dovezi certe ale bunei sale credințe și ale dorinței de a încheia vânzarea.

Recurentul-pârât a susținut și că promitenții-cumpărători (familia J.) au vrut să-și recupereze arvuna și au cesionat antecontractul, fără acordul său, iar cesionarii A. și G. aveau posibilitatea legală, timp de 3 ani, să formuleze o acțiune civilă în instanță împotriva cedenților (familia J.) sau chiar împotriva sa, dacă ar fi avut pretenții de orice fel, însă, pentru a nu plăti taxele de timbru și pentru că și-au dat seama că acest drept este prescris, au formulat împotriva sa o plângere penală, care s-a finalizat prin clasarea cauzei.

În opinia recurentului-pârât, dreptul material la acțiune, atât al promitenților-cumpărători (familia J.), în situația în care ar fi promovat un astfel de litigiu, cât și al cesionarilor, în acest proces civil este prescris din data de 21 martie 2014.

A subliniat că, prin raportare atât la Decretul-lege nr. 167/1958, cât și la art. 2517 din noul C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani și, în speță, dreptul material la acțiune s-a stins, operând decăderea.

A mai arătat că, raportat la cele consemnate la primului alineat din pagina 3 a antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 7 aprilie 2006 și având în vedere că decizia definitivă și irevocabilă pentru finalizarea ieșirii din indiviziune a fost Decizia civilă nr. 923/R/2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2006, precum și că în maxim 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului trebuia să fie perfectat contractul autentic, dacă s-ar fi respectat clauzele din antecontract, inclusiv plata ratelor, termenul de prescripție de 3 ani a curs în intervalul 21 martie 2011 - 21 martie 2014. După această dată, dreptul este prescris.

Recurentul-pârât a apreciat că analiza prescripției nu se poate raporta la data înscrierii în cartea funciară a terenului - 14 septembrie 2012 - deoarece achitarea restului de preț nu era condiționată de înscrierea în cartea funciară a terenului sau de soluționarea procesului de ieșire din indiviziune.

În subsidiar, în situația în care s-ar accepta că notificarea trimisă după data de 21 martie 2014, adică în 20 februarie 2015, ar întrerupe termenul de prescripție, în opinia recurentului-pârât, această împrejurare operează eventual în favoarea familiei J., căreia i-a trimis notificarea, și nu în beneficiul reclamanților K., care au stat în pasivitate în timpul scurs de când i-au trimis notificarea privind "cesiunea de contracte", în 26 septembrie 2011.

A mai susținut că, mascând un împrumut, reclamanții au cumpărat fără acordul său drepturi inexistente, printr-un contract de vânzare-cumpărare ilegal, sub semnătură privată, în 22 decembrie 2006, ulterior, semnând și contractele de cesiune din 8 iulie 2011 și din 29 iulie 2011, contracte nereglementate, deci ilegale.

A precizat că, astfel, familia J. și-a recuperat ilegal și incorect arvuna, dată în anul 2006, fără acordul său și, timp de 10 ani (2006 - 2016), atât familia J. cât și reclamanții au dovedit rea-credință și nepăsare, neacționând în termenul legal.

În concluzie, recurentul-pârât a apreciat că în cauză s-a reținut greșit și fără o bază legală faptul că dreptul de acțiune s-a născut la data înstrăinării terenului, în luna aprilie 2016.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal (9 mai 2019, dosar recurs), intimații-reclamanți A. și G. au invocat excepția nulității parțiale a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, au formulat concluzii de respingere a recursului ca neîntemeiat; întâmpinarea a fost comunicată celorlalte părți.

În termen legal, la 27 mai 2019, recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare prin care a învederat că își menține toate motivele de recurs și a precizat că prin întâmpinare se fac afirmații nereale.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea etapei prealabile de comunicare a actelor de procedură ale părților, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și însușit de completul de filtru la data de 5 iulie 2019; ulterior, a fost comunicat părților; niciuna dintre părțile cauzei nu a formulat un punct de vedere asupra raportului.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea completului de filtru din 5 noiembrie 2019, fixându-se termen pentru soluționarea pe fond a căii de atac, în ședința publică de azi, 14 ianuarie 2020; totodată, în cuprinsul încheierii s-a analizat excepția nulității parțiale a recursului, invocate de intimații-reclamanți A. și G., arătându-se motivele pentru care aceasta nu a fost reținută.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Obiectul pricinii de față vizează rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 7 aprilie 2006 între B. și C., în calitate de promitenți-vânzători, pe de o parte, și D. și E., în calitate de promitenți-cumpărători ai nudei proprietăți și, respectiv D. și F., în calitate de promitenți cumpărători ai uzufructului, pe de altă parte, având ca obiect cote părți diferite din dreptul de proprietate asupra terenului și construcției ce compun imobilul situat în municipiul Cluj, str. x, jud. Cluj; s-a mai solicitat repunerea în situația anterioară, precum și obligarea promitenților-vânzători la plata unor daune-interese, în caz de neîndeplinire a obligațiilor decurgând din repunerea în situația anterioară (restituirea sumei de 80.000 RON).

Cererea de chemare în judecată a fost inițiată de către reclamanții A. și G., deveniți creditori ai obligației de a face născute din antecontractul menționat, ca efect al încheierii la data de 22 decembrie 2006 a unui contract de cesiune cu toți cei patru promitenți-cumpărători; această cesiune a fost notificată prin executor judecătoresc promitenților-vânzători la data de 26 septembrie 2011, după încheierea între reclamanți și cedenți (intimații J.) a unor înscrisuri suplimentare constatatoare ale cesiunii, la data de 8 iulie 2011.

Reclamanții, în calitatea lor de succesori cu titlu particular ai promitenților-cumpărători J. și de avânzi-cauză față de acest act juridic, au solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2006, pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale de către promitenții-vânzători B. și C. constând în încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare; în drept, au fost invocate dispozițiile art. 1021 și 1073 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 6 alin. (2) din noul C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Pe de altă parte, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Alin. (2) al aceleiași norme stabilește că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării.

În consecință, având în vedere că antecontractul de vânzare - cumpărare a cărui rezoluțiune s-a solicitat a fost încheiat la data de 7 aprilie 2006, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), normele de drept material aplicabile speței sunt cele ale C. civ. anterior; în privința prescripției extinctive a dreptului material la acțiune sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, sens în care sunt și dezlegările date prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având un obiect patrimonial, este de 3 ani, potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, conform art. 7 din același act normativ.

În aplicarea dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă la momentul stabilit de părți în antecontract în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Concluzia anterioară decurge din împrejurarea că neîndeplinirea culpabilă de către una dintre părți a obligațiilor contractuale dă dreptul creditorului care și-a executat obligațiile sau se declară gata să le îndeplinească, de a pretinde fie executarea silită în natură a obligației de către partea culpabilă, dacă este posibil, potrivit art. 1073 coroborat cu art. 1021 C. civ., fie desființarea convenției cu eventuale daune-interese, astfel cum prevede art. 1021 C. civ.

Prima instanță a reținut că potrivit clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2006, promitenții-vânzători (B. și C.) s-au obligat să se prezinte la notarul public pentru încheierea cu intimații J. a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică "după finalizarea acțiunii de ieșire din indiviziune, după ce o să avem o sentință definitivă și irevocabilă, dacă s-au respectat clauzele din prezentul antecontract, dar nu mai târziu de 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului menționat anterior."

Litigiul având ca obiect sistarea stării de indiviziune asupra imobilului care a format obiectul antecontractului a fost soluționat de către Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 926R/2011, irevocabilă la data de 10 martie 2011, astfel că, prima instanță a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 21 martie 2011; prin urmare, la data formulării acțiunii - 4 octombrie 2016, termenul de prescripție era împlinit (21 martie 2014).

Pe de altă parte, a fost înlăturată susținerea reclamanților în sensul că termenul de prescripție a început să curgă doar ulterior înstrăinării imobilului de către recurenții H. unor terți (familia I.) la 4 aprilie 2016, considerându-se că o atare împrejurare nu are legătură cu obligațiile asumate de către promitenții-vânzători H., ci reprezintă momentul în care a devenit imposibilă executarea obligației asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare.

Totodată, s-a apreciat că termenul în care promitenții-vânzători erau ținuți de îndeplinirea obligației contractuale asumate - de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică - era termenul de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului reclamanților la acțiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, din momentul stabilit de părți prin antecontract.

Prima instanță nu a reținut nici susținerile reclamanților în sensul intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie -, respectiv prin somația adresată de către pârâtul B. promitenților-cumpărători J., la 20 februarie 2015, de a se prezenta la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel cum s-a convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2006.

Pentru înlăturarea acestei apărări, instanța a reținut că pretinsa recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie ce ar fi decurs din somația menționată, viza dreptul la o acțiune diferită - executarea silită în natură a obligațiilor de către promitenții-vânzători asumate prin din antecontract, prin urmare, un drept diferit de cel valorificat prin formularea acțiunii de față - rezoluțiunea antecontractului.

Mai mult decât atât, respectiva somație nu a putut fi calificată drept o recunoaștere neîndoielnică a dreptului reclamanților de a solicita rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceasta a fost adresată intimaților J., iar nu reclamanților A. și G., după încheierea contractului de cesiune dintre intimați (22 decembrie 2006 și, respectiv, 8 iulie 2011) și notificarea acestor operațiuni juridice promitenților-vânzători (26 septembrie 2011); în plus, s-a mai constatat că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a avea efect întreruptiv, trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescripție, așadar, înainte de data de 21 martie 2014.

Instanța de apel a reținut însă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat ca motiv de rezoluțiune și pierderea calității de proprietar de către pârâții H. asupra imobilului în litigiu, împrejurare în raport de care aceștia sunt în imposibilitate de a-și îndeplini obligația contractuală asumată prin antecontract, aceea de a transmite dreptul de proprietate în favoarea promitenților-cumpărători, respectiv, în prezent, cesionarilor.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că în raport de acest motiv de rezoluțiune, acțiunea nu era prescrisă, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data la care terții cumpărători și-au intabulat dreptul de proprietate, având în vedere că de la această dată a devenit evident că reclamanții nu mai puteau obține de la promitenții-vânzători îndeplinirea obligației de a face conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006.

Recurentul-pârât B., prin motivele de recurs, a criticat decizia instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a reținut eronat că termenul pentru promovarea acțiunii curge de la data intabulării dreptului de proprietate de către terții cumpărători și, totodată, a încălcat principiile contradictorialității și oralității, stipulate explicit de prevederile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și de art. 15 din același Cod.

Pe de altă parte, recurentul-pârât a învederat că instanța de apel nu a argumentat juridic incidența vreunei norme legale în susținerea soluției, iar motivarea curții este străină de natura cauzei și nu are nicio bază legală.

Prin urmare, în opinia recurentului, au fost încălcate regulile de procedură și decizia a fost dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că recurenții susțin în mod întemeiat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, motiv pentru care se constată a fi întrunit cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de asemenea, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (pct. 6) și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Astfel cum s-a arătat, intimații-reclamanți A. și G. au solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată, la data de 7 aprilie 2006, act juridic față de care au calitatea de avânzi-cauză, fiind cesionari ai drepturilor dobândite prin acest antecontract de către intimații J. (promitenții-cumpărători).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1021 C. civ., care prevăd astfel: "(...) Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate."

În consecință, rezoluțiunea unui contract bilateral, sinalagmatic poate fi cerută pentru neexecutarea culpabilă de către una dintre părți a obligațiilor contractuale, iar creditorul obligației neexecutate are alegerea între a solicita executarea silită în natură (pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în speță), dacă este posibil, ori desființarea convenției, cu daune interese (rezoluțiunea, în cazul contractelor cu executare uno ictu).

Creditorul obligației neîndeplinite poate opta pentru desființarea convenției chiar în situația în care executarea în natură a obligației de către debitor ar mai fi posibilă sau, în concret, dacă bunul ar fi fost în continuare în patrimoniul promitenților-vânzători, adică dacă aceștia nu l-ar fi înstrăinat unor terți.

Având în vedere aceste reguli ale rezoluțiunii, Înalta Curte constată că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a echivalat vânzarea încheiată la 4 aprilie 2016 de către promitenții-vânzători (recurentul și intimata C.), cu neîndeplinirea culpabilă de către aceștia a obligației asumate prin antecontractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2006 de a încheia contractul de vânzare cumpărare cu promitenții-cumpărători, în prezent, cu cesionarii A. și G.

Or, faptul că recurentul și intimata C. au înstrăinat imobilul unor terți (fam. I.), astfel încât, după încheierea acestui contract din data de 4 aprilie 2016 nu mai era posibilă executarea obligațiilor contractuale din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 7 aprilie 2006, nu are semnificația acordată de curtea de apel, ci ar fi avut relevanță în situația în care creditorii obligației de a face ar fi optat pentru obligarea promitenților-vânzători la executare silită în natură a convenției, iar nu în prezenta cerere de rezoluțiune a antecontractului.

Înalta Curte constată că instanța de apel a fost învestită cu o astfel de critică, iar faptul încheierii contractului de vânzare cumpărare din 4 aprilie 2016 a fost evocat prin motivele de apel de către reclamanți, în contextul dezvoltării unor contraargumente la considerentele sentinței apelate, aceștia susținând că, prin antecontract, promitenții-vânzători și-au asumat și o obligație de a nu înstrăina bunul către o altă persoană; drept urmare, reclamanții au susținut că dreptul la acțiune întemeiat pe această împrejurare se naște doar la data înstrăinării imobilului din luna aprilie 2016, astfel că, cererea de chemare în judecată, introdusă fiind în luna septembrie 2016, nu este prescrisă.

Având în vedere că astfel de motive au fost invocate prin memoriul de apel de către reclamanți, nu se poate reține că instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților astfel de temeiuri de fapt ale pricinii, nefiind aspecte invocate din oficiu de către instanță.

Motivele de apel ale reclamanților au fost comunicate recurentului, iar efectuarea acestui act de procedură asigură, în etapa procesuală a apelului, respectarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al egalității părților în procesul civil, întrucât recurentul a avut posibilitatea să le cunoască și să formuleze apărări împotriva acestor susțineri prin depunerea întâmpinării la motivele de apel, prin administrarea de probe în condițiile legii și prin susținerea concluziilor pe fondul apelului.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului cu acest obiect, formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputând fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 alin. (5) și (6) ori ale art. 224 C. proc. civ.

Criticile sunt însă fondate din perspectiva modului în care instanța de apel a dat dezlegări motivelor de apel anterior expuse, Înalta Curte urmând a proceda la analiza acestora pe același temei de drept procesual, dar și prin prisma motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în relație cu limitele devoluțiunii în apel.

Astfel, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Potrivit expunerii de mai sus, prima instanță a reținut că s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2006 ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către recurent și intimata C. a obligației de a perfecta cu intimații-reclamanți contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, după ce o atare obligație a devenit exigibilă, așadar după expirarea termenului de 7 zile de la data soluționării dosarului de partaj (21 martie 2011).

Ca atare, în raport de această premisă, extrasă din motivarea cererii de chemare în judecată, care circumscrie și obiectul și cauza cererii, premisă stabilită cu deplina respectare a dispozițiilor art. 22 alin. (4) - (6) C. proc. civ., prima instanță a procedat la evaluarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin aplicarea dispozițiilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

În apel însă, curtea de apel, analizând criticile apelanților-reclamanți nu le-a cenzurat din perspectiva art. 478 alin. (3) C. proc. civ., anterior citat, întrucât a analizat prescripția în raport de pretinsul motiv de rezoluțiune constând în pierderea calității de proprietar de către pârâții H. asupra imobilului în litigiu, împrejurare în raport de care s-a apreciat că aceștia se află în imposibilitate de a-și îndeplini obligația contractuală asumată.

Înalta Curte constată că o astfel de circumstanță a fost expusă de către reclamanți în finalul motivării cererii de chemare în judecată, în justificarea opțiunii lor pentru acțiunea în rezoluțiune, iar nu în executarea silită în natură a obligației din antecontract.

Pe de altă parte, în circumstanțele speței, această împrejurare nu era aptă să contureze cauza cererii de chemare în judecată având ca obiect rezoluțiunea (întrucât nu a intervenit înainte ca obligația din antecontractul în litigiu să fi devenit exigibilă), ci eventual putea constitui o apărare a pârâților împotriva unei cereri prin s-ar fi solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel, acceptând analiza pe fond a susținerilor reclamanților prin care se schimba cauza cererii de chemare în judecată, a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) și ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În subsidiar, chiar dacă împrejurarea reținută și analizată de instanța de apel cu titlu de motiv al rezoluțiunii era aptă de o astfel de calificare juridică, în condițiile în care prima instanță a analizat un alt motiv pentru rezoluțiunea antecontractului, într-o corectă dezlegare a pricinii, dar și pentru respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea de apel era ținută să demonstreze că motivul pe care l-a analizat era prioritar față de cel reținut de prima instanță sau, dacă era subsidiar, trebuia să demonstreze nelegalitatea și netemeinicia celor reținute și analizate de prima instanță în aplicarea art. 1, 3, și 7 din Decretul nr. 167/1958, în cuprinsul raționamentului din considerentele deciziei.

Având în vedere că din decizia recurată lipsesc astfel de considerente, precum și în considerarea neregularităților procedurale anterior expuse, Înalta Curte reține că în speță sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Totodată, urmează a se reține ca fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul susține în mod întemeiat că instanța de apel nu a făcut referire la nicio normă de drept pe temeiul căreia a stabilit că nu s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea prin care s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și, drept urmare, nu s-a invocat nicio normă juridică pe temeiul căreia s-a reținut că de la data la care noii proprietari (terții dobânditori, I.) și-au intabulat dreptul de proprietate (4 octombrie 2016) a început să curgă pentru reclamanți termenul de prescripție pentru promovarea acțiunii de față.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497, art. 496 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către pârâtul B., va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 18A din data de 29 ianuarie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2020.

GGC - LM