ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 27 mai 2011 nr. 6168/28111990, petenta C.C.D. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art 281 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimații P.O.I. și O.G., mlăturarea tuturor erorilor din sentința civilă nr. 5652/1990 a judecătoriei Ploiești, lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, mlăturarea tuturor dispozițiilor potrivnice existente în hotărârea menționată. Prin încheierea din 20 iunie 2011 Judecătoria Ploiești a admis cererea petentei și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. 6168/1990, în sensul că înscrisul intitulat „Actul de dare cu plată de teren de construcție pentru membrii cooperatori" nr. 8952 din 30 noiembrie 1974 emis de C.A.P.

„Unirea" pentru P.I., menționat în cuprinsul acestei hotărâri, a avut ca obiect terenul în suprafață de 500 mp (cinci sute mp) situat în com. Balta Doamnei, sat. Lacul Turcului, având următoarele vecinătăți: la Nord - Șoseaua Județeană pe lungime de 12,5 metri; la Sud - loturi în folosință pe lungimea de 12,5 metri; la Est – B.M. pe lungime de 40 metri; la Vest - P.N. pe lungimea de 40 metri. împotriva acestei încheieri a declarat apel petenta, susținând, în esență, că Judecătoria Ploiești nu a soluționat niciun punct din cererea sa, a refuzat să înlăture erorile, confuziile și lipsurile evidente din sentința civilă nr. 5652/1990. Prin Decizia nr. 525 din 27 octombrie 2011 Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei, apreciind că prima instanță s-a pronunțat prin încheierea atacată asupra cererii apel altei -petente.

Prin Decizia nr. 218 din 23 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul petentei împotriva deciziei anterior menționate ; a casat Decizia nr. 525 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, respectiv, încheierea de îndreptare eroare materială pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 20 iunie 2011 șl a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, judecătoria Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, potrivit cererii înregistrate pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 27 mai 2011. instanța a fost învestită de petentă atât cu un capăt de cerere vizând îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în sentința civilă nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, cât și cu un capăt de cerere având ca obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, precum și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din hotărârea menționată, asupra căruia niciuna din instanțele anterioare nu s-au pronunțat.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2013 Judecătoria Ploiești a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de intimați, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ea obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 pronunțata de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil cu nr. 6168/1990. Referitor la excepția autorității de lucru judecat. în sensul că instanța s-a pronunțat deja pe aspectul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, prin Decizia nr. 1646/3991 pronunțată de Tribunalul Prahova, instanța a constatat că, m cauză, nu s-a făcut dovada unei identități de elemente în sensul dispozițiilor legale menționate apte sa conducă la concluzia că prin cererea formulată petenta ar tinde la repunerea în discuție a acelorași aspecte într-un litigiu nou format.

Pe fond, instanța a reținut că, după cum a rezultat din motivele cererii formulate, susținerile petentei se constituie în veritabile critici la adresa modului de soluționare în fond a litigiului, exprimându-se nemulțumirea privitor la soluția pronunțată. Astfel, se precizează că numiții P.I. și O.C. „nu pot face obiectul Legii nr. 18/1991 în curtea locuinței părintești", pe motiv că nu ar avea acte valabile pentru terenul intravilan în litigiu, invocând-se lipsa rolului agricol, caracterul fals al „actului de dare cu plată nr. 160/1971, utilizat de O.C. pentru a obține efecte juridice, „nulitatea actului cu dare de plată" din 1974 emis de C.A.P. Unirea Balta Doamnei pe numele P.I., expirarea termenului de valabilitate al unor autorizații de construire, precum și faptul că terenul de drept al numitului P.I.

ar avea un alt amplasament. Într-o atare situație, instanța a constatat că, prin intermediul prezentei cereri sunt repuse în discuție aspecte care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaților neconstituînd o simplă explicitare a sensului, limitelor și modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță. Prin Decizia nr. 420 din 19 iunie 2014, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei împotriva încheierii mai sus arătate; a obligat apelanta la 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul P.I. și la 1.200 lei cheltuieli de judecată către intimata O.G. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că In mod corect instanța de fond a reținut situația de fapt și a respins cererea având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 5652 pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 19 septembrie 1990, făcând o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 2811 C. proc.

civ. În speță, așa cum a reținut și instanța de fond, din motivele cererii formulate de către petentă rezultă că aceasta este nemulțumită de soluția sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, tinzând să repună în discuție aspecte ce țin de fondul cauzei și care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaților, neconstitumd o simplă explicitare a sensului, limitelor șî modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță. Susținerea apelantei în sensul că încheierea atacată este dată cu încălcarea prevederilor an. 426 pct. 5 și art. 443 C. proc. civ., este lipsită de relevanță având în vedere că aceste textele de lege dacă sunt din Vechiul Cod de procedură civilă, ele nu există (art. 426 nu are pct. 5 iar art. 443 este abrogat prin art. 1 pct. 174 din O.U.G.

nr. 138/2000) iar dacă apelanta s-ar fi referit la Noul C. proc. civ. acesta nu își are aplicabilitate în speța. Deși apelanta petentă susține că încheierea atacată nesocotește decizia nr. 218/2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești in Dosarul nr. 6168/281/1990, această susținere este neîntemeiată, întrucât din motivarea respectivei hotărâri, prin care s-a dispus casarea Deciziei nr. 525 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova și a încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 20 iunie 2011, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond-Judecătorîa Ploiești, cele două instanțe de fond și apel nu s-au pronunțat pe capătul de cerere având ca obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, precum și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din hotărârea menționată.

Prin urmare, încheierea apelată a soluționat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicațiile obligatorii ale instanței de control judiciar. Celelalte susțineri ale apelantei în sensul că prin soluția pronunțată, este obstrucționată executarea silită în Dosarul de executare silită nr. 312/2013/4223/281 din 19 martie 2013 aflat pe rolul B.E.J., M. sau că se încalcă alte hotărâri judecătorești nu pot fi primite de instanța de apel având în vedere că soluția nemulțumitoare pentru una dintre părți pronunțată de instanța judecătorească nu poate constitui o obstnicționare a executării silite solicitate de parte așa cum dorește deoarece executarea silită trebuie să se facă numai în temeiul unui titlu executor.

Aspectele invocate de către apelantă în sensul că în acest fel pârâții O.G. și P.I. au realizat o îmbogățire fără justă cauză cu fostele lor ioturi de folosință primite de la CAP în curtea locuinței sale părintești, proprietate privată obținută de către părinții săi prin C.V.C. nr. 43851/1942 sunt de fapt critici la adresa modului de soluționare în fond a litigiului, apelanta din prezenta cauză exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția de fond în Dosarul nr. 6168/1990 al Judecătoriei Ploiești, astfel că nu pot fi primite în prezenta cauza ce are ca obiect lămurire dispozitiv. Referitor la solicitarea apelantei de daune interese si daune cominatorii calculate până la finalizarea Dosarului de executare silita nr. 312/2013 în lucru la B.E.J., M., tribunalul a reținut înadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri noi în calea de atac, potrivit art. 294 C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 2575 din 4 decembrie 2014 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul petentei împotriva deciziei mal sus menționate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că petenia este nemulțumită, în realitate, de soluția sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, sens în care, instanța de fond și apel întemeiat și legal au reținut că prin intermediul prezentei cereri petenta tinde sa repună în discuție aspecte ce țin de fondul cauzei și care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaților neconstituind o simplă explicitare a sensului, limitelor și modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță.

Instanța de recurs a mai reținut că art. 426 pct. 5 și art, 443 C. proc. civ. invocate de către petentă nu se regăsesc în C. proc. civ. din 1865, iar Noul C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în cauză deoarece potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Titlul II, cap. I, „dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. " iar potrivit art. 25 Noul C. proc. civ., litigiile în curs de judecată și executările silite începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. la data de 15 februarie 2013 sunt supuse vechii legislații procedural civile.

Contrar susținerilor recurentei, din motivarea Deciziei nr. 218 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești rezultă că cele două instanțe, de fond și apel, nu s-au pronunțat pe capătul de cerere având ca obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, precum și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din hotărârea menționată. Prin urmare, încheierea apelată a soluționat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicațiile obligatorii ale instanței de control judiciar. Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta C.C.D. întemeiat pe dispozițiile art. 488 Noul C. proc. civ. art. 129 alin. (5) și (6) C. proc.

civ., art. 1, 6, 8 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cauza Artico împotriva Italiei, cauza Dima împotriva României, cauza Albina împotriva României, formulând următoarele critici: I. Decizia recurată încalcă alte hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv, Decizia nr. 218/2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosar nr. 6168/281/1990, Decizia nr. 1491 din 28 mai 2013 pronunțată de aceeași instanță în Dosar nr. 6168/281/1990* și Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în același dosar. II. Prin soluționarea cu celeritate a cauzei la primul termen de judecată, în lipsa petentei, s-a încălcat dreptul la apărare al acesteia, neluându-se în considerare cererea de amânare pentru lipsă de apărare, dovada imposibilității medicale de prezentare depusă la dosarul cauzei și punând recurenîa-petentă în imposibilitatea de a formula cerere de recuzare a completului și de a administrat probatorii.

III. Cauza a fost soluționată de către un complet ce nu era compatibil să judece pricina, deoarece a favorizat pe numiții P.I. și O.C. în toate litigiile pe care aceștia le-au avut pe rolul respectivei instanțe. În susținerea recursului, petenta a expus pe larg situația de fapt obiect al litigiului în raport de care s-a formulat cererea de îndreptare a erorii materiale și de lămurire dispozitiv, a arătat ca este o victimă a securității din regimul comunist ce a exmatriculat-o din învățământul superior pe motivul că tatăl acesteia era legionar, aspect ce ulterior s-a dovedit a fi nereal; că proprietatea sa părintească a fost ocupată în mod abuziv și tară titlu; că urmare a rănirii produse de către clanul O. poartă o proteză ale cărei costuri nu au fost nici până în prezent recuperate și că pensia modică pe care o are după 40 de ani de muncă i-a fost confiscată de către instanță eu titlu de cheltuieli de judecată impuse abuziv.

Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilîtate invocată de instanță din oficia, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele: Caile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale. Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului dedus judecății. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date tară drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționare sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă ca pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date tară drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. În speță, Decizia nr. 2575 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, împotriva căreia petenta C.C.D. a declarat prezentul recurs, reprezintă o decizie prin care s-a soluționat recursul formulat de aceeași petentă împotriva Deciziei nr. 420 din 19 iunie 2014 date în apel de Tribunalul Prahova, hotărâre irevocabilă și, deci, nesusceptibilă de o asemenea cale de atac.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.C.D. împotriva Deciziei nr. 2575 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2015.