ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 27 mai 2011 nr.

6168/28111990, petenta C.C.D. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art 281 C.

proc. civ., în contradictoriu cu intimații P.O.I. și O.G., mlăturarea tuturor

erorilor din sentința civilă nr. 5652/1990 a judecătoriei Ploiești, lămurirea

înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, mlăturarea tuturor

dispozițiilor potrivnice existente în hotărârea menționată.

Prin încheierea din 20 iunie 2011

Judecătoria Ploiești a admis cererea petentei și a dispus îndreptarea erorii

materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 5652 din 19

septembrie 1990 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. 6168/1990, în

sensul că înscrisul intitulat „Actul de dare cu plată de teren de construcție

pentru membrii cooperatori" nr. 8952 din 30 noiembrie 1974 emis de C.A.P.

„Unirea" pentru P.I., menționat în cuprinsul acestei hotărâri, a avut ca

obiect terenul în suprafață de 500 mp (cinci sute mp) situat în com. Balta

Doamnei, sat. Lacul Turcului, având următoarele vecinătăți: la Nord - Șoseaua

Județeană pe lungime de 12,5 metri; la Sud - loturi în folosință pe lungimea de

12,5 metri; la Est – B.M. pe lungime de 40 metri; la Vest - P.N. pe lungimea de

40 metri.

împotriva acestei încheieri a declarat

apel petenta, susținând, în esență, că Judecătoria Ploiești nu a soluționat

niciun punct din cererea sa, a refuzat să înlăture erorile, confuziile și

lipsurile evidente din sentința civilă nr. 5652/1990.

Prin Decizia nr. 525 din 27 octombrie

2011 Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei, apreciind că

prima instanță s-a pronunțat prin încheierea atacată asupra cererii apel altei

-petente.

Prin Decizia nr. 218 din 23 ianuarie

2012 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul petentei împotriva deciziei

anterior menționate ; a casat Decizia nr. 525 din 27 octombrie 2011 a

Tribunalului Prahova, respectiv, încheierea de îndreptare eroare materială

pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 20 iunie 2011 șl a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, judecătoria Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, potrivit cererii

înregistrate pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 27 mai 2011. instanța a

fost învestită de petentă atât cu un capăt de cerere vizând îndreptarea

erorilor materiale pretins strecurate în sentința civilă nr. 5652 din 19

septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, cât și cu un capăt de cerere având ca

obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului, precum și

înlăturarea dispozițiilor potrivnice din hotărârea menționată, asupra căruia

niciuna din instanțele anterioare nu s-au pronunțat.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2013

Judecătoria Ploiești a respins excepția autorității de lucru judecat invocată

de intimați, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ea

obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului sentinței

civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 pronunțata de Judecătoria Ploiești în

Dosarul civil cu nr. 6168/1990.

Referitor la excepția autorității de

lucru judecat. în sensul că instanța s-a pronunțat deja pe aspectul lămuririi

înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 5652

din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, prin Decizia nr. 1646/3991 pronunțată

de Tribunalul Prahova, instanța a constatat că, m cauză, nu s-a făcut dovada

unei identități de elemente în sensul dispozițiilor legale menționate apte sa

conducă la concluzia că prin cererea formulată petenta ar tinde la repunerea în

discuție a acelorași aspecte într-un litigiu nou format.

Pe fond, instanța a reținut că, după

cum a rezultat din motivele cererii formulate, susținerile petentei se

constituie în veritabile critici la adresa modului de soluționare în fond a

litigiului, exprimându-se nemulțumirea privitor la soluția pronunțată.

Astfel, se precizează că numiții P.I.

și O.C. „nu pot face obiectul Legii nr. 18/1991 în curtea locuinței

părintești", pe motiv că nu ar avea acte valabile pentru terenul

intravilan în litigiu, invocând-se lipsa rolului agricol, caracterul fals al

„actului de dare cu plată nr. 160/1971, utilizat de O.C. pentru a obține efecte

juridice, „nulitatea actului cu dare de plată" din 1974 emis de C.A.P.

Unirea Balta Doamnei pe numele P.I., expirarea termenului de valabilitate al

unor autorizații de construire, precum și faptul că terenul de drept al

numitului P.I. ar avea un alt amplasament.

Într-o atare situație, instanța a

constatat că, prin intermediul prezentei cereri sunt repuse în discuție aspecte

care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor

intimaților neconstituînd o simplă explicitare a sensului, limitelor și

modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță.

Prin Decizia nr. 420 din 19 iunie

2014, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei împotriva

încheierii mai sus arătate; a obligat apelanta la 620 lei cheltuieli de

judecată către intimatul P.I. și la 1.200 lei cheltuieli de judecată către

intimata O.G.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că In mod corect instanța de fond a reținut situația de

fapt și a respins cererea având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinței

civile nr. 5652 pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 19 septembrie

1990, făcând o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 2811 C. proc.

civ.

În speță, așa cum a reținut și

instanța de fond, din motivele cererii formulate de către petentă rezultă că

aceasta este nemulțumită de soluția sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie

1990 a Judecătoriei Ploiești, tinzând să repună în discuție aspecte ce țin de

fondul cauzei și care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv

întinderea drepturilor intimaților, neconstitumd o simplă explicitare a

sensului, limitelor șî modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță.

Susținerea apelantei în sensul că

încheierea atacată este dată cu încălcarea prevederilor an. 426 pct. 5 și art.

443 C. proc. civ., este lipsită de relevanță având în vedere că aceste textele

de lege dacă sunt din Vechiul Cod de procedură civilă, ele nu există (art. 426

nu are pct. 5 iar art. 443 este abrogat prin art. 1 pct. 174 din O.U.G. nr. 138/2000)

iar dacă apelanta s-ar fi referit la Noul C. proc. civ. acesta nu își are

aplicabilitate în speța.

Deși apelanta petentă susține că

încheierea atacată nesocotește decizia nr. 218/2012 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești in Dosarul nr. 6168/281/1990, această susținere este

neîntemeiată, întrucât din motivarea respectivei hotărâri, prin care s-a dispus

casarea Deciziei nr. 525 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova și a

încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată de Judecătoria Ploiești la

data de 20 iunie 2011, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

de fond-Judecătorîa Ploiești, cele două instanțe de fond și apel nu s-au

pronunțat pe capătul de cerere având ca obiect lămurirea înțelesului,

întinderii și aplicării dispozitivului, precum și înlăturarea dispozițiilor

potrivnice din hotărârea menționată.

Prin urmare, încheierea apelată a

soluționat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicațiile

obligatorii ale instanței de control judiciar.

Celelalte susțineri ale apelantei în

sensul că prin soluția pronunțată, este obstrucționată executarea silită în

Dosarul de executare silită nr. 312/2013/4223/281 din 19 martie 2013 aflat pe

rolul B.E.J., M. sau că se încalcă alte hotărâri judecătorești nu pot fi

primite de instanța de apel având în vedere că soluția nemulțumitoare pentru

una dintre părți pronunțată de instanța judecătorească nu poate constitui o

obstnicționare a executării silite solicitate de parte așa cum dorește deoarece

executarea silită trebuie să se facă numai în temeiul unui titlu executor.

Aspectele invocate de către apelantă

în sensul că în acest fel pârâții O.G. și P.I. au realizat o îmbogățire fără

justă cauză cu fostele lor ioturi de folosință primite de la CAP în curtea

locuinței sale părintești, proprietate privată obținută de către părinții săi

prin C.V.C. nr. 43851/1942 sunt de fapt critici la adresa modului de soluționare

în fond a litigiului, apelanta din prezenta cauză exprimându-și nemulțumirea cu

privire la soluția de fond în Dosarul nr. 6168/1990 al Judecătoriei Ploiești,

astfel că nu pot fi primite în prezenta cauza ce are ca obiect lămurire

dispozitiv.

Referitor la solicitarea apelantei de

daune interese si daune cominatorii calculate până la finalizarea Dosarului de

executare silita nr. 312/2013 în lucru la B.E.J., M., tribunalul a reținut

înadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri noi în calea de atac,

potrivit art. 294 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 2575 din 4 decembrie

2014 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul

petentei împotriva deciziei mal sus menționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut că petenia este nemulțumită, în realitate, de soluția

sentinței civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploiești, sens

în care, instanța de fond și apel întemeiat și legal au reținut că prin

intermediul prezentei cereri petenta tinde sa repună în discuție aspecte ce țin

de fondul cauzei și care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv

întinderea drepturilor intimaților neconstituind o simplă explicitare a

sensului, limitelor și modalității de aplicare a sentinței pronunțate de instanță.

Instanța de recurs a mai reținut că

art. 426 pct. 5 și art, 443 C. proc. civ. invocate de către petentă nu se

regăsesc în C. proc. civ. din 1865, iar Noul C. proc. civ. nu își găsește

aplicabilitatea în cauză deoarece potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.

76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

Titlul II, cap. I, „dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și

executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. " iar

potrivit art. 25 Noul C. proc. civ., litigiile în curs de judecată și

executările silite începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ. la data de 15 februarie 2013 sunt supuse vechii

legislații procedural civile.

Contrar susținerilor recurentei, din

motivarea Deciziei nr. 218 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești

rezultă că cele două instanțe, de fond și apel, nu s-au pronunțat pe capătul de

cerere având ca obiect lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului, precum și înlăturarea dispozițiilor potrivnice din hotărârea

menționată.

Prin urmare, încheierea apelată a

soluționat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicațiile

obligatorii ale instanței de control judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs petenta C.C.D. întemeiat pe dispozițiile art. 488 Noul C. proc. civ. art.

129 alin. (5) și (6) C. proc. civ., art. 1, 6, 8 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cauza Artico împotriva Italiei, cauza Dima împotriva

României, cauza Albina împotriva României, formulând următoarele critici:

I. Decizia recurată încalcă alte

hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv, Decizia nr. 218/2012 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești în Dosar nr. 6168/281/1990, Decizia nr. 1491 din 28

mai 2013 pronunțată de aceeași instanță în Dosar nr. 6168/281/1990* și Decizia

nr. 21 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în același dosar.

II. Prin soluționarea cu celeritate a

cauzei la primul termen de judecată, în lipsa petentei, s-a încălcat dreptul la

apărare al acesteia, neluându-se în considerare cererea de amânare pentru lipsă

de apărare, dovada imposibilității medicale de prezentare depusă la dosarul

cauzei și punând recurenîa-petentă în imposibilitatea de a formula cerere de

recuzare a completului și de a administrat probatorii.

III. Cauza a fost soluționată de către

un complet ce nu era compatibil să judece pricina, deoarece a favorizat pe

numiții P.I. și O.C. în toate litigiile pe care aceștia le-au avut pe rolul

respectivei instanțe.

În susținerea recursului, petenta a

expus pe larg situația de fapt obiect al litigiului în raport de care s-a

formulat cererea de îndreptare a erorii materiale și de lămurire dispozitiv, a

arătat ca este o victimă a securității din regimul comunist ce a exmatriculat-o

din învățământul superior pe motivul că tatăl acesteia era legionar, aspect ce

ulterior s-a dovedit a fi nereal; că proprietatea sa părintească a fost ocupată

în mod abuziv și tară titlu; că urmare a rănirii produse de către clanul O.

poartă o proteză ale cărei costuri nu au fost nici până în prezent recuperate

și că pensia modică pe care o are după 40 de ani de muncă i-a fost confiscată

de către instanță eu titlu de cheltuieli de judecată impuse abuziv.

Examinând recursul în raport de

excepția de inadmisibilîtate invocată de instanță din oficia, a cărei analiză

este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul

său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

Caile de atac reprezintă mijloace sau

remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final,

remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a

respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii

judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul

general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit,

judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului dedus

judecății.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date tară drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționare sunt

supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod

„sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea

s-a soluționat fondul pricinii".

Prin coroborarea textelor legale

anterior citate, rezultă ca pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive

date tară drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe

cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei

căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este

unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de

mai multe ori în aceeași cale de atac.

În speță, Decizia nr. 2575 din 4

decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, împotriva căreia

petenta C.C.D. a declarat prezentul recurs, reprezintă o decizie prin care s-a

soluționat recursul formulat de aceeași petentă împotriva Deciziei nr. 420 din 19

iunie 2014 date în apel de Tribunalul Prahova, hotărâre irevocabilă și, deci,

nesusceptibilă de o asemenea cale de atac.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta C.C.D. împotriva Deciziei nr. 2575 din 4 decembrie 2014

a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 aprilie 2015.