ÎCCJ, Decizia nr. 15/2017
ÎCCJ, Decizia nr. 15/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia civilă nr. 15/2017
Asupra admisibilității în
principiu a recursului de față, în conformitate cu dispozițiile art.
499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 11 octombrie 2016, a fost înregistrat pe rolul
Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5
judecători recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 260 din 5
februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul
nr. x/1/2015.
În temeiul dispozițiilor art. 248
alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va
examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse
judecății în speță.
Analizând recursul în condițiile art.
493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că
acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.
Potrivit art. 129 din Constituția
României, „împotriva hotărârilor judecătorești,
părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile
de atac, în condițiile legii”.
Conform art. 457 alin. (1) C. proc.
civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai
căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și
termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul
ei”.
În raport cu principiile statuate prin
textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale
de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii
atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile
legii.
În speță, însă, se
constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Astfel, Completul de 5 Judecători
a fost sesizat cu recursul declarat împotriva Încheierii nr. 260 din 5 februarie
2016, prin care secția de contencios administrativ s-a pronunțat
asupra unei cereri de recuzare și a cererii formulate în dosar de B., A., C.,
D. și E.
Relativ la
cererea de recuzare, instanța a considerat că aceasta nu
respectă cerințele impuse de art. 47 alin. (2) C. proc. civ.,
petenții invocând alte motive decât cele prevăzute de art. 41 și
art. 42 din codul menționat.
Pe fond,
instanța a reținut, în esență, că soluția se
impune, în raport cu faptul că cererea promovată de reclamanți
nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege pentru
admisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ, precum și
cu împrejurarea că nu poate fi identificat un obiect al cererii care
să intre în competența generală a instanțelor
judecătorești.
Având în vedere dispozițiile art.
7 și pe cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și ținând
cont, pe de o parte, de dispozițiile art. 53 alin. (1) teza l C. proc.
civ., potrivit cărora, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi
atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care
s-a soluționat cauza și, întrucât, în speță, hotărârea
pronunțată este definitivă; iar, pe de altă parte,
ținând cont de faptul că dispozițiile tezei a II-a a textului
legal menționat nu sunt incidente, întrucât, dacă hotărârea
finală rămâne definitivă la Înalta Curte de Casație și
Justiție (cazul în speță), nu există o „instanță
ierarhic superioară” care să soluționeze calea de atac;
În raport cu faptul că, potrivit
dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, Completele de 5
judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,
în alte materii decât cea penală, nu au, în situația dată, nici
competența nici atributul instanței ierarhic superioare, în sensul
normei indicate, întrucât, atunci când legiuitorul a vrut să dea în
competența Completului de 5 Judecători soluționarea unor
litigii, a făcut-o în mod expres și limitativ, cazul de față
nefiind astfel reglementat și;
Dat fiind faptul că pe fond,
soluția dată este definitivă, nemaiputând fi supusă
reformării, rezultă că recursul dedus judecății în
cauză nu poate fi primit.
Recunoașterea unor căi de
atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,
constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat
expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului
constituțional al egalității în fața legii și a
autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție
inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind
sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea
cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine
publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din
Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu
nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea
lor.
Se constată, așadar, că
recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției
prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei
hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată
ca tare de lege.
În consecință, pentru
considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de A. împotriva Deciziei nr. 260 din 5 februarie 2016,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2017.